Reputat paleoantropolog, Robert Foley prezintă, dintr-o perspectivă evoluţionistă, 'naşterea' lui Homo sapiens. O lucrare atrăgătoare, cu un limbaj accesibil, care ne arată cât de departe sunt teoriile actuale de simplitatea evoluţionismului darwinist.
Motto: "Oamenii sunt îngeri fără aripi şi maimuţe fără coadă".
Charles Darwin
Oamenii aparţin speciei cunoscute sub numele de Homo sapiens, plasată într-o grupare mai vastă, Hominoidea, din care fac parte toate maimuţele antropoide. Deşi la început se credea că omul s-a desprins din marile maimuţe înainte ca acestea să se separe în liniile actuale de descendenţă, descoperirile actuale arată că nu este aşa.
Omul reprezintă o linie de descendenţă relativ recentă, desprinsă din familia maimuţelor antropoide africane, după ce din aceasta se desprinseseră deja maimuţele asiatice (urangutanii), gibonii şi gorilele. Astfel că înrudirea cu cimpanzeii este mult mai strânsă decât se credea înainte, 98% din ADN-ul cimpanzeilor fiind comun cu al oamenilor. Prima mare maimuţă care s-a separat a fost urangutanul, acum 12 milioane de ani, oamenii şi cimpanzeii existând ca linie distinctă acum 6-8 milioane de ani, iar oamenii şi-au început evoluţia independent acum 6 milioane de ani.
Dar de ce sunt oamenii o specie atât de rară? Faţă de gâze sau rozătoare, unde există mii de specii, oamenii apar ca nişte ciudăţenii, pentru că de fapt nu există specii foarte apropiate. Suntem rari prin faptul că suntem animale sociale şi încă şi mai rari prin faptul că fabricăm unelte, avem limbaj articulat şi o cultură. Această unicitate, explică autorul, este un paradox: fără dubiu, oamenii sunt specia cea mai încununată de succes, care s-a extins la scară globală şi a dus evoluţia la frontiere complet noi, iar toate elementele care ne-au făcut umani – postura bipedă, creierul, inteligenţa, cultura – au conferit speciei un avantaj enorm şi au determinat o expansiune masivă a populaţiei, singura măsură obiectivă a succesului evolutiv. Dar dacă trăsăturile specific umane conferă un asemenea avantaj, de ce nu le posedă toate animalele? Fără îndoială selecţia ar fi favorizat apariţia acestor caracteristici şi, chiar dacă există specii inteligente, nimeni nu poate susţine că se compară cu realizările evolutive ale omului. În esenţă este foarte dificil să devii om, iar autorul ne oferă 2 răspunsuri pentru acest paradox:
- evoluţia a fost o chestiune de şansă, de accident ; această teorie a accidentului, a mutaţiilor genetice pe bază de hazard este susţinută pe scară largă (a fost introdusă de fapt chiar de Darwin) şi a fost folosită adesea de adversarii evoluţionismului ca un argument împotriva lui. Astfel, este celebru exemplul ochiului dat de creaţionistul Paley, care susţinea că dată fiind complexitatea organului, probabilitatea ca acest set de co-adaptări să evolueze este infinitezimală - ochiul părea să fie un produs total improbabil al evoluţiei. Pornind de la asta, şansa ca întreg organismul uman să ajungă la asemenea perfecţiune era un miracol şi nu se putea explica fără mâna Creatorului. La fel de celebru este răspunsul lui Dawkins, interesantul biolog britanic şi cunoscut ateu, care, pe lângă faptul că arată că ochiul nu este un organ perfect ci încă perfectibil, demonstrează importanţa selecţiei în procesul evolutiv: o anumită mutaţie va supravieţui dacă oferă avantaje evolutive. Dawkins a luat un vers din Hamlet ai a calculat că o maimuţă ar avea o şansă de 1 la 103 să nimerească să scrie exact propoziţia şi asta într-un timp de un miliard de miliarde de ani. Dar apoi a introdus o formă de selecţie naturală în aceste variaţii aleatorii: de fiecare dată când maimuţa nimerea o literă, era fixată – în termeni darwinişti era mai adecvată şi nu putea fi înlocuită de alte litere. Astfel, când acţiona selecţia, scopul putea fi atins în cursul vieţii unei singure maimuţe şi chiar după o medie de 50 de incercari.
- fiinţele de tip uman sunt unice pentru că prezenţa lor a inhibat posibilitatea ca altele să evolueze în acelaşi loc. Această teorie se confirmă prin numeroasele descoperiri de fosile din variate situri: între acum 6 milioane de ani, când oamenii s-au desprins de maimuţe şi 2 milioane de ani, când a apărut genul Homo, au existat mai multe specii de hominid, unele dintre ele trăind pentru scurtă vreme în paralel; pe final însă a rămas doar una. Am devenit hominizi când un strămoş s-a separat de cimpanzei şi gorile, caracterizându-se prin postura verticala şi am devenit umani atunci când creierul nostru s-a mărit considerabil. Între aceste două momente au existat diverse specii de hominid care se diferenţiază prin mărimea creierului: oamenii moderni au o dimensiune medie a creierului de 1400g, un cimpanzeu, 400g. În intervalul cuprins între 4 milioane de ani înainte de apariţia omului modern şi 2 milioane de ani, creierul hominizilor (numiţi australopiteci) a rămas la un volum constant de 400g , apoi s-a întâmplat ceva interesant: acum 2 milioane de ani au avut loc transformări bruşte la nivelul dimensiunii creierului, acesta evoluând rapid de la 400g la 1400g, cât are în prezent. Ori inteligenţa se măsoară prin raportul dintre masa creierului şi masa corporală, iar omul are cel mai ridicat indice.
Cum s-a întâmplat asta şi de ce nu au şi alte animale creier atât de mare? Pentru că pe lângă beneficii, un creier mare presupune şi costuri: deşi cântăreşte 3% din totalul masei corporale, creierul uman foloseşte aproximativ 20% din energia necesară unui individ pentru întreţinerea metabolismului. Şi aici intervine din nou teoria hazardului: a fost nevoie de condiţii ecologice speciale astfel încât oamenii să-şi poată procura energia necesară dezvoltării unui creier atât de costisitor. Aceste condiţii au apărut în urmă cu 2 milioane de ani, iar pe lângă climă, un rol important l-a jucat transformarea omului în mamifer carnivor, carnea asigurându-i acestuia necesarul proteic pentru dezvoltarea creierului.
Prin urmare, oamenii nu au putut evolua decât în condiţii aparte; modul în care am devenit oameni a fost un produs al interacţiunii dintre populaţiile de indivizi care au devenit strămoşii noştri şi habitatele în care aceştia au trăit şi şi-au sfârşit zilele.
Mai mult decât atât, o altă concluzie importantă este faptul că selecţia naturală constituie explicaţia de bază a existenţei şi că istoria umană se explică prin modul în care, în anumite momente, anumite trăsături specifice le-au oferit hominizilor şi oamenilor avantaje faţă de concurenţii contemporani. Şi poate cea mai importantă concluzie a cărţii este că, deşi trăim într-o lume care caută explicaţii în miracole şi paranormal, în dramatism şi romantism, evoluţia omenirii, chiar dacă s-a produs în urma unor accidente fericite, a fost un proces previzibil şi deloc miraculos. Cartea conţine de altfel şi o hartă a evoluţiei umane de la primele antropoide până acum, cu locurile şi momentele în care beneficiile aduse de o anumită trăsătură umană au depăşit costurile şi au oferit un avantaj selectiv, unul dintre motivele pentru care mie mi s-a părut interesantă şi cred că merită citită.
Cartea poate fi achiziţionată de pe site-ul Karte.ro.
