• Sindromul CP. Mulți trăiesc vieți fără sens pentru că nu au nicio altă posibilitate. Imperative „banale”, cum ar fi lupta pentru ziua de mâine, îi obligă la subzistență.
Dar sunt atât de mulți cei care își calamitează viața prin opțiuni distructive asumate, subjugați principiului plăcerii imediate.
Jocurile video, ca obsesie, sunt un fenomen existențial nou, nesurprins încă într-o categorie separată a unui mod de-a fi, așa cum merită.
Dacă viața este absurdă prin definiție, o viață petrecută în lumea virtuală, împușcând umbre, este absurdul absolut. Jocul pe calculator ar putea fi asimilat chiar unui protest anti-viață, dacă nu ar fi, în fapt, capitularea în fața unei propuneri de viețuire măruntă, fără scop și sens.
Mâinile îți vibrează monoton și îndârjit sute de minute pe zi pe mouse și tastatură; ești încordat, mereu în căutarea atingerii unei ținte de neatins; încleștarea în care ești prizonier te epuizează.
Preocuparea obsesivă cu aceste jocuri virtuale te lasă drenat de orice disponibilitate utilă, lipsit de orice pasiune onorabilă și de orice energie utilizabilă; ce rămâne e un creier prăjit.
Sindromul CP - sindromul creierului prăjit.
• Navigarea compulsivă. Ai un cont de Facebook? De Instagram? De Twitter? De Tik Tok? A, doar pe unele dintre aceste platforme?
Ai văzut cât de greu e, dacă nu imposibil, să fii la zi cu tot ce s-a postat, oricât ai glisa pe ecranul telefonului? Știu sentimentul, e sfâșietor...
Și acea tensiune care se naște din neputința de a accesa toate linkurile care ți se pare că ar trebui urmate? Pe de-o parte ai vrea să treci dincolo de unele titluri, să vezi ce se ascunde în spatele lor; dar asta înseamnă să faci o concesie: să rămâi în urmă încă și mai mult! Să te îndepărtezi de țelul suprem, acela de a ajunge până la ultima postare!
Navigarea compulsivă te lasă nedumerit(ă), neinformat(ă) și, adeseori, dezinformat(ă). Iar în final, ca și jucatul compulsiv, cu un creier prăjit.
• „Zeii-de-mâine” sunt „educați” azi
Priviți comportamentul multor părinți în public: în parcuri, pe holurile grădinițelor/școlilor sau în malluri.
O nouă filozofie a educației infantile se răspândește ca noul coronavirus: copiii trebuie să crească nestingheriți, pentru a nu le inhiba potențialul. Firește, pentru că orice imixtiune corectoare (a unor obrăznicii) le-ar amputa din superputerile congenitale acestor zei-de-mâine.
Așa că sunt copii care-și pălmuiesc mamele, care stau și asistă nestingherite la un acces de furie al plodului de 3 anișori. Sunt copii care-și numesc părinții „proști”, iar aceștia sunt încântați de evoluția „firească” a „discursului” odraslelor. Sunt copii care îi înjură pe părinți, în vreme ce aceștia trec îngăduitori peste insolență, înțelegând-o ca o formă de manifestare a libertății firești.
Sigur, un asemenea fel de a-ți trata copiii este împotriva ideii înseși de educație.
Rezultatele le știți: părinți terorizați, dar docili; copii lipsiți de autocontrol (care vor deveni adulți lipsiți de autocontrol); o societate de mâine dominată de minți „libere” și seci.
Copiii prost crescuți de astăzi sunt adulții prost-crescuți de mâine.
• Problema păstrării tradițiilor este una dintre cele mai ridicole.
Mulți luptă pe Internet, că aici poți lupta liniștit din fotoliu, pentru promovarea și păstrarea „tradițiilor românești”. Cu condiția, firește, ca această „promovare” și „păstrare” să se facă de alții, nu de noi.
Ne uităm încântați la portul popular, pe care nu-l mai poartă nimeni, cu excepția situației când e cineva prezent ca să filmeze.
Ne minunăm de nu știu ce dans tradițional românesc, care nu se mai joacă decât în fața camerelor de filmat.
Tradiția este, așadar, ce fac alții o dată pe an la TV.
• Cititul unei cărți nu este echivalentul unei experimentări nemijlocite.
Nu înțelegi ce înseamnă să fii un agresor sau victima acestuia citind mărturiile unuia sau altuia.
Dar, pe de altă parte, viața e prea scurtă pentru a experimenta în mod direct tot ce e important, iar de unele experiențe, cum sunt cele de mai sus, nici nu ai nevoie.
Cărțile sunt cel mai util instrument pentru a-ți face o idee despre cele pe care nu le vei trăi pe pielea ta, iar dacă le vei trăi totuși, vei fi mai bine pregătit pentru a le aborda.
Cum spuneam, viața e prea scurtă pentru a rescrie de unul singur întreaga istorie experiențială a omenirii. Asta mai înseamnă și că trebuie să fii foarte selectiv în ceea ce citești. 99,9% dintre autori trebuie evitați. Ce alegi să citești este de o importanță mai mare decât îți poți închipui.
• Obișnuim, unii dintre noi, să facem câte o faptă bună de sărbători; în ton cu isteria televizată aliniată sloganului „să fim mai buni în aceste zile”.
Dar celor mai mulți binefăcători le lipsește ceva: înțelegerea celor pe care-i ajută: orfani, bolnavi în fază terminală, bătrâni neajutorați etc.
Iar lipsa experienței pe propria piele ne menține superficiali, încântați de bunătatea noastră.
Cei care înțeleg, cei care au trăit ce ajută, sunt cei autentici. Dar sunt puțini. Pentru că cei care au mari probleme, ca cele menționate mai sus, rar se ridică la o poziție care le permite să ajute. Iar unii, care totuși se ridică, se ridică și rămân plini de resentimente, de ură; nu se mai uită în urmă.
Ce înseamnă toate acestea? Că totul este un teatru ieftin, din care nicio îmbunătățire semnificativă nu poate apărea. Cei care ajută doar pentru a-și da prilejul de a se îmbrățișa pe sine nu pot produce schimbări majore. Nu înțeleg, nu vor, nu-i interesează.
Atingerea autentică a înălțimilor oricărei virtuți nu se poate face fără a te afunda întâi în grota întunecată a suferinței care atrage și poate justifica manifestarea virtuților.
• Ne pricepem toți la cum trebuie reformat sistemul de pensii ori la cum trebuie schimbat sistemul de învățământ. Pe scurt și cuprinzător, cam toți avem o idee clară cu privire la cum trebuie reformat statul, la cum trebuie schimbată societatea.
În mod misterios, cei mai mulți dintre noi se împiedică însă în lucruri mărunte: nu știm să păstrăm ordinea în propria sufragerie, nu știm să scriem un articol de 3 paragrafe fără să-l copiem din altă parte, nu suntem în stare să vorbim 3 minute în fața unui auditoriu oarecare, fără o foaie plină de platitudini și limbaj de lemn în față.
Cumva, sistemul național de irigații pare o treabă mai simplă și ne pune mai puține probleme decât făcutul patului dimineața.
• Iată un gând la care trebuie meditat: referitor la cei care se întorc de prin diverse războaie și sunt tratați pentru diverse afecțiuni psihologice, de regulă PTSD (sindromul de stres posttraumatic), e curios cineva să afle ce au făcut ei „acolo”? Câți oameni, rămași în urmă „acolo”, pentru că „acolo” este casa lor, au rămas cu sechele mult mai mari ca urmare a acțiunilor celor pe care-i tratăm, cu compasiune, de PTSD?
La urma urma urmelor, PTSD-ul este ce apare după ce ai văzut orori ori după ce le-ai pus în practică?
• Nu există argumente raționale pentru a trăi, atunci când îți dai seama de absurditatea vieții. Dar Viața, adică această tendință oarbă către a fi, este mereu în conflict cu cei care văd că nimic nu are sens. În fapt, acest lucru, că omul a atins un nivel de evoluție care-i permite să se mire de absurditatea vieții - este cumva o etapă „nenaturală”, nepermisă, pe calea evoluției. Dar, din nou, Viața păstrează în amorțire observația corectă că totul este inutil, că totul este sortit pierii.
Sigur, vă gândiți poate că sinucigașii indică spre un alt final, dar aceștia sunt un caz special, ce nu poate fi analizat rațional. Ce ne iese la o analiză rațională este următorul lucru: este irațional să viețuiești umil de vreme ce știi sigur că aceasta este singura viață pe care o ai. Perspectiva certă a morții ne invită la... moarte ori la revoltă, la a „stoarce” tot ce se poate din această viață, chiar dacă este... inutil.
