De ce sunt oamenii, cel mai adesea, nefericiți? Răspunsul e unul îngrozitor de simplu. Se află în biologia creierului uman. Arhitectura lui nu permite stări de fericire durabile și nici măcar de mulțumire pe termen lung. Poate, cel mult, evoca stări trecătoare și, de multe ori, cu consecințe dureroase. Mă gândesc la cazul adicțiilor. Creierul permite doar fericire sau mulțumire pe moment. Nu are structuri/circuite care să permită ca omul să fie fericit.
Misiunea creierului e să rezolve probleme pentru a maximiza șansele de supraviețuire și reproducere.
Ca specimenul homo sapiens să treacă cu bine peste noapte, adică să rămână în viață și sănătos, nu de fericire avea nevoie. Ci de spaime, temeri, negativism, frustrare, nemulțumire, furie, tristețe și amărăciune. Cine se lăsa dus de exaltare, încântare, evlavie sau relaxare, dacă vrei, nu avea multe zile. Scade vigilența, te înmoaie, reduce viteza de reacție, reflexele, motivația de acțiune ca să te poți păzi de pericole și obține, totuși, cele necesare supraviețuirii.
Poate nu-ți vine a crede, dar și depresia are o funcție adaptivă. E un răspuns la adversitate care semnalează că nimic nu mai este de rezolvat. Problema nu e rezolvabilă, fără speranțe ori prea riscantă, și că tot ce ai de făcut e să renunți, să lași în urmă și să treci mai departe.
Fericirea nu e un ceva ce merită căutat. Deoarece, ca să vezi mirare, nu există ca realitate fizică. Fericirea e o construcție socială la fel ca moneda. E o convenție a oamenilor susținută de o varietate de practici culturale și concepții ori definiții diferite. Fericirea e o abstracție, fără vreun echivalent în experiență, deși unii numesc ”fericire” emoțiile de plăcere, evlavie sau extaz mistic. Și după cum unii (mulți) aleargă după bani, alții aleargă după fericire (și să prindă verde la semafor). Primii cred că banii aduc fericirea, ultimii nu mai cred asta și renunță la ei în fuga lor nebunească după fericire. Ambii sunt prinși în fantasme.
O industrie de hapiologie exploatează nevoia oamenilor de fericire. Guru, antrenori și psihologi au încasat milioane de dolari din vânzarea iluziei cu fericirea. Ei sunt, desigur, mai fericiți. Nu știu dacă și clienții lor. Am citit că în SUA industria de profil e estimată la 11 miliarde de dolari anual. Și țara noastră s-a înscris în tendința generală. Au explodat atelierele, seminariile și cursurile cu fericire unde faci meditație, înveți o varietate de trucuri și rețete (preferatele mele pentru inutilitatea lor) și o dai pe fericire toată ziulica în timp ce mergi la acel job nesuferit. Unele trucuri și rețete își au originea în studii științifice. De aici până la pseudoștiința fericirii nu e decât un pas. Pehlivanii știu să-l facă și să câștige milioane pe seama clienților naivi care fac tot ce e posibil ca să evite durerea, nemulțumirea, spaima, stresurile, mâhnirea, amărăciunea, uneori, plictisul (cazul unora dintre noi prea bogați).
Un adult matur, cum poate e și cazul tău, știe că fericirea e un concept alunecos pentru acei oameni onești cu ei înșiși. De mult nu mai cred că viața e despre căutarea fericirii. Ci despre acceptarea vieții, așa cum vine, cu o serie de amărăciuni vs. dulcegării, momente și triste, și vesele; cu amăgiri, speranțe, dezamăgiri, disperare, spaime, griji. Nu poți trece de unele, îndrăgindu-le pe celelalte. Nu poți îmbrățișa ziua și fugi de noapte. Nu poți vrea succes și faimă fără să muncești cu hărnicie. Nu poți vrea iubire fără a oferi iubire.
Am convingerea că ne apropiem cel mai tare de conceptul fericirii atunci când urmărim scopuri valoroase. Asta poate suna pentru unii pretențios. Nu este, scopul valoros poate fi orice. Se poate extinde de la un individ la mai mulți oameni, o comunitate sau chiar națiune. Să ții o dietă ca să reduci colesterolul poate fi scop valoros. De asemenea, scopuri valoroase pot fi să donezi haine, să te îngrijești de blocul în care locuiești, să ieși la proteste contra unor instituții de stat inepte, să promovezi o psihologie sănătoasă la cap, să ajuți copii orfani, să ieși la alergat în jurul blocului, să-ți reduci amprenta de carbon, selectând gunoaie și preferând transportul public și nu mașina personală. Cine alege o viață valoroasă are de unde alege. Lumea în care trăim, în prezent, este uluitor de generoasă. Acele fapte bune motivate de altruism, compasiune, bunătate sunt binevenite.
Însă și această afirmație suferă de hapiologie. Pentru că… nu neapărat. Mulții dintre noi caută fericirea hedonică. Să aibă o viață comodă, plăcută și ușoară. Un trai de o decență minimală poate fi acela în care viața poate fi trăită fără bătăi de cap. Prea multă ambiție în combinație cu lipsă de acceptare (evitare experiențială) duce la încărcare afectivă negativă sau stres emoțional.
Să ai scopuri, să realizezi multe… Cu ”trebuie” în față. Pe lumea asta (și pe cealaltă) nu trebuie nimic. Pe ai mei colaboratori îi învăț cu alegi, preferi, optezi, îți place. Cine caută mai mult decât hedonism are de stabilit și urmat scopuri valoroase. Înseamnă muncă. Iar munca atrage după sine frustrări, neîmpliniri, eșecuri. Dacă totul e minunat și te simți prea confortabil, mai ești motivat să mergi înainte? Mai degrabă lenevești. Și chiar și așa, se iscă gândul că se termină și uite norul de mâhnire pe frumosul cer senin al fericirii.
Fericirea e o atitudine mentală. O construcție mentală, dacă vrei. Fericirea se află în lucrurile mărunte, de zi cu zi. Așa că... ai putea fi arhitectul ei. Sau nu.
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului
