„Războaiele din lumea afacerilor sunt, de regulă, pierdute de ambele părți; războaiele academice sunt câștigate de ambele tabere.” — Nassim Nicholas Taleb
În original: „Business wars are typically lost by both parties; academic wars are won by both sides.”
Maxima lui Nassim Taleb poate părea, la prima vedere, doar o glumă despre vanitatea universitarilor, dar în spatele ironiei se află o observație mai generală despre diferența dintre lumea în care consecințele sunt reale și lumea în care conflictul însuși poate deveni o sursă de prestigiu.
Ca foarte multe maxime ale lui Taleb, poate deveni un criteriu util de înțelegere a realității. Îl găsiți la finalul articolului.
În afaceri, un conflict între două companii poate lua forma unui război al prețurilor, a unei confruntări juridice, a unei campanii agresive pentru cucerirea pieței sau a unei competiții în care fiecare încearcă să-i provoace celuilalt pierderi. Problema este că distrugerea adversarului costă.
Dacă două companii reduc succesiv prețurile pentru a câștiga cotă de piață, consumatorii pot avea temporar de câștigat, dar profiturile ambelor companii scad. Dacă ele cheltuiesc milioane în procese, publicitate negativă sau dezvoltarea unor produse create doar pentru a contracara concurentul, resursele consumate de conflict pot depăși beneficiile eventualei victorii.
În terminologia teoriei jocurilor, situația poate deveni un joc cu sumă negativă: pierderile cumulate ale participanților sunt mai mari decât câștigurile.
Aici intervine una dintre temele centrale ale gândirii lui Taleb: expunerea la consecințe. În lumea afacerilor există ceea ce el numește skin in the game (să-ți pui pielea în joc). Deciziile greșite pot costa bani, reputație, locuri de muncă sau chiar existența companiei. Nu poți întreține la nesfârșit un conflict costisitor doar pentru plăcerea conflictului.
În mediul academic, logica poate fi exact inversă. Să presupunem că doi profesori influenți susțin teorii opuse. Încep să-și răspundă prin articole, conferințe și cărți. Fiecare publică argumente împotriva celuilalt. Apar replici, contrareplici, dezbateri și invitații la conferințe.
Cine câștigă? Foarte posibil, amândoi. Fiecare devine mai cunoscut datorită adversarului. Fiecare vine cu noi publicații și acumulează citări. Studenții și cercetătorii se împart în tabere. Controversa capătă un nume și devine, eventual, un mic domeniu academic în sine.
Chiar și atunci când problema inițială ar fi putut fi relativ marginală, conflictul îi poate conferi importanță. Adversarul devine astfel un fel de partener involuntar.
Pentru Taleb, aici apare o distorsiune fundamentală a sistemului de stimulente. În anumite domenii intelectuale, oamenii pot acumula prestigiu nu prin rezolvarea unei probleme, ci prin prelungirea ei.
Dacă disputa se termină, dispare și o parte din motivul pentru care cei implicați sunt invitați să vorbească despre ea.
Maxima trebuie citită și în contextul neîncrederii constante a lui Taleb față de intelectualul care nu-și pune pielea în joc: persoana care produce teorii, recomandări sau predicții fără a suporta costurile erorilor sale.
Taleb nu respinge cercetarea academică. El însuși publică lucrări tehnice și a activat în mediul universitar. Ținta lui este alta: sistemele în care prestigiul intelectual și contactul cu realitatea se pot separa.
Un om de afaceri care greșește grav poate pierde bani, iar un inginer care proiectează prost un pod poate fi confruntat cu rezultatul dezastruos al proiectului, dar un intelectual poate susține ani întregi o idee eronată, iar controversa creată în jurul acesteia îi poate mări vizibilitatea. Într-un asemenea sistem, chiar și critica poate deveni profitabilă pentru cel criticat.
Observația lui Taleb oferă un criteriu util pentru evaluarea disputelor de tot felul (se poate aplica intelectualilor, dar nu numai, căci se potrivește foarte bine și politicienilor): să ne întrebăm ce riscă efectiv participanții dacă se înșală.
Maxima este din cartea Patul lui Procust, de N. N. Taleb.
