Cam orice virtute poate fi privită ca o tară și invers de mai oricine. Depinde despre cine vorbești ori pe cine evaluezi; ce e criticabil la altul devine ușor lăudabil la tine și invers.

Invidia este mereu în conflict cu amorul-propriu. De aceea nu admitem niciodată că suntem invidioși pe cineva. Cum să fii invidios, când tu ești atât de prețios?

Gelozia nu e alt lucru decât o manifestare a neîncrederii în sine, însoțită de un vanitate nemăsurată. Simți că ești nevrednic față de partener, dar nu accepți. „Nu pot să-l țin lângă mine pe celălalt decât dacă-l păzesc neîntrerupt”. Cumva, această pasiune își ascunde adevărata natură față de cel ce-o experimentează; e sublimată, căci e umilitoare. Iar vanitatea prevalează uneori („dacă nu-i a mea, atunci nu va fi a nimănui!”), ajungându-se la crimă. Gelozia supraviețuiește oricăror sentimente de iubire, pentru că e strâns legată de sentimentul propriei micimi și de orgoliu, de insuportabilul gând că nu ești la înălțimea așteptărilor tale, iar că celălalt, partenerul, îți e superior, nu-l meriți.


Sunt două lucruri care-l fac pe oricine să se simtă umilit: să-i spui, cu aerul doct al unui filozof inegalabil, banalități înfiorătoare și să-i arăți o cordialitate și grijă exagerate. Primul - pentru că-l faci să creadă că ești sigur că e un mare idiot; al doilea - pentru că-l faci să creadă că ești sigur că e un mare neajutorat.

Sunt excese cu care trăim împăcați, orice s-ar spune despre noi: bogăția, influența și succesul la sexul opus.

Opiniile noastre morale sunt susținute, în liniște, adesea fără a se face cunoscute conștiinței, de vicii, de sentimente pe care nu le-am enunța ca stând la baza opiniilor / acțiunilor noastre.
De pildă, strigăm înflăcărat împotriva celui care a fost favorizat pentru vreo funcție ori alt lucru, dar doar invidia, nemulțumirea generată de faptul că altul primește ceva ce-am vrea și noi, ne împinge la opiniile tăioase.

Ce fac cei mai mulți atunci când sunt cu prietenii? Îi critică pe alții și se laudă pe sine. Într-adevăr, niciuna dintre cele două preocupări nu se poate pune în practică de unul singur. Și una, și cealaltă au un singur final: acela de a te pune în valoare pe tine însuți. Atunci când critici pe altul se presupune că tu ești deasupra acelor critici, iar când te lauzi... nu mai e nevoie de niciun subterfugiu.

O artă puțin cunoscută: să flatezi pe cineva fără să pară grețos, lingușitor.

Dacă te analizezi atent, vei vedea că ești mai interesat de situația în care cineva îl critică pe altcineva, decât cea în care-l laudă. Iar când îl laudă ți se pare suspect.

Presupunem, eronat, că modul în care vedem lumea este modul în care lumea poate fi privită. Nu doar că există diferențe mari între ființele de pe Terra (spectrul luminii ce poate fi interpretată de simțul văzului este diferit de cel al omului la multe animale), dar e de presupus că ființe extraterestre ar trebui să aibă alte percepții vizuale cu necesitate.

Așa-zisele mari întrebări ale omului (ex: Cum s-a născut universul?; Cum a apărut omul?; Ce pot cunoaște? Ce este timpul? etc.) sunt întrebări și mari doar pentru o mână de semeni. Departe de cei mai mulți, din diverse motive, dar cel mai adesea din lipsă de interes pentru ele.

Nu regretăm nimic din ceea ce facem atâta vreme cât nu ne afectează. Ține de natura noastră.

 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.