Vă invităm să citiţi recenzia cărţii "Maimuţa goală" de Desmond Morris. Lucrarea debutează cu ideea următoare: "Există 193 de specii de maimuţe în viaţă, unele cu coadă, altele fără. 192 dintre ele sunt acoperite de păr. Excepţie face o maimuţă goală, autonumită HOMO SAPIENS".
Eram curioasă să citesc această carte, uimită fiind de faptul că, deşi a fost scrisă în 1967, am găsit-o tratată cu admiraţie în mai toate scrierile biologilor, antropologilor, chiar şi filozofilor contemporani de răsunet.
Cartea este scrisă de un zoolog, Desmond Morris şi îşi dezvăluie subiectul din primele pagini ale introducerii: "Există 193 de specii de maimuţe în viaţă, unele cu coada,altele fără. 192 dintre ele sunt acoperite de păr. Excepţie face o maimuţă goală, autonumită HOMO SAPIENS". Era de aşteptat astfel ca primul capitol să se ocupe de această enigmă: de ce oamenii sunt singurele primate şi mai mult decât atât, printre singurele mamifere, fără păr?
Problema îi frământă pe savanţi de multă vreme şi mai multe teorii, mai mult sau mai puţin fanteziste, au fost avansate. Una dintre cele mai interesante este că lipsa părului este o parte integrantă a procesului de neotenie (prelungirea anumitor caracteristici juvenile în viaţa adultă ). Astfel, un pui de cimpanzeu are la naştere, ca şi omul, doar capul acoperit cu păr. Este posibil astfel ca la om, specia care păstrează multe caractere neotene, această stare să fie întârziată şi în perioada adultă. Interesant este însă, spune autorul, că şi la specia noastră suprimarea părului de către neotenie nu a fost dusă până la capăt, întrucât şi fătul uman între a şasea şi a opta lună de viaţă intrauterină ajunge aproape complet învelit de un păr fin, care este dat însă jos cu puţin înainte de naştere. Cu alte cuvinte, această teorie are nişte hibe şi pentru faptul că ne dă doar explicaţii pentru cum s-a ajuns la dispariţia blănii, nu şi despre valoarea nudităţii şi cum a ajuns maimuţa goală să supravieţuiască fără blană în mediul său ostil.
O altă teorie porneşte de la ideea că atunci când maimuţa şi-a stabilit un cămin fix, vizuinele sale au devenit puternic infestate cu paraziţi şi lepădându-şi haina de păr, locuitorii vizuinilor au putut să facă faţă mai bine problemei.
Pe aceeaşi linie, o altă idee este că maimuţa avea obiceiuri de hrănire atât de murdare, încât blana s-ar fi năclăit şi murdărit repede şi din nou riscul de îmbolnăvire. În sprijinul acestei idei se aduce exemplul vulturilor care îşi înfig capul şi gâtul în hoituri însângerate şi, ca avantaj evolutiv, şi-au pierdut penele din zonele de pe aceste părţi ale corpului.
Descoperirea focului este o altă teorie interesantă: după ce a dispus de luxul focului de tabără, maimuţa-vânător nu a mai avut nevoie de încălzire pe timpul nopţii şi putea astfel face faţă mai bine căldurii din timpul zilei;
Dar printre cele mai ingenioase teorii este aceea că înainte de a deveni maimuţa-vânător, maimuţa de sol care părăsise iniţial pădurile, a cunoscut o fază îndelungată de maimuţă acvatică. În sprijinul acestei teorii vin mai multe argumente: în primul rând explică de ce oamenii sunt agili în apă, în timp ce rudele noastre, cimpanzeii, se îneacă repede. Explică forma aerodinamică a corpului nostru, poziţia verticală şi chiar şi orientarea firelor de păr ale corpului, diferite de ale celorlalte maimuţe. Mai mult decât atât, scoate în evidenţă faptul că suntem singurele primate care au un strat gros de grăsime subcutanată, la fel ca focile sau balenele, toate mamifere marine.
Alte teorii examinează scopul înlăturării blănii: ca tendinţa socială (ca semn de recunoaştere a speciei), ca extindere a semnalizării sexuale (atât înfăţişarea cât şi sensibilitatea la pipăit, la stimuli erotici mai expuşi acum, sunt importante din punct de vedere sexual), ca mijloc de răcorire folositor în momentul în care vânătoarea a devenit noul mod de viaţă al maimuţelor.
Autorul se opreşte apoi asupra originii maimuţei goale: cum a ajuns dintr-o primată căţărătoare, care se hrănea cu fructe şi rădăcini, la o specie nouă şi sofisticată, care împleteşte caracteristicile primatelor cu abilităţile de carnivore şi dezvolta o inteligenţă unică în regnul animal.
Mai întâi, trecerea de la pădure la locurile libere l-a obligat să vâneze ca să supravieţuiască – dobândind astfel multe din caracteristicile animalelor de pradă. Neavând un corp adecvat vânătorii, şi-a depăşit handicapul prin dezvoltarea unui creier mai bun.
Pentru asta a trebuit să aibă o copilărie mai lungă pentru a învăţa mai mult, a-i creşte un creier mai mare şi a-l educa. Pentru a avea şansa unei copilării mai lungi, femelele au trebuit să se ocupe numai de copii, în timpul cât masculii vânau. Pentru a avea mai multe şanse la vânătoare, masculii au trebuit să coopereze unul cu altul, rivalitatea dintre ei pentru femelele devenite acum fidele dispărând.
Astfel, a apărut omul modern, care a ajuns la o dezvoltare rapidă şi uimitoare într-o scurtă perioadă de timp: în 500 de mii de ani, am trecut de la descoperirea focului la călătoriile în spaţiu. Dar, deşi a dobândit cunoştinţe şi mobile noi, el nu şi-a pierdut niciunul dintre cele vechi, de la origini; în esenţă, cu toată erudiţia sa, a rămas tot o maimuţă goală. Să vedem de ce:
Mai întâi, în privinţa sexului: deşi este o specie mult mai sexuală decât rudele sale (se împerechează nu doar în scopul procreării şi din acest motiv actele sexuale sunt mult mai frecvente), bazată pe formarea perechilor, pe dezvoltarea sentimentului de iubire, cu multe trăsături unice, a rămas loială faţă de pornirile biologice primare, sistemul său biologic caracteristic primatelor cu modificări extinse ale carnivorelor supravieţuind remarcabil, în ciuda evoluţiei culturale, spune autorul exemplificând elocvent în carte. Numai în domeniul limitării generale a împerecherii suntem confruntaţi acum cu primul asalt major al sistemului nostru sexual milenar de către civilizaţia modernă. Ştiinţa medicală şi igiena au atins o culme de succes a împerecherii prin controlul deceselor şi un previzibil viitor control al naşterilor şi probabil secolul următor vom asista în sfârşit la schimbarea comportamentului sexual.
Apoi, prin imitaţie, datorită perioadei lungi de neotenie la care este expus, copilul ajunge să dobândească abilităţi importante, unele dintre ele ce-i drept unice în regnul animal - autorul dă drept exemplu învăţarea cuvintelor, imitaţia vocală fiind unică la specia noastră şi una dintre cele mai mari realizări: omul învăţa în primii 5 ani de viaţă aproximativ 2000 de cuvinte, în timp ce cimpanzeii, supuşi aceloraşi condiţii de viaţă pe aceeaşi perioadă de timp, nu reuşesc mai mult decât 6 cuvinte.
Această remarcabilă capacitate a omului de a imita îi aduce însă şi dezavantaje: un set clar de reguli prestabilite în memorie în perioada adultă - de multe ori ne comportăm într-un fel crezând că corespunde unor principii morale, când colo tot ceea ce facem este să ascultăm de un set de întipăriri pur imitative, adânc înrădăcinate. Dar, spre norocul nostru, spune autorul, am dezvoltat un antidot puternic la această slăbiciune a părerilor preconcepute: ne-am ascuţit simţul curiozităţii, o dorinţă intensă de a explora care acţionează împotriva celeilalte tendinţe şi duce la un echilibru cu potenţial fantastic. Şi acest puternic imbold de explorare este moştenit, toate mamiferele îl au, depinde de cât de mult s-au specializat în cursul evoluţiei. Pentru animalele care trebuie să-şi asigure neîncetat hrana, protecţia – pentru oportuniştii lumii animale – este cel mai ascuţit: printre ele, maimuţele, iar dintre maimuţe, omul este considerat cel mai oportunist. Şi aici omul dezvoltă un mare avantaj evolutiv: păstrarea curiozităţii infantile şi la vârsta adultă, menţinerea şi dezvoltarea inventivităţii şi a creativităţii, care dau posibilitatea de a progresa.
Agresivitatea este un alt punct comun speciei noastre şi se manifestă, spune autorul, în aceleaşi forme ca şi la mamifere: pentru apărarea teritoriului, pentru dominaţie într-o ierarhie şi, una singură specifică la om, apărarea propriului cămin în interiorul teritoriului general al coloniei. Ceea ce îl deosebeşte pe om de celelalte mamifere este însă tendinţa lui de autodistrugere. Dacă la animale autorul demonstrează că agresivitatea este mai mult o formă de apărare, de dominare, pentru om, datorită specializării şi a cooperării între indivizi, a devenit un pericol.
Hrana şi toate ritualurile asociate demonstrează încă o caracteristică biologică adânc înrădăcinată speciei noastre. Doar că tehnicile specializate de care dispune agricultura modernă i-a lăsat pe majoritatea masculilor adulţi fără rolul de vânător. Ei îşi compensează acest gol ducându-se la "birou". Munca a înlocuit vânătoarea, dar a păstrat multe dintre caracteristicile de bază ale acesteia: deplasarea de acasă la terenurile de vânătoare, posibilitatea acţiunii în grup, asumarea de riscuri şi strategii planificate.
Până şi preferinţele copiilor, pentru anumite animale arată o puternică legătură şi înrudire: popularitatea unui animal este direct proporţională cu numărul de trăsături antropomorfe (asemănătoare cu ale omului) pe care le posedă. Sunt preferate mamiferele cu păr, fata aplatizată şi contururi rotunjite. Mai mult decât atât, copiii mici preferă animalele mari pentru că le văd ca substituţi ai părinţilor, pe când copiii mai mari le preferă pe cele mici, ca substituţi ai copiilor.
Dar toate aceste legături cu speciile înrudite nu le va salva când se va pune problema supravieţuirii: atunci când densitatea speciei noastre va atinge un anumit nivel, nu va mai rămâne loc şi pentru animale. De altfel perspectiva este sumbră şi pentru noi, întrucât, aşa cum am văzut în carte, în ciuda progreselor tehnologice, a ideilor grandioase, a înaltei noastre trufii, suntem încă nişte animale, supuse tuturor legilor fundamentale comportamentului lor. Autorul explică în final că a insultat deliberat specia noastră numind-o maimuţa goală pentru a ne ajuta să ne păstrăm simţul măsurii, să înţelegem că în ciuda inteligenţei şi a calităţilor excepţionale, suntem o specie ca oricare alta şi nu ne situăm deasupra controlului biologic. Tindem să ne complacem cu ideea că acest lucru nu se poate întâmpla şi că e ceva special cu noi, dar dacă nu ne vom analiza îndelung pentru a înţelege câteva din limitările noastre, vom dispărea la fel ca multe alte specii captivante şi speciale.
