„Este foarte grăitor pentru preferințele umane faptul că mai multe sinucideri sunt provocate de rușine ori de pierderea statutului financiar și social decât de diagnostice medicale.” — Nassim Nicholas Taleb
Original:
„Quite revealing of human preferences that more suicides come from shame or loss of financial and social status than medical diagnoses.”
Maxima apare în cartea lui N.N. Taleb „Patul lui Procust”. Ideea nu este, desigur, doar aceea că pierderea banilor sau a poziției sociale poate produce o suferință enormă, ci că această suferință dezvăluie ceva mai profund despre noi: omul nu trăiește numai într-o lume fizică, ci și într-o lume a reputației, comparației și statutului.
Uneori, ceea ce cred ceilalți despre noi sau ceea ce ne imaginăm că ar crede pare să conteze aproape la fel de mult ca ceea ce ni se întâmplă efectiv.
Să presupunem că un om are o avere de zece milioane de euro și pierde nouă milioane. Îi rămâne un milion, suficient pentru o viață confortabilă. Dintr-un punct de vedere strict material, situația sa este încă foarte bună. Psihologic însă, el poate simți că s-a prăbușit, pentru că nu mai este omul care era și, posibil, nu mai face parte din același cerc de persoane. Nu-și mai permite aceleași lucruri. Poate va fi nevoit să-și vândă casa sau să admită în fața celor din jur că afacerea sa a eșuat.
Taleb susține că o mare parte din ceea ce numim succes nu este absolut, ci relativ. Nu ne evaluăm viața doar prin raportare la nevoile noastre, ci prin raportare la ceilalți și, poate și mai important, la propria noastră situație anterioară.
Omul care a avut puțin toată viața poate trăi liniștit cu puțin. Omul care a avut enorm și pierde aproape tot poate percepe aceeași situație materială drept catastrofală.
Taleb introduce rușinea, care, spre deosebire de suferința fizică, nu poate exista în izolare, în singurătate. Pentru a simți rușine avem nevoie, măcar imaginar, de scrutarea celorlalți.
De aceea pierderea statutului este diferită de pierderea pur materială. Falimentul nu înseamnă numai pierderea banilor, concedierea nu înseamnă numai pierderea salariului, iar demiterea nu înseamnă numai pierderea unei funcții. Toate pot produce o degradare simbolică a individului în interiorul grupului său.
Cercetări moderne susțin existența acestei legături, chiar dacă realitatea este mai complicată decât sugerează aforismul. O meta-analiză publicată în 2023 a găsit în populația generală o asociere între stresul financiar sau șomaj și riscul de sinucidere, deși o parte importantă a acestei relații se suprapune cu starea de sănătate fizică și psihică. Alte cercetări au identificat și o asociere între rușine și comportamentele suicidare, dar autorii subliniază limitele datelor disponibile. Cu alte cuvinte, intuiția lui Taleb atinge un fenomen real: poziția noastră socială și felul în care ne percepem în ochii celorlalți pot afecta profund starea psihică.
Totuși, trebuie înțeles că Taleb nu încearcă să construiască o clasificare medicală a cauzelor sinuciderii. El doar ne pune în fața întrebării: ce spune despre valorile noastre faptul că pierderea reputației, averii sau poziției sociale poate deveni uneori insuportabilă?
Ideea se leagă direct de una dintre temele recurente ale lui Taleb: caracterul relativ al bogăției. Un om care are un milion și simte că are nevoie de zece milioane este, în sensul lui Taleb, mai puțin liber decât unul care are mult mai puțin, dar nu dorește aproape nimic în plus. Bogăția absolută contează mai puțin decât distanța dintre situația prezentă și așteptări.
Aceeași logică explică de ce pierderea statutului poate fi atât de devastatoare. Cu cât identitatea unui om este mai strâns legată de avere, funcție, prestigiu sau reputație, cu atât acestea devin puncte de fragilitate.
Aceasta este o temă foarte talebiană. Fragil este ceea ce poate pierde enorm în urma unui șoc, iar statutul social este extrem de fragil. Poate fi construit în douăzeci de ani și pierdut în câteva zile. O companie poate da faliment, o carieră poate fi distrusă, averea poate dispărea într-o criză financiară, reputația se poate prăbuși în urma unui scandal. Cel care și-a legat întreaga identitate de asemenea lucruri devine fragil odată cu ele.
Există, în schimb, o formă de robustețe în a păstra o anumită distanță între ceea ce ești și ceea ce posezi sau reprezinți social.
Taleb nu propune abandonarea ambiției sau a banilor. El însuși nu este nicidecum un adversar al succesului material. Problema apare când bunurile exterioare se transformă din instrumente în elemente constitutive ale identității. Atunci proprietățile tale ajung, într-un sens, să te posede pe tine.
Aplicată vieții cotidiene, maxima oferă o regulă utilă: nu construi o identitate care depinde de un singur lucru pe care hazardul ți-l poate lua. Funcția se poate pierde, averea se poate diminua, prestigiul poate dispărea. Cu cât propoziția „eu sunt...” este urmată mai des de lucruri aflate în exteriorul controlului nostru, cu atât identitatea noastră devine mai fragilă.
Există aici ceva foarte apropiat de vechiul stoicism pe care Taleb îl admiră: să te bucuri de ceea ce ai fără să devii dependent de acel lucru pentru a ști cine ești.
Atât de multe spuse într-o singură frază :)
