Academia lui Platon.
Desen după o lucrare a pictorului suedez Carl Johan Wahlbom
• „Lahes” este unul dintre cel mai puțin cunoscute dialoguri ale lui Platon. Ca și anteriorul dialog publicat în esență de noi, este unul aporetic, adică unul în care nu se ajunge să se rezolve problema discutată.
• De ce ai scrie un dialog care lasă subiectul fără o lămurire completă? Cel mai probabil pentru a arăta că prejudecățile populației și clișeele sunt mai complicate, la o analiză atentă, decât par. În plus, pune în evidență metoda socratică, ce prin întrebări ajunge la limitele raționamentelor pe diverse teme.
• Personajele dialogului sunt: Lysimachos (65 de ani), fiu al ilustrului Aristide, Melesias (70 de ani), fiul vestitului Tucidide (nu istoricul, ci un politician faimos), Nicias și Lahes (ambii în jur de 50 de ani), faimoși generali. Și, firește, Socrate.
• Despre ce e dialogul? Dialogul exploatează antinomia dintre „logo” (gând, teorie, expresie”) și „ergon” (faptă, act). Despre educație, importanța hoplomachiei (luptei cu armele) în educație, despre faptul că educația privește sufletul, iar sfaturi poate da cel care a acumulat experiență și cunoștințe despre educația sufletească, despre curaj și multiple definiri ale curajului.
→ Iată, în esență, în ce constă dialogul:
• Lysimachos spune că el și cu Melesias, având fii, vor să se ocupe de educația lor și nu vor să-i lase de capul lor, așa cum au fost ei lăsați de faimoșii lor părinți. Această lipsă de preocupare a dus la faptul că astăzi nu au ce să povestească, măreț, fiilor lor despre propriile lor fapte.
• Se gândesc să-l invite la discuție pe Socrate, iar odată ce acesta se alătură grupului, Lysimachos îl întreabă dacă este folositoare arta luptei cu armele pentru cei tineri.
• Nicias, la invitația lui Socrate, dă răspunsul la întrebare, explicând că e bună arta mânuirii armelor, care poate duce apoi la studiul tacticii și al strategiei.
• Socrate, rugat, intră în discuție, dar, ca de obicei, complică imediat lucrurile. Spune că o hotărâre trebuie luată după ce-l asculți pe cel care știe subiectul, nu sub influența numărului de persoane care-și dau cu părerea. Socrate crede că Lahes și Nicias, ca să aibă autoritate în materie de creștere a celor tineri, trebuie să spună cum au ajuns să aibă această autoritate. Cine le-au fost dascăli. Iar dacă au descoperit singuri cum să se ocupe de cei tineri, să spună cum.
• Nicias se amuză de situație, spunând că știe ce urmează, știindu-l pe Socrate: va trebui să dea socoteală de sine însuși, să spună cum trăiește acum și care a fost existența sa trecută; Socrate nu-l va lăsa până nu va cerceta și afla totul, că ăsta este stilul lui.
Nicia mai amintește și de Solon, care predica faptul că omul trebuie să înveţe toată viața, fără să creadă că înţelegerea vine şi singură cu vârsta.
• Socrate raționează astfel:
- trebuie să ne gândim în ce fel o virtute ar putea desăvârși sufletele unor tineri
- dar trebuie întâi să știm ce este virtutea
- pare că este de preferat partea virtuții numită curaj.
• Lahes încearcă să definească curajul, spunând că un om curajos este acela care are voinţa să rămână în rânduri şi să-i respingă pe duşmani fără să o ia la fugă. Dar Socrate arată că poți fi curajos și dacă te retragi, ca tactică de luptă; trebuie să reformuleze întrebarea, pentru că trebuie incluse și alte tipuri de curaj; trebuie incluși și cei care înfruntă primejdiile mării, cei tari în faţa bolii sau faţă de sărăcie. Încearcă, așadar, Socrate, să surprindă esența, definiția curajului. Atunci Lahes spune că este vorba despre „o dârzenie a sufletului” curajul. Dar Socrate spune că dârzenie fără chibzuință nu este bună și frumoasă, ci doar una însoțită de chibzuință. Dar chibzuință față de ce? Pe de altă parte un ins care intră în fântână, fără să se priceapă, este totuși curajos, deși nu pare a fi vorba de chibzuință.
• Lahes surprinde dificultatea definirii, spunând: mie unuia mi se pare totuşi că am în minte ce este curajul, dar nu ştiu pe unde mi-a fugit mai adineauri, de n-am putut să-l prind în vorbe şi să spun ce este.
• Nicias spune, spre placul lui Socrate, că omul curajos este și bun, și iscusit, curajul fiind un fel de cunoaștere înțeleaptă, fiind știința pericolelor și a semnelor încurajatoare, atât la război, cât și în alte contexte. Dar Lahes nu crede asta, pentru că înțelepciunea și curajul sunt lucruri diferite. Socrate intervine și spune că ce spune Nicias implică faptul că un animal nu poate fi curajos ori că poate fi înțelept... Dar Nicias își menține punctul de vedere, spunând că un animal nu poate fi curajos, ci poate fi fără frică și fără minte. Lipsa fricii nu e curaj.
• Socrate dă atacul final. Definește iar niște termeni: pericolele sunt evenimentele ce stau să fie rele, iar semnele încurajatoare sunt acelea care sau nu vor fi rele, sau vor fi bune.
Știinţa nu este una cu privire la trecut (la cele care s-au petrecut deja), alta asupra prezentului şi o a treia despre viitor, ci ea este una şi aceeaşi pentru toate acestea.
Și atunci cum poate fi curajul știința care priveşte pericolele şi semnele încurajatoare, căci acestea vorbesc doar despre viitor? Deci Nicias a tratat doar o parte, doar viitorul, nu și trecutul și prezentul.
• Socrate îl întreabă pe Nicias: „Crezi cumva că poate să rămână mai prejos de virtute acel om care are cunoştinţă de tot ce este bine și rău? Sau ţi se pare că i-ar lipsi înţelepciunea, dreptatea sau pietatea celui care e cu luare-aminte atât faţă de zei, cât și faţă de oameni, înțelegând ce este periculos, și care știe să obțină binele prin ştiinţa sa de a se adresa tuturor așa cum se cuvine? Asta pare să fie chiar definiția virtuții, în întregul ei. Iar curajul este, cum spuneau la începutul dialogului, doar o parte a virtuții”.
• Prin urmare, dialogul se încheie fără ca participanții la discuție să ajungă la o concluzie fermă cu privire la ce este curajul...
