Notă: acesta este al patrulea articol dedicat complicatei relații a românilor cu Rusia, în diversele ei forme. Întreaga serie poate fi citită urmând tag-ul de la finalul articolului.
…
În vara anului 1774, după șase ani de război, armatele Imperiului Rus se aflau în poziția de a dicta condițiile păcii Imperiului Otoman. Pentru Moldova și Țara Românească, războiul fusese încă o experiență devastatoare. Dar tratatul semnat la 21 iulie 1774 la Kuciuk-Kainargi avea să producă o schimbare mai durabilă decât ocupația militară: Rusia obținea pentru prima dată un drept recunoscut internațional de a interveni diplomatic în favoarea principatelor române.
Nu erau protectorate rusești, dar nici nu deveneau principatele independente, ci reveneau sub suzeranitatea sultanului, dar între domnii de la Iași și București și Înalta Poartă apăruse de acum un al treilea actor: ambasadorul Rusiei la Constantinopol.
În următoarele trei decenii, această breșă avea să fie lărgită metodic. Tratatul din 1774 este momentul în care influența politică rusă asupra principatelor începe să fie stabilită pe baze solide.
Ce a obținut Rusia la Kuciuk-Kainargi
Articolul XVI al tratatului privea direct Moldova și Țara Românească. Rusia restituia Imperiului Otoman cele două principate, ocupate în timpul războiului, dar impunea o serie de condiții. Locuitorii români urmau să beneficieze de amnistie pentru colaborarea cu armata rusă. Poarta trebuia să respecte religia creștină, să restituie proprietăți confiscate, să permită repararea și construirea bisericilor și să-i scutească pe locuitori de tribut timp de doi ani, ca o compensație pentru distrugerile războiului. Fiscalitatea otomană trebuia apoi menținută în limite rezonabile. Moldova și Țara Românească primeau și dreptul de a avea reprezentanți creștini la Constantinopol.
Ultima prevedere era însă cea care deschidea o epocă nouă: reprezentanții diplomatici ai Rusiei puteau interveni în favoarea principatelor, iar guvernul otoman se angaja să le asculte cu considerația datorată unei puteri prietene.
În practică, orice conflict privind tributul, domnii, abuzurile administrației otomane sau privilegiile principatelor putea deveni de acum obiectul unei intervenții rusești.
Există aici o nuanță importantă, pentru că tratatul de la Kuciuk-Kainargi a fost ulterior prezentat adesea ca actul prin care Rusia ar fi dobândit dreptul general de protecție asupra tuturor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman. Formula este prea categorică, pentru că acesta nu acorda Rusiei un asemenea protectorat general asupra supușilor ortodocși ai sultanului. În cazul Moldovei și Țării Românești însă, dreptul de intervenție diplomatică era explicit.
Protecția rusă nu era doar o invenție a Petersburgului
Ar fi însă greșit să prezentăm totul ca pe o schemă impusă unor români complet ostili Rusiei. Pentru o parte a boierimii, intervenția unei mari puteri creștine părea o posibilă cale de ieșire de sub dominația otomană. Asemenea proiecte existaseră cu mult înainte de 1774.
În 1737, de exemplu, delegați moldoveni și munteni ceruseră Rusiei ca Principatele să fie luate sub protecția ei. La 5 septembrie, la Iași, fusese elaborată chiar o convenție care prevedea „independența totală față de Poartă” sub protecția țarului. Prețul putea fi însă considerabil: întreținerea unei armate ruse de 20.000 de oameni și a încă 2.000–3.000 de pionieri. Iar comportamentul comandantului rus Burkhard Christoph von Münnich în Moldova a răcit rapid entuziasmul unei părți a boierimii.
Rusia putea apărea simultan drept posibil eliberator de sub dominația otomană, dar și drept candidat la o nouă dominație.
Proiectele boierești nu trebuie citite ca manifestări ale unei orientări „proruse” în sens modern. Elita politică încerca să conserve autonomia principatelor și să aleagă între puteri mai mari decât ele. Dominația otomană era apăsătoare, dar avea și avantajul că, în limitele sistemului existent, nu desființase religia, limba și organizarea internă a principatelor.
1775: pierderea Bucovina arată limitele „protecției”
La numai un an după semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, Moldova pierdea o parte importantă a teritoriului său: profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman după război, Imperiul Habsburgic a ocupat nord-vestul Moldovei, teritoriul care avea să primească numele de Bucovina. Ocupația a început în 1774, iar cedarea a fost acceptată de Poartă în 1775 și formalizată ulterior. Sursele epocii arată că domnul Grigore al III-lea Ghica și boierii moldoveni au protestat împotriva cedării.
Este un episod important pentru înțelegerea naturii relației cu Rusia. Tratatul din 1774 îi oferise Petersburgului posibilitatea de a interveni pentru drepturile principatelor, dar asta nu înseamna deloc că Rusia într-un garant dezinteresat al integrității Moldovei.
Anexarea habsburgică s-a produs în contextul negocierilor dintre marile imperii, iar Rusia nu a împiedicat-o; ocuparea teritoriului de către habsburgi s-a făcut cu acceptarea tacită a Rusiei.
Un rus se instalează la București
Mult mai importantă pe termen lung a fost apariția reprezentanților permanenți ai Rusiei chiar în principate. În decembrie 1779, guvernul Ecaterinei a II-a l-a desemnat pe Serghei Lazarovici Lașcariov drept consul general pentru Moldova, Țara Românească și Bugeac. Înalta Poartă a înțeles pericolul și a tergiversat recunoașterea lui.
Disputa nu era una de protocol. Autoritățile otomane acceptau cu greu ideea ca diplomatul rus să locuiască la București sau Iași, adică lângă domni și boieri. Într-un raport din decembrie 1780, Lașcariov descria negocierile cu Poarta otomană, care încerca să-i fixeze reședința în altă parte. Rusia insista însă asupra uneia dintre capitalele Principatelor, iar în cele din urmă Rusia a câștigat.
În februarie 1782, Lașcariov a ajuns la București și s-a prezentat domnului Nicolae Caragea. A plecat apoi la Iași pentru a se prezenta și domnului Moldovei. Așadar avem primul consul general rus pentru cele două principate.
Era prima reprezentanță permanentă a unei mari puteri în spațiul românesc, iar acest fapt avea și o consecință favorabilă: contribuia la scoaterea principatelor din izolarea diplomatică impusă de statutul lor otoman. După Rusia au venit Austria, Prusia, Franța și Marea Britanie. Consulatele străine au legat Bucureștiul și Iașiul mult mai strâns de sistemul diplomatic european. Dar pentru Rusia consulatul nu era numai o instituție comercială.
Consulul care îi supraveghea pe domni
Instrucțiunile primului consul rus sunt revelatoare: Lașcariov trebuia, pe lângă problemele comerciale, să adune informații despre pregătirile militare otomane de la Dunăre și să urmărească ce fac cei doi domni. Succesorul său, Ivan Severin, a devenit apoi omul către care se îndreptau plângerile boierilor și ale clerului împotriva administrației domnești. Aceste reclamații erau transmise diplomației ruse și puteau fi utilizate drept dovezi că Poarta nu respecta obligațiile asumate prin tratate.
Mecanismul de influență începe astfel să devină vizibil: un boier nemulțumit de domn putea apela la consulul rus, consulul informa Petersburgul, ambasadorul Rusiei putea ridica problema la Constantinopol, iar guvernul otoman trebuia să țină seama de reacția Rusiei.
Puterea rusă pătrundea astfel în politica internă a principatelor române fără ca acestea să fi fost anexate.
Din dreptul de a protesta, dreptul de a decide
Procesul a continuat după un nou război ruso-otoman, cel din 1787–1792. Pacea de la Iași a consolidat poziția Rusiei, care a continuat să preseze guvernul otoman în chestiunea principatelor.
Momentul decisiv a venit în 1802. Imperiul Otoman traversa o perioadă de grave tulburări interne. În zona Dunării, trupele și bandele legate de Osman Pazvantoğlu din Vidin devastau regiunea, iar Țara Românească era puternic afectată. În aceste condiții, Rusia a obținut de la Poartă un nou hatișerif (decret) referitor la Moldova și Țara Românească: domnii urmau să fie numiți pentru șapte ani. Mai important, ei nu puteau fi înlăturați înainte de termen fără motive demonstrate și fără acceptul Rusiei. Mai mult, domnii trebuiau să ia în considerare observațiile reprezentantului rus.
În numai 28 de ani se ajunsese, așadar, de la dreptul Rusiei de a face observații Porții în favoarea principatelor la o situație în care Rusia putea influența direct menținerea pe tron a domnilor de la București și Iași.
O protecție cu două fețe
Ar fi simplificator să spunem că toate intervențiile rusești din această perioadă au fost dăunătoare principatelor. Prevederile obținute în 1774 limitau unele abuzuri otomane, ofereau amnistie celor care colaboraseră cu Rusia, protejau proprietăți și instituții religioase și acordau o scutire fiscală unei populații devastate de război. Intervențiile diplomatice rusești puteau servi efectiv boierilor sau locuitorilor principatelor împotriva exceselor Porții. Chiar apariția consulatelor străine a contribuit la internaționalizarea „chestiunii române”.
Problema era însă că ușor ușor protectorul dobândea treptat putere asupra celui protejat.
După 1774, Rusia nu mai trebuia să ocupe militar Moldova sau Țara Românească pentru a participa la politica internă. Avea tratate, ambasador, consul, rețele de informatori și dreptul de a protesta la Constantinopol. Din 1802 putea interveni chiar în problema menținerii domnilor.
În această perioadă se construiește mecanismul care va permite Rusiei, în secolul următor, să treacă de la influență diplomatică la un protectorat mult mai apăsător. Iar pericolul nu era imaginar, căci în 1774, Rusia se prezentase drept apărătoarea privilegiilor Moldovei și Țării Românești, dar în mai puțin de patru decenii mai târziu, în 1812, Imperiul Rus avea să ia Moldovei întregul teritoriu dintre Prut și Nistru.
Notă: documentare și cu IA.
