Unul din câinii lui Pavlov cu o canulă implantată pentru colectarea salivei
Credit: wikimedia.org
La începutul sex. XX Ivan Pavlov era unul dintre cei mai renumiți oameni de știință din lume. Acestuia i-a fost acordat în anul 1904 Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină „ca semn de recunoaștere a progreselor acestuia în fiziologia digestiei, prin care s-a transformat și îmbogățit cunoașterea cu privire la acest domeniu”. Dar numele omului de ştiinţă rus este asociat mai degrabă cu fenomenul condiţionării clasice pe care Pavlov l-a descris în premieră în urma unor experimente avându-l drept subiect pe nu mai puţin celebrul său câine (dar au fost folosiți, desigur, mai mulți câini).
Vreme de câteva decenii, Pavlov a cercetat reflexele digestive, studiind modul în care hrana transmisă către stomac declanșează procesele digestive.
Pe timpul discursului de acceptare a Premiului Nobel, Pavlov a surprins audiența, vorbind despre ceva descoperit pe timpul cercetărilor privind digestia: a anunțat că a descoperit „reflexele condiționate”, adică manifestări similare reflexelor, doar că depindeau de învățare (spre deosebire de „reflexele necondiționate”, printre care reflexul rotulian, care sunt înnăscute). Poți citi discursul din 1904 aici (eng.).
Descoperirea a fost făcută atunci când Pavlov a conectat un tub la glanda salivară a câinelui. Făcuse asta pentru a măsura cantitatea de salivă care era eliberată după introducerea hranei în gură. Modul în care a organizat experimentul poate fi văzut în desenul de mai jos.
Așa cum se poate observa, câinele era legat, cu capul imobilizat, pentru a păstra tubul în poziția corectă.
Cercetătorul punea pudră de carne în gura câinelui pentru a iniția procesul digestiv. Cum știm, câinii salivează atunci când mănâncă. Atunci când pudra de carne ajungea în gură, era stimulată producerea unei cantități mari de salivă, care cădea prin tub către un recipient unde se măsura.
Dar Pavlov a observat că animalul anticipa apropierea hranei; atunci când Pavlov intra în laborator cu pudra de carne, saliva începea deja să se prelingă prin tub, înainte ca pudra să ajungă la câine.
Pavlov și-a dat seama că a descoperit ceva important. Un reflex biologic, salivarea, era modificat prin ceva de natură psihologică, anticiparea. Pavlov a numit această anticipare „stimulare psihică”.
Experimentul, versiunea 2.0
Apoi Pavlov a creat o versiune mai complexă a experimentului: întâi a generat un sunet, apoi i-a dat câinelui pudra de carne. După câteva astfel de repetiții, câinele a început să saliveze atunci când auzea sunetul, independent de venirea pudrei de carne.
În 1906 a trimis un articol către revista Science, în care a prezentat rezumatul descoperirilor sale. Pavlov și-a continuat cercetările asupra reflexelor condiționate pentru restul vieții.
John B. Watson a testat pe oameni
Psihologul american John B. Watson a fost impresionat de observațiile lui Pavlov și a decis să includă condiționarea pavloviană în cercetările sale. Acesta a studiat reflexul retragerii degetului la om.
Watson și-a proiectat experimentul în felul următor: întâi suna un clopoțel, apoi livra un șoc electric de scurtă durată vârfului unui deget al subiectului, producând retragerea involuntară a degetului. După mai multe repetiții a observat că retragerea degetului survenea la simpla acționare a clopoțelului.
Cele două tipuri de experimente, al lui Pavlov și al lui Watson, ilustrează modelul fundamental existent în condiționarea clasică. Un organism învață că un semnal prezice activarea unui reflex. După ce învață asta, organismul reacționează la semnal cu un răspuns anticipativ similar reacției reflex.
— ••• —
Articolul este parte din cartea „Introducere în psihologie” de Russell A. Dewey
CUPRINS
(Cap. 5: Condiționarea) - (Partea 1: Condiționarea clasică) - Cum a descoperit Ivan Pavlov reflexele condiționate?
Textul este adaptare după cartea menționată.
