• O mulțime de probleme insolvabile au apărut de la o singură idee greșită: că omul este ceva cu totul și cu totul special în univers. Problema răului, de exemplu, cu care s-a luptat Leibniz și alți gânditori înainte și după el, dispare în momentul în care înțelegi cum funcționează lumea animală, biologia... că răul este un concept relativ și că nu există rău în sine. Ce e rău pentru cineva / ceva, e bine pentru altcineva / ceva - în multe cazuri. I s-a cerut și i se cere socoteală lui Dumnezeu pentru o problemă care nu există. Amorul-propriu specific speciei noastre...
• Multe dintre discuțiile despre măcelul din lumea animală provocat de om (pentru hrană ori ca sport) se centrează pe o singură întrebare: simte animalul durere? Dacă stabilim noi că nu simte, deși nu avem cum, e în regulă, uciderea este permisă. Dacă animalul simte durere, atunci avem un proces de conștiință. Sigur, aceeași antropomorfizare care ne caracterizează în toate: pentru că suferința este considerată răul cel mai mare pentru om, a devenit principiu fundamental pentru întreg universul.
Apare totuși o nuanță: avortul. Aici sunt opinii că, în fapt, capacitatea de a simți durere nu ar trebui să aibă vreun rol în decizia dacă avortul este acceptabil ori nu. O viață e o viață (dacă e vorba de om), indiferent dacă există sau nu durere.
• E foarte curios că foarte multe cărți care au obiectivul de a explica anumiți autori sunt mai dificil de citit și înțeles decât originalul... De exemplu, să citești o carte despre Platon este de regulă mult mai plictisitor decât să citești o carte de Platon. Ăsta e un secret știut de puțini.
• Faptul că viața nu are niciun sens superior, dincolo de ce stabilește fiecare, pe deplin conștient sau nu, după puținătatea minții lui, e un motiv bun să trăim o viață deplină; nu în sensul de iresponsabilă, ci după principiul: dacă tot am ajuns până aici (să trăiesc), atunci să o fac cum trebuie! Sigur, acum o să mă întrebați ce anume să faceți...
• Că viața omului nu are nicio valoare este, din câte ne dăm seama, adevărat. Dar „viața mea” cu siguranță are valoare, chiar cea mai mare dintre câte pot identifica. Iată paradoxul ultim...
• Mulți gânditori deplâng lipsa de sens a vieții, deși se împacă destul de bine cu propria viață, fără să observe contradicția. Pe de altă parte, aceștia cred că această lipsă aparentă de sens al vieții îi sufocă de insatisfacție pe ceilalți. O mostră din absurditatea ce reiese din analiza „celuilalt”.
• Și ce s-ar întâmpla dacă ar exista un „sens al vieții” dincolo de tot ce vedem? Să spunem că ar fi un rai pentru cei merituoși și oamenii ar avea, natural, dorința de a ajunge în rai după moarte. S-ar schimba prea mult viața oamenilor pe Pământ? Cu siguranță nu. Iar argumentul este că atât de mulți au crezut ori cred în acest „sens” și cu toate acestea viața lor este una cangrenată de vicii și „păcate”, în sens religios. Un sens superior nu schimbă nimic. E doar un prilej de lamentație pentru filozofi.
• Mulți critică epocile capturate de ideologii, imediat deplângând lipsa unor înlocuitori, desigur de valoare superioară. Unul recent la noi este lipsa obiectivului de țară. Cred ei că omul debusolat de astăzi (ceilalți, desigur, nu cei ce emit aceste inepții) își va găsi busola și-și va îmbunătăți starea de spirit, implicarea socială și, în final, calitatea vieții - printr-un proiect monumental inaugurat la cel mai înalt nivel al statului. Li se pare, așadar, acestora, că această confuzie valorică identificată de ei va fi eliminată prin creionarea câtorva proiecte denumite „naționale”. Sigur, vorbim de oameni care nu au înțeles nimic despre om și societățile umane...
• Sunt puțini care să nu aibă dubii în ce privește propriile calități. De aceea lingușeala, dacă nu este grosolană, în evident dezacord cu realitatea, prinde la aproape oricine; pentru că mai toți au tendința să accepte că sunt așa cum li se spune, chiar dacă au o oarecare nesiguranță.
• Toți avem opinii, sunt mult mai puțini cei care au convingeri.
• Cum funcționează un computer? Avem diverse componente hardware, avem software care face ca aceste componente să lucreze împreună (drivers), avem un software care asigură funcționarea computerului (sistemul de operare) și nenumărate alte softuri, dedicate unor scopuri precise.
Sunt mulți care cred că și creierul este un computer, doar că nu e făcut din fier, ci din țesut biologic. Dar care este softul pe baza căruia lucrează creierul, dacă vrem într-adevăr să dăm credit acestui paralelism?
• Cei mai mulți oameni nu au capacitatea de a gândi profund pe niciun subiect. Oricât s-ar strădui. Nu știu a cui e vina.
• Probabil că sunt companii care ar obține beneficii dacă și-ar face publicitate prin intermediul cerșetorilor stradali. Poți ignora un panou stradal, dar nu pe cineva în zdrențe. Și acești cerșetori ar putea avea și un mic panou pe care să scrie: „Mulțumesc că te-ai uitat la mine. Nu mai e nevoie să-mi dai nimic!”.
• Limbajul de azi s-a închegat într-un timp în care cunoștințele noastre despre lume erau diferite, în bună parte rudimentare. Cu acel limbaj și analogii din viața de zi cu zi operăm pentru a explica mecanisme complicate din univers. Nu-i de mirare că suntem atât de confuzi atunci când vorbim despre mecanica cuantică.
• Foarte adesea vorbirea operează cu termeni vagi ori pur și simplu folosiți în mod greșit. Dacă există totuși o înțelegere între vorbitori, deși nu în toate cazurile una corectă, este pentru că există un context care indică sensul dorit, dar neexprimat.
• Nu se poate spera ca vreodată să identificăm natura ultimă a realității, substratul ultim, care stă la baza a tot ce există. Nu putem spera, de exemplu, să aflăm din ce este alcătuit un electron. Biologia noastră ne condamnă definitiv la a percepe totul conform capacității simțurilor nostre, chiar și ajutate de tehnologie. Orice percepție presupune un aparat de percepție, care observă lumea în funcție de modul în care este construit, în funcție de semnalele pe care le recepționează și modul în care le prelucrează. Și cu asta orice efort de a descoperi „ultimul strat” al realității intră în derizoriu (o variantă detaliată a acestui gând o găsiți aici).
• Totul este analogie...
Foarte posibil ca una dintre problemele nerezolvabile când vine vorba despre înțelegerea universului să fie incapacitatea noastră de a depăși limitele impuse de experiența noastră obișnuită, de zi cu zi. Căci oricât de complicate ar fi fenomenele fizice studiate (experimentul cu două fante, inseparabilitatea cuantică etc.), tot ce facem este să stabilim o analogie cu ceea ce observăm la nivel macro.
Fenomene de alt tip decât cele observate în mod natural în viața de zi cu zi sunt imposibil de înțeles, iar noi ne străduim din toate puterile să aducem natura la modul nostru uzual de a gândi. Chiar dacă nu se poate... Suntem convinși că natura trebuie să urmeze logica noastră.
• Ce este dialectica? Un dialog între două sau mai multe minți, în care puncte de vedere opuse sau diferite sunt expuse.
Dar probabil că ați auzit de dialectica lui Hegel (dacă n-ați auzit, n-ați pierdut mare lucru), iar acum credeți că dialectica hegeliană este chiar dialectica!
După Hegel, realitatea este dialectică. Se începe cu o „teză”, se continuă cu o teză opusă, „antiteza”, iar rezultatul acestei confruntări va fi „sinteza”.
Hegel a inventat acest model, dar nu l-a folosit. A revenit poetului Christoph Friedrich von Schiller și filozofului Jacob Gottlieb Fichte onoarea de dezvolta acest instrument.
Marx și Engels au dus dialectica la alt nivel, inventând „materialismul dialectic”. Desigur, ei s-au separat de Hegel, pe a cărui dialectică au numit-o „idealistă”, în contrast cu cea „materialistă”. Dialectica celor doi se referă la lupta de clasă, la opoziția dintre clase, iar rezultatul acesteia ar fi trebuit să fie o societate fără clase sociale, denumită „comunism”. Experiența „de pe teren” a încercării de a pune în practică ideile lui Marx a fost cruntă...
• Omul este foarte serios când e vorba despre ficțiunile lui. Cu cât mai deșănțată ficțiunea, cu atât mai mare seriozitatea în a o justifica și proteja. Pentru exemplificare, luați cazul Inchiziției. Citiți o carte documentată pe subiect ori, pentru leneși, urmăriți un film pe acest subiect.
• În mod normal nu am avea nevoie de persoana I singular pentru verbul „a muri”.
• Mi se pare că a mânca încet e semn de respect pentru cea ori cel (dar mai sigur cea) care a pregătit masa. Să mănânci în 5 minute ce s-a pregătit în 90 de minute arată proastă creștere.
• Dacă liberul-arbitru, așa cum crede o bună parte a psihologilor astăzi, nu există, atunci nu e mai aproape de adevăr dacă spunem că X a făcut grozăvia Y pentru că: a) așa l-a împins diavolul; b) așa a fost soarta?
• Frumosul este un concept vag despre ceva, orice, care nu are nicio valoare în sine. Nimic nu este frumos ori urât în sine. Dar omul îl apreciază ca atare. Entități diverse, precum un tablou, o carte, un film ori o femeie - pot fi catalogate drept frumoase, deși modul concret în care le apreciem este diferit. Arta, care a operat și operează cu frumosul, s-a depărtat adeseori de acest obiectiv, acela de a produce ceva frumos, inserând în proces substratul; arta vrea uneori să transmită, în plan secund, idei. Cu rezultate modeste, desigur.
• Întotdeauna m-a fascinat obsesia suveranilor de a-și asigura urmași, nu pentru a se bucura de prezența unor copii, ci pentru ca dinastia lor să fie perpetuată. Într-o lume în care nimic nu durează prea mult...
• Tinerii, în largă majoritate, au visul de a termina studiile și de a se angaja pe un salariu bun. Această abordare este însă păguboasă. O mai mare independență și o mai mare ambiție ar trebui să-i conducă spre altă abordare: aceea de a-și deschide propria afacere, din prima zi după ce școala s-a sfârșit.
• Năuciți de tehnologiile noi, pe care nu le înțelegem, uităm ori nu știm cât de străin ne este universul, în intimitatea lui, cât de puține zone ale întregului sunt cât de cât lămurite, cât de primitivi vom părea urmașilor noștri de peste 2-3 sute de ani...
• Îți trebuie multă încredere în tine și stăpânire de sine pentru a nu accepta raționamentele de multe ori greșite ale diverșilor gânditori. Citim și ne asumăm - acesta este tiparul pe care-l urmează cei mai mulți cititori.
• Spunem adesea „gânditor”, înțelegând prin asta o specie cu puțini membri care se caracterizează prin ceva rar: capacitatea de a gândi. E ciudat că acest cuvânt a apărut, pentru că, în principiu, a spune că doar unii sunt gânditori pare o anomalie: nu e omul ființă gânditoare prin excelență? Cumva limba a operat o diferențiere care nu apare și în cazul verbului „a respira”.
