Ce v-ar deranja mai mult: să vă dispară 100 de euro din buzunar într-un autobuz aglomerat sau să donați de bunăvoie aceeași sumă unei cauze umanitare, pentru ca ulterior să descoperiți că organizația era fictivă?
Din punct de vedere financiar, rezultatul este identic. Psihologic însă, cele două situații sunt foarte diferite. În al doilea caz nu am pierdut pur și simplu bani, ci am fost convinși să participăm la propria păcălire. Tocmai această componentă face frauda atât de greu de suportat.
Sentimentul de a fi fost „luat de fraier” combină pierderea cu trădarea și, mai ales, cu ideea neplăcută că propria noastră decizie a contribuit la ceea ce s-a întâmplat. Psihologul social Kathleen Vohs, de la University of Minnesota, subliniază tocmai această particularitate: spre deosebire de alte forme de exploatare, atunci când suntem păcăliți ne percepem într-o anumită măsură drept participanți la propria nenorocire. Am avut încredere, am acceptat oferta, am dat banii sau am furnizat informația care i-a permis celuilalt să profite de noi.
Frica de a nu fi fraier
Fenomenul nu apare doar în marile fraude financiare. Îl întâlnim în situații banale: muncim mai mult decât colegii și primim aceeași recompensă sau contribuim la un proiect comun în timp ce alții profită fără să facă nimic. Cercetătorii i-au dat și un nume: sugrofobie, adică teama anticipativă de a fi păcălit sau exploatat.
Într-o anumită măsură, această frică este utilă. O persoană complet lipsită de suspiciune ar fi o țintă ideală pentru escroci, manipulatori și profitori. Dar mecanismul poate deveni exagerat. Atunci nu mai încercăm doar să evităm o pierdere, ci suntem dispuși să suportăm chiar noi costuri pentru a nu ajunge în postura psihologică dezagreabilă a celui păcălit.
Experimentele clasice asupra cooperării au arătat acest lucru foarte clar. Atunci când participanții credeau că partenerul lor contribuie mai puțin pentru că nu poate face mai mult, erau dispuși să-i compenseze efortul. Dacă însă credeau că partenerul este perfect capabil, dar pur și simplu leneș, începeau și ei să depună mai puțin efort, chiar dacă astfel câștigau mai puțini bani. Cu alte cuvinte, preferau o pierdere reală perspectivei de a fi exploatați.
Același mecanism apare în deciziile financiare. Într-un experiment, participanții s-au arătat mai reticenți să investească atunci când exista un mic risc de pierdere prin fraudă decât atunci când probabilitatea unei pierderi identice provenea pur și simplu din fluctuațiile pieței. Matematic, riscul era același; emoțional însă, nu era. Pierderea provocată de înșelăciune doare mai mult decât ghinionul.
Un efect asemănător a putut fi observat după dezvăluirea fraudei gigantice organizate de Bernie Madoff. Un studiu publicat în 2017 a constatat că oamenii din zonele în care locuiau numeroși clienți ai lui Madoff și-au retras masiv banii din administrarea firmelor de investiții. Cercetătorii au estimat retrageri de circa 363 de miliarde de dolari. O parte din acești bani au ajuns în depozite bancare mai sigure, ceea ce a redus însă și posibilitatea investitorilor de a beneficia de revenirea piețelor după criza financiară din 2008.
Frauda nu produce doar pagube financiare
Consecințele devin mult mai grave atunci când cineva chiar cade victimă unei escrocherii. Cercetările efectuate asupra victimelor fraudelor arată efecte care depășesc cu mult pierderea banilor: anxietate, stres, insomnie, probleme digestive și, în cazurile mai severe, retragere socială. Iar izolarea poate crea un cerc vicios, deoarece persoanele cu rețele sociale mai slabe pot deveni la rândul lor mai vulnerabile la noi tentative de fraudă.
Nu contează însă doar suma pierdută. Escrocheriile romantice sau fraudele de investiții construite pe parcursul lunilor pot produce efecte devastatoare tocmai pentru că victima nu pierde numai bani, ci și o relație pe care o considera autentică, un proiect de viață sau un viitor financiar pe care ajunsese să și-l imagineze. Escrocul exploatează astfel unul dintre mecanismele fundamentale ale cooperării umane: încrederea.
La toate acestea se adaugă rușinea. Victima se întreabă cum a putut să creadă povestea și anticipează aceeași întrebare din partea familiei, a prietenilor sau a autorităților. Tocmai de aceea numeroase fraude nu sunt raportate. Paradoxal, societatea îl condamnă pe escroc, dar păstrează uneori o doză de dispreț pentru cel escrocat: „trebuia să-și dea seama”. Cercetările analizate de profesoara de drept Tess Wilkinson-Ryan arată că această tendință de a culpabiliza victima apare inclusiv atunci când oamenii recunosc că situația era concepută în mod nerezonabil în avantajul celeilalte părți.
Prea multă suspiciune are și ea un preț
Problema depășește, așadar, lumea escrocheriilor. Cooperarea socială presupune inevitabil un anumit risc. Împrumutăm ceva cuiva, semnăm un contract, investim bani, ajutăm un necunoscut sau acceptăm să contribuim la un proiect comun fără să putem garanta că ceilalți se vor comporta corect. Dacă dorința de a nu fi păcăliți devine dominantă, răspunsul rațional pare să fie să nu mai avem încredere în nimeni.
Numai că o societate construită după această regulă ar funcționa foarte prost. Literatura de specialitate arată că teama de exploatare poate reduce cooperarea, favoriza represaliile și influența inclusiv negocierile, contractele, politicile publice și atitudinea față de programele sociale. Protejarea împotriva fraudei este necesară, dar mecanismele de control pot deveni ele însele iraționale dacă ajung să coste mai mult decât fraudele pe care încearcă să le prevină.
Nu există, prin urmare, o soluție simplă de tipul „aveți mai multă încredere” sau „fiți mai suspicioși”. Avem nevoie de ambele. Suspiciunea moderată ne protejează, iar încrederea calculată face posibilă cooperarea. Pericolul apare atunci când teama de a nu părea naivi devine mai importantă decât costul real al riscului.
Escrocii exploatează încrederea, dar o societate în care frica de escroci distruge încrederea produce o pagubă mai subtilă și posibil mult mai mare. Evităm poate câteva situații în care am fi putut fi păcăliți, dar renunțăm în același timp la relații, oportunități și forme de cooperare de care am fi putut beneficia. În acest sens, întrebarea importantă nu este doar cât riscăm atunci când avem încredere, ci și ce pierdem atunci când nu mai avem.
Sursa: Knowable Magazine
