Vârstele omului sunt însoţite de caracteristici specifice; de modificări hormonale care îşi pun amprenta asupra personalităţii. Deşi trecem prin aceste etape ale vieţii, mulţi avem opinii stereotipe şi greşite despre cum sunt oamenii la o vârstă sau alta. De pildă, despre adolescenţi credem, în genere, că sunt rebeli şi impulsivi. Dar chiar sunt aşa?

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Dezvoltarea omului) - Partea a IV-a -
Adolescenţa, maturitatea şi îmbătrânirea


 

Adolescenţa

În Evul Mediu, adolescenţii erau consideraţi adulţi imediat ce ajungeau la maturitatea sexuală. Atunci deveneau eligibili pentru căsătorie. De exemplu, Julieta, din „Romeo şi Julieta” de Shakespeare, avea 13 ani.

Care sunt caracteristicile sexuale secundare?


Modificările biologice ale adolescenţei sunt declanşate de hormonii sexuali. Aceştia aduc schimbări cunoscute sub numele de caracteristici sexuale secundare: apariţia părului pe corp, dezvoltarea sânilor la femei, dezvoltarea muşchilor la bărbaţi şi mărirea laringelui producând o voce mai groasă la bărbaţi.

Ce comportament este corelat cu nivelul ridicat de testosteron la băieţii adolescenţi?

Hormonii au de asemenea efecte şi asupra comportamentului. Hormonul masculin, testosteronul, provoacă o creştere a agresivităţii în cazul tuturor speciilor de primate, incluzând aici şi oamenii. La om, nivelul ridicat de testosteron se corelează cu „o atitudine rebelă, răspunsuri obraznice şi bătăi cu colegii” (Howard, 1985). Aparent, acest lucru ar trebui să explice atitudinea rebelă a băieţilor adolescenţi şi probabil în unele cazuri este explicată. Însă, cercetările arată că stereotipul de adolescenţă rebelă este oarecum înşelător.

 

Adolescenţa rebelă: un stereotip înşelător

Atât în cazul bărbaţilor, cât şi al femeilor, modificările hormonale pot duce la schimbări bruşte în dispoziţie. Organismul care se schimbă rapid şi apariţia unor noi probleme precum acneea, pot fi cauze ale anxietăţii. Potrivit unui stereotip, adolescenţa este plină de neînţelegeri, probleme cu părinţii şi răzvrătire. Carl Jung s-a referit la adolescenţă ca fiind „etapa de nesuportat”.

Un lucru este sigur: minoritatea rebelă atrage atenţia, fie că este vorba despre tinerii cu părul uns, cu coadă de raţă şi maşinile lor clasice ale anilor 1950, hipioţii din 1960, punkiştii din 1980, rapperii gangsta din 1990... şi de cei ce vor apărea în 2000, probabil dependenţii de Youtube? Aceştia par într-un fel mai puţin ciudaţi, dar, în mod normal, orice stereotip apare, este sigur că îi surprinde şi îi înspăimântă pe părinţi şi este de asemenea sigur că obţine atenţia mass-media, chiar dacă este vorba doar de câţiva adolescenţi din unele zone urbane ale câtorva ţări. Astfel se întâmplă de obicei; adolescenţii se îmbracă ciudat fascinând şi ameninţând publicul adult. Ca urmare a unor ştiri disproporţionate se poate crea impresia că stilurile noi şi bizare (de viaţă) sunt răspândite atunci când de fapt sunt relativ rare.

Cine primeşte atenţia mass-media în rândul adolescenţilor?
Ce a descoperit Joseph Adelson despre adolescenţi?

Joseph Adelson, editor al „Handbook of Adolescent Psychology“ (1980) (tr. “Manualul psihologiei adolescenţilor”) a văzut în mod clar modelul, cu mult timp în urmă. El a încercat să stabilească această serie de informaţii într-un interviu acordat unui jurnalist de la Michigan Today, o revistă care a discutat cercetările profesorilor de la University of  Michigan.

Reporter: Aţi studiat adolescenţa de ceva timp. Aţi ajuns la o concluzie?

Adelson: Nu numai că părerea predominantă despre adolescenţi este greşită, aşa a fost mereu şi după toate probabilităţile va continua să fie greşită.

Reporter: Aceasta este o declaraţie zdrobitoare. Cum aţi ajuns la această concluzie?

Adelson: Acum câţiva ani, am luat parte la un complex studiu naţional, făcut chiar aici la Institute for Social Research (tr. Institutul de cercetări sociale), cu privire la psihologia adolescenţilor. Au fost analizaţi cu atenţie 3.000 de tineri. Acesta a fost primul studiu de acest fel şi a rămas singurul la îndemână în continuare.

Ceea ce noi toţi credeam despre perioada adolescenţei nu era pur şi simplu adevărat. Luaţi ca un întreg, ei nu erau rebeli, nici impulsivi sau vizibil dereglaţi. Nu erau în contradicţie cu părinţii lor, cu societatea sau cu destinul atât de schimbător al oamenilor pe acest pământ. Ei nu au fost Holden Caulfields sau James Dean – prototipul adolescenţilor dintotdeauna.

După aceea, am încercat să fac cunoscute aceste constatări, am publicat o lucrare în acest sens şi în inocenţa mea binecuvântată, am stat liniştit şi am aşteptat ca adevărul să înlocuiască erorile. Acest lucru nu s-a întâmplat atunci şi nici acum… Ideea adolescentului revoluţionar sau sfidător este o gravă exagerare. Însă adevărul nu a avut mare efect. („Adolescence“, 1985)

Există diferenţe între generaţii; Adelson le numeşte „cosmetice“. Unii ar putea să nu fie de acord şi să afirme că diferenţele cosmetice sunt triviale, atunci când sunt incluse în această categorie „lucruri precum hainele, coafura, preferinţele muzicale, abuzul de anumite substanţe…“. Cu toate acestea şi alţi cercetători au ajuns la această concluzie. Mass-media speculează aceste diferenţe, dar majoritatea adolescenţilor nu sunt în afara limitelor, ei ducând o viaţă normală.

Adolescenţii americani


Offer, Ostrov şi Howard au adunat datele chestionarelor la care au răspuns 20.000 de adolescenţi americani din licee şi au folosit o tehnică statistică pentru a selecta un grup reprezentativ de 1300 de chestionare pentru analiză. Datele au arătat că „85% dintre adolescenţii testaţi sunt fericiţi în majoritatea timpului”. Ei au continuat:

Ce au descoperit cercetătorii într-un studiu efectuat pe 20.000 de adolescenţi?

„Prăpastia dintre generaţii... nu este dovedită la majoritatea subiecţilor studiaţi... Ei cred că părinţii lor sunt mulţumiţi de ei şi nu au sentimente negative faţă de părinţi.” („Adolescence Appears Far Happier Than Adults Usually Imagine”, 7 iulie 1987)

Cum studiază Csikszentmihalyi şi Larson (1983) modificările stării de spirit a adolescenţilor şi ce au descoperit?

Csikszentmihalyi şi Larson (1983) au utilizat pagere pentru a aduna date de la adolescenţi la intervale aleatorii. Atunci când auzeau beepul, ei notau într-un carnet ce făceau, ce gândeau şi cum se simţeau. Unii dintre adolescenţi s-au potrivit stereotipului „rebel” sau şi-au exprimat ura faţă de părinţi. Totuşi, cele mai multe însemnări din carnete nu au fost atât de dramatice. Cercetătorii au descoperit că modificările de dispoziţie ale adolescenţilor nu au fost mai frecvente sau mai severe decât ale adulţilor. Adolescenţii cu schimbări bruşte de dispoziţie nu au fost mai nefericiţi sau mai tulburaţi, în medie, decât cei cu un nivel mai ridicat al vieţii emoţionale. Este adevărat că gândurile negative au fost de 10 ori mai frecvente decât gândurile pozitive, atunci când adolescenţii au fost împreună cu familia, însă cele mai multe dintre „gândurile negative” au fost de genul „sunt plictisit”. Mult mai rare au fost comentariile extreme, precum: „Nu mai suport - mama mea este nebună.” (Kohn, 1984)

Ce s-a descoperit într-un studiu de 8 ani efectuat pe adolescenţi?


Un studiu ce a durat 8 ani, efectuat pe un număr de 300 de adolescenţi, de către Francis Ianni de la Teachers College of Columbia University, a comparat tinerii din mediul urban, suburban şi rural. Acest studiu a ajuns la următoarele concluzii:
- Adolescenţii au avut atitudini asemănătoare mai mult cu cele ale părinţilor decât cu cele ale colegilor.
- Potrivit dr. Ianni, mulţi adolescenţi au căutat reguli, „de multe ori cu disperare”, decât să încerce să le încalce.
- Au existat diferenţe semnificative între problemele şi oportunităţile adolescenţilor din mediile urbane, suburbane şi rurale. (Collins, 1984)

Prin ce s-au diferenţiat adolescenţii de la oraş de cei din mediul suburban şi rural?

Cercetătorii au continuat să explice faptul că adolescenţii din oraşele mari respingeau mult mai uşor valorile societăţii şi se indentificau în schimb cu „regulile” unei bande sau ale unei subculturi a adolescenţilor. Potrivit dr. Ianni, unii dintre aceştia păreau destinaţi ca mai târziu în viaţă, să provoace diferite conflicte cu societatea în care trăiau. În „clasa de mijloc din mediul suburban”, stresul şi problemele au fost de altă natură. Adolescenţii din acest mediu au fost mai puţin rebeli şi mai competitivi.

„Situaţia poate fi foarte competitivă, adolescenţii concentrându-se pe absolvirea claselor sau pe realizările în domeniul sportiv”, a spus dr. Ianni.

„Perdanţii, atunci, sunt copii ce nu pot concura.” (Collins, 1984)

În mediul rural, viaţa adolescenţilor este centrată cel mai adesea pe „acasă, la şcoală şi la biserică”. Cea mai întâlnită problemă în rândul adolescenţilor din mediul rural a fost sentimentul de „izolare şi retragere”. Tinerii din aceste zone şi-au exprimat de multe ori intenţia de a „pleca” după terminarea liceului. Ei au văzut puţine oportunităţi economice în oraşele natale şi doar câţiva au avut planuri de a continua să lucreze la ferma sau afacerea familiei.

Cum sunt lucrurile la fel şi totuşi diferite în anii 2000?

Aceste studii sunt toate din anii 1980, dar puţine s-au schimbat în 20 de ani, în ceea ce priveşte imaginea de ansamblu a adolescenţilor americani. Aceştia încă seamănă mai mult cu părinţii decât cu colegii; cei din mediul rural încă se deosebesc de cei din mediul urban (şi se mută din oraşele mici, în căutarea locurilor de muncă). Adolescenţii din mediul urban încă au mai multe şanse de a se lăsa înfluenţaţi de bande, iar cei din mediul suburban din clasele de mijloc sunt încă foarte competitivi. În orice caz, în cea de-a doua jumătate a anilor 2000 se observă o maturizare a culturii adolescenţilor din Statele Unite, cu o scădere a sarcinilor în rândul fetelor tinere, o creştere a aplicărilor la colegiu, precum şi conştientizarea politică şi intenţia de vot: toate fiind pozitive.

Urmarea aceleiaşi profesii ca a unuia dintre părinţi
Care sunt motivele pentru care adolescenţii calcă deseori pe urmele unui părinte?

Cercetarea al cărei rezumat l-am descris în pagina anterioară, a constatat că, în zonele suburbane şi urbane, s-au găsit frecvent copii ce se pregăteau să-şi însuşească profesia unui părinte. Laband şi Lentz (1985) au argumentat că există întemeiate motive sociale, economice, chiar şi biologice, pentru a călca pe urmele unui părinte:

- Copiii, în mod natural caută să placă părinţilor şi să le obţină aprobarea; este posibil să existe o consolidare socială puternică în cazul copiilor care îşi imită părinţii.
- Deoarece copilul are jumătate din genele părinţilor, este probabil să existe o suprapunere, referindu-ne la abilităţi precum matematica, muzica sau capacităţile sportive.
- Părinţii acţionează ca antrenori sau profesori şi în mod natural, acesta este cel mai bun mod de a-i învăţa abilităţile care le plac.
- Copiii pot avea acces la mediul de lucru al părinţilor; cei mici pot petrece timp ajutând la fermă, vizitând biroul unde lucrează părintele, vizitând vestiarul unei echipe de sport. Copiii pot vedea din interior profesia părinţilor, devenind astfel obişnuiţi cu aceasta.

De exemplu, cântăreaţa Mariah Carey. Mama ei a fost cântăreaţă de jazz. A avut mereu contact cu muzicienii şi, copil fiind, Mariah obişnuia să cânte cu ei. Ea a spus: „Nu cred că eram conştientă de faptul că făceam ceva diferit faţă de ceilalţi copii. Am presupus că toată lumea avea acasă muzicieni.” Ea a afirmat că „a ştiut întotdeauna” că va fi o cântăreaţă profesionistă. (Pitts, 1990)

Persistenţa personalităţii

Williams James a scris în 1887: „În cei mai mulţi dintre noi, până la vârsta de 30 de ani, caracterul se întăreşte ca ipsosul şi nu îşi va mai schimba forma.” Ca majoritatea generalizărilor din psihologie, aceasta reprezintă o provocare pentru cercetători. Unii ar dori să arate că James nu are dreptate: personalitatea se poate schimba la maturitate. Însă cercetările în domeniul schimbării personalităţii la vârsta adultă sprijină în mare măsură concluzia lui James. McCrae şi Costa (1994) au expus pe scurt rezultatele cercetării privind „scorul studiilor longitudinale de-a lungul ultimilor 20 de ani”, folosind „o mare varietate de probe, instrumente şi desene”.

Ce a scris William James despre schimbarea de personalitate la maturitate? Ce au descoperit cercetătorii moderni?

- Personalitatea atinge nivelul final la adulţi, la aproximativ 30 de ani. „Între 20 şi 30 de ani, atât bărbaţii, cât şi femeile, devin mai puţin emotivi, caută în măsură mai mică emoţiile puternice, devin mai cooperanţi şi mai auto-disciplinaţi – schimbări ce pot fi interpretate ca dovezi ale maturităţii. După 30 de ani, există schimbări puţine şi subtile.”
- Diferenţele individuale în trăsăturile de personalitate, care arată cel puţin o anume continuitate încă din copilărie, sunt de asemenea stabilite până la 30 de ani.
- Însuşirile cu privire la stabilitate se aplică la aproape toată lumea. Bărbaţi şi femei, sănătoşi sau bolnavi, albi sau negri, toţi au acelaşi tipar. (pag. 173)

Ce a evidenţiat cercetarea longitudinală a lui Block?


Jack Block de la University of California din Berkeley este cunoscut pentru cel mai amplu şi mai aprofundat studiu al schimbării de personalitate la vârsta adultă. Subiecţii lui Block au fost studiaţi mai întâi în adolescenţă, apoi la jumătatea vârstei de 30 de ani şi la jumătatea vârstei de 40 de ani. Block a folosit mai mulţi specialişti independenţi pentru a evalua personalitatea. A avut o grijă deosebită pentru a preveni simpatiile, ascunzând de fiecare dată identitatea subiecţilor. Chiar şi aşa, meciul dintre evaluările personalităţii timpurii şi mature a fost remarcabil.

Folosind această meticuloasă metodologie, Block a găsit un model surprinzător aproape pe fiecare dintre cele 90 de scale de rating utilizate… Adolescenţii care îşi făceau rău singuri au devenit adulţi care îşi făceau rău lor înşişi; adolescenţii veseli au fost persoane vesele şi la 40 de ani; cei a căror stare de spirit a fluctuat când au fost elevi la liceu, s-au confruntat în continuare cu modificări ale dispoziţiei la maturitate. (Rubin, 1981)

Sociologul Jeylan Mortimer de la University of Minnesota a comparat autoevaluarea prin chestionarele unui grup de studenţi în primul an de la University of Michigan, pe care aceştia le-au completat mai întâi în anul 1962, apoi în 1976: 14 ani mai târziu. Rezultatul: „stabilitate foarte mare”. (Rubin, 1981)

Care a fost cea mai stabilă trăsătură evidenţiată în două studii care au implicat adulţi?

Două studii efectuate pe adulţi au avut rezultate similare. A fost testată o secţiune transversală, între 25 şi 82 de ani, într-un studiu Boston, apoi 10 ani mai târziu s-a reluat testul. Studiul Baltimore a fost similar, cu diferite intervale
de timp de testare: persoane de vârste diferite au fost studiate de trei ori, la şase ani distanţă de fiecare dată.

Rezultatele, în ambele cazuri, au arătat că personalitatea şi atitudinile au rămas stabile. Cea mai stabilă trăsătură dintre toate a fost introversiunea/extroversiunea sau timiditatea. Persoanele care au fost vorbăreţe şi vesele la o vârstă fragedă, au rămas aşa (cel mai probabil).

Etapele vieţii

Unii teoreticieni nu sunt de acord cu ideea de stabilitate la vârsta adultă. În schimb, ei văd o serie de etape. Un astfel de teoretician este Daniel Levinson de la Yale School of Medicine. Munca lui Levinson referitoare la etapele vieţii de adult a asigurat baza pentru cartea populară „Passages” (tr. „Pasaje”) scrisă de Gail Sheehy şi a făcut cunoscută expresia „criza vârstei de mijloc”. Levinson (1986) a văzut viaţa ca pe o succesiune de epoci.

Cum vede Levinson etapa 17-22 de ani?

Etapa anterioară maturităţii, în viziunea lui Levinson, „se întinde de la naştere până la aproximativ 22 de ani”. Începând din jurul vârstei de 17 ani, adolescentul devine mai independent, trecând într-un stadiu pe care Levinson îl numeşte „prima tranziţie a adultului” (de la 17 la 22 de ani), care este o „nouă epocă a copilăriei”.

Maturitatea timpurie – de la 17 la 45 de ani – este perioada „cu cea mai mare energie şi abundenţă, cu cele mai multe contradicţii şi cel mai mult stres”. Acesta este momentul cel mai productiv din viaţa unei persoane, în care fiecare îşi sculptează o nişă în lumea adultă. Satisfacţiile pot fi multe, însă stresul poate fi „copleşitor”. „Suportăm obligaţii financiare mari, în perioade în care câştigul nostru este relativ scăzut”, spune Levinson. Se fac alegeri importante referitoare la căsătorie, familie, muncă, înainte ca persoana să fie suficient de matură pentru a alege cu înţelepciune.

Ce este perioada de „tranziţie de la mijlocul vieţii”?


Perioada de tranziţie de la mijlocul vieţii, de la 40 la 50 de ani, este sursa conceptului popular cunoscut sub numele „criza vârstei de mijloc”. O persoană se simte de multe ori ca şi cum ar fi prinsă într-o cursă, odată cu trecerea timpului, uneori este frustrată de incapacitatea de a-şi atinge obiectivele stabilite în tinereţe. Omul trebuie să se dezvolte ca individ, „gândind mai mult şi devenind mai chibzuit” sau în caz contrar, riscă să se înţepenească în modele „banale şi stagnante”.

Aceste etape sunt urmate de vârsta adultă de mijloc (de la 40 până la 60 de ani) şi de maturitatea târzie (de la 65 de ani în continuare), legate de un stadiu intermediar: tranziţia maturităţii târzii (de la 60 până la 65 de ani). Fiecare dintre „epocile” lui Levinson sunt concepute ca structuri stabile, conectate la perioada precedentă printr-o etapă de tranziţie instabilă, astfel încât acest lucru reprezintă modelul saltului şi al perioadei de platou sau al echilibrului întrerupt.

Sheehy a scris o continuare la „Passages” (tr. „Pasaje”), intitulată „Pathfinders” (tr. „Deschizătorii de drumuri”), care se desparte de modelul lui Levinson, luând un alt curs, prin sublinierea modificărilor dramatice şi neprevăzute din viaţa adultă, mai degrabă decât etapele previzibile. Sheehy a căutat exemple de adulţi care şi-au asumat riscuri şi au făcut shimbări dramatice în viaţa lor.

Astfel, Delia Barnes, o gospodină obosită, în vârstă de 28 de ani, intră la seminar, duce o bătălie cu biserica ei pentru a deveni preot hirotonisit şi la 40 de ani devine un predicator energic şi un educator al vieţii de familie care poate să spună: „ Am în sfârşit un sentiment ferm al identităţii mele”. (Rubin, 1981)

Cât de mulţi oameni fac schimbări majore la maturitate?

Astfel de schimbări dramatice din viaţă sunt uşor ascunse de date care arată stabilitatea la majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, dacă 80% dintre adulţi nu fac nicio modificare la scară mare în ceea ce priveşte personalitatea lor, pe toată perioada vieţii adulte, înseamnă că 20% - 1 din 5 – fac schimbări majore. Poate acesta este un număr mare, nu mic. Depinde de perspectivă.

Capitolul 11 (Personalitatea) include o altă teorie a etapelor vieţii, cea a lui Erik Erikson. Venind dintr-o perspectivă europeană şi freudiană modificată, sistemul lui Erikson seamănă cu cel al lui Levinson în susţinerea unor etape stabile întrerupte din când în când de provocări.

Cum seamănă sistemul lui Erikson cu cel al lui Levinson?


Erikson nu împarte maturitatea în atât de multe etape diferite precum Levinson. El vede vârsta adultă, între 25 şi 64 de ani, ca o etapă în care provocarea este generativitate versus stagnare. Se pune întrebarea dacă una dintre aceste provocări produc un lucru bun pentru societate sau se încadrează la maturitate într-o activitate ce stagnează. Acest lucru sună mai mult ca problema descrisă de Levinson ca fiind „criza vârstei de mijloc”. Pentru Erikson, există o ultimă etapă între 65 de ani şi moarte, în care provocarea este reprezentată de menţinerea integrităţii şi de identitatea existenţială, mai degrabă decât de disperarea apărută din cauza dezintegrării fizice.

Schimbarea rolurilor sociale ale femeilor

Uneori, schimbările în modul de viaţă al oamenilor nu se datorează eforturilor individuale în modificarea personalităţii, ci schimbărilor generaţionale, pe care oamenii de ştiinţă le numesc efecte de cohortă. O „cohortă” este un grup de persoane născute în aceeaşi perioadă.

Ce este un efect de cohortă? Ce „tendinţe remarcabile” au notat oamenii de ştiinţă în 1970?

Baby Boomers este o cohortă faimoasă, studiată mai mult decât orice alt grup. Dusen şi Sheldon (1976) au remarcat „trei ... tendinţe remarcabile” care au avut loc în Statele Unite în timpul celor două decenii înainte ca ei să scrie că femeile din generaţia Baby Boom s-au maturizat la vârsta adultă:
- Amânarea căsătoriei
- Amânarea conceperii unui copil pentru perioada căsătoriei
- Reducerea aşteptărilor cu privire la mărimea familiei

Care sunt cauzele probabile ale acestor schimbări pe scară largă?

Efectul net este o natalitate redusă în toate ţările dezvoltate, din Rusia până în ţările din Europa, Canada sau Brazilia. Probabil doi factori explică această tendinţă răspândită: disponibilitatea unui control cu adevărat eficient al naşterii, pentru prima dată în istorie şi aspiraţiile de a duce o viaţă mai confortabilă din punct de vedere material. În ţările slab dezvoltate sau în mediul rural, unde o familie mare uneori transmite un avantaj economic, natalitatea a continuat să fie la fel de mare ca înainte.

Cum s-a dezvoltat viaţa absolvenţilor de facultate din 1967 în moduri neaşteptate?

Rosenfeld şi Stark (mai 1987) au găsit interviuri ale femeilor care au absolvit University of Michigan în 1967, cu douăzeci de ani în urmă. Comparativ cu ceea ce şi-au dorit când au absolvit, mult mai multe lucrau şi chiar în funcţii „masculine” prin tradiţie. 15% au divorţat şi multe se simţeau prinse între carieră şi familie.

Pe măsură ce au înaintat în vârstă, Baby Boomers au atras tot mai mult atenţia cercetătorilor. De exemplu, Stewart şi Ostrovĕ (1998) au adunat date de la cinci eşantioane de studii efectuate pe femei Baby Boomers absolvente de facultate, pentru a vedea modul în care au trăit vârsta de mijloc. Aproximativ o treime şi-a exprimat regretul faţă de deciziile luate mai înainte, în special când nu au reuşit să urmeze o carieră promiţătoare. De exemplu, una a scris:
„Nu l-aş fi lăsat pe soţul meu să îşi asume responsabilitatea exclusivă în determinarea cursului vieţii noastre. Cariera lui a fost întotdeauna sigurul factor de decizie în vieţile noastre, ceea ce nu a fost corect faţă de mine sau faţă de copii”. (pag. 1188)

Multe dintre aceste femei au trecut printr-o versiune a „crizei vârstei de mijoc” (anxietate faţă de planurile neîmplinite sau nemulţumire faţă de direcţia pe care o urmează viaţa lor). Una dintre acestea a spus într-un interviu, când avea 50 de ani:

„Pentru mine, 35 de ani a însemnat vârsta la care m-am trezit, am privit în jurul meu şi am spus: „Asta-i tot? Doar atât este? Asta e tot ce mi-a dat viaţa? Dacă aşa este, atunci voi începe să fac ceva în privinţa asta.”
Femeile care „au început să facă ceva în privinţa asta” au fost mai mulţumite de viaţa lor, 10 sau 15 ani mai târziu, decât cele care şi-au exprimat regretul, însă nu au făcut nimic în această privinţă. (Stewart şi Ostrovĕ, 1998)

Familiile monoparentale au început să fie mai des întâlnite în Statele Unite în anii 1980 şi 1990 şi această tendinţă nu s-a diminuat până la mijlocul anilor 2000. Familia tradiţională, cu ambii părinţi prezenţi, dar în care doar tatăl lucrează, a fost deja o minoritate din punct de vedere statistic încă din anii 1950. În alte părţi ale lumii, cum ar fi Europa de Est şi Rusia, modelul a dispărut în 1930 sau mai devreme, deoarece era de aşteptat ca şi soţiile să lucreze, nu doar soţii.

Modificări în funcţionarea intelectuală, legate de vârstă

Capacităţile intelectuale se schimbă pe măsură ce oamenii îmbătrânesc. IQ-ul rămâne de obicei la fel sau poate creşte de-a lungul vieţii, deşi se poate micşora chiar înainte de moarte (aşa-numita picătură terminală). Ceea ce se schimbă foarte mult pe durata vieţii nu este calitatea gândirii, ci viteza de procesare în îndeplinirea anumitor sarcini (Bashore, Ridderinkhof şi van der Molen, 1998), flexibilitatea învăţării şi timpul din zi când o persoană funcţioneză cel mai bine.

Care sunt unele diferenţe în procesele intelectuale ale tinerilor faţă de persoanele în vârstă?

May, Hasher şi Stoltzfus (1993) au constatat o modificare izbitoare a perioadei optime a zilei pentru activităţile intelectuale, atunci când a comparat persoanele mai în vârstă cu cele mai tinere. Cele mai în vârstă s-au descris de obicei ca fiind „persoane de dimineaţă”, spunând că procesele lor de gândire au fost mai clare şi mai precise dimineaţa. Din cei 210 tineri care au participat la acest studiu, niciunul nu s-a descris ca fiind „cu siguranţă o persoană de dimineaţă”, nici măcar atunci când a fost disponibilă şi opţiunea de a se descrie ca o „persoană moderat de dimineaţă”. Din cele 91 de persoane în vârstă, niciuna nu s-a descris ca o persoană „categoric de seară” sau chiar „moderat de seară”.

Cum este afectată performanţa de diferenţele referitoare la „momentul de vârf al zilei”?

Aceste diferenţe la care ne referim afectează performanţa. Când au fost comparate persoanele tinere cu cele în vârstă, prin efectuarea unor sarcini dimineaţa (când persoanele vârstnice funcţionau la nivel maxim), cele două grupuri au avut performanţe identice. Când grupurile au fost testate seara, tinerii s-au comportat mai bine.

Ce este inteligenţa „flexibilă” versus cea „cristalizată”?

Tinerii sunt în general superiori celor în vârstă în ceea ce priveşte inteligenţa flexibilă. Ei învaţă lucruri noi mai uşor sau se adaptează mai repede la noi circumstanţe. Persoanele vârstnice au o inteligenţă cristalizată mai bună (Cattell, 1943). Ele au un bagaj mare de experienţă, care le permite să se descurce mai bine la anumite teste, cum ar fi testele de vocabular, care necesită o acumulare de cunoştinţe într-un domeniu specific. Când persoanelor în vârstă li s-a cerut să adopte o nouă strategie de procesare a informaţiilor, lucru nefamiliar pentru ele, a fost posibil ca acestea să nu poată îndeplini sarcina.

Ce a descoperit Hunt despre subiecţii săi mai în vârstă?

Diferenţa dintre inteligenţa flexibilă şi cea cristalizată a apărut în cercetările lui Earl Hunt. Acesta (1983) a studiat diferite strategii pentru rezolvarea problemelor şi a constatat că oamenii au format grupuri distincte. Unii (cei verbali) au preferat să folosească limbajul, în timp ce alţii (cei ce vizualizează) au folosit imagini mentale. O parte revelatoare a cercetării sale a avut loc atunci când le-a cerut celor verbali să-şi schimbe strategia. Sarcina a fost simplă şi strategia celor ce vizualizează nu este greu de descris: au vizualizat o imagine de genul „semnul plus este deasupra unei stele” şi apoi potriveau imaginea pe alta de pe un card.

Hunt a constatat că toţi studenţii pe care i-a testat, chiar şi cei care au început folosind strategia celor verbali, au fost capabili să adopte strategia celor ce vizualizează şi să se folosească de ea. Scorul lor a crescut. Cu toate acestea, Hunt a observat că această flexibilitate mentală a scăzut cu vârsta. Unii dintre subiecţii vârstnici păreau a se afla în imposibilitatea de a folosi imagini şi atunci le-a fost recomandtă utilizarea respectivei tehnici. Capacitatea de vizualizare a scăzut cu vârsta, atingând un nivel redus în grupul persoanelor în vârstă, între 56 şi 67 de ani. În acest grup doar 8 dintre cei 17 subiecţi au fost capabili să folosească imagini vizuale pentru rezolvarea problemei. Cele 9 persoane care nu au putut utiliza imaginile nu au reuşit să schimbe strategia nici atunci când aceasta le-a fost descrisă şi le-au fost prezentate avantajele. Ele au pierdut flexibilitatea prelucrării informaţiilor.

Cum au afectat schimbările legate de vârstă performanţa locurilor de muncă?

Niciuna dintre modificările legate de vârstă nu afectează performanţa muncii unei persoane vârstnice. Viteza de procesare puţin mai lentă este aparent compensată de experienţa la locul de muncă. Doar atunci când unei persoane în vârstă îi sunt atribuite sarcini noi şi nefamiliare, care pun accentul pe viteză (cum ar fi introducerea datelor pe calculator), aceasta este mai puţin productivă decât un tânăr... însă chiar şi atunci, aceasta tinde să fie mai precisă. (Azar, 1998)

Ce determină îmbătrânirea?

Care sunt cauzele îmbătrânirii? Au fost sugerate mai multe teorii diferite şi ar putea exista o combinaţie de mai multe procese. Teoriile dominante implică moartea programată a celulelor, schimbări în regenerarea sistemului nervos şi acumularea erorilor genetice.

Îmbătrânirea ca un proces programat. Care este dovada că moartea celulelor este „programată în organism”?

Unii cercetători cred că îmbătrânirea şi chiar moartea sunt programate în celule ca o succesiune firească a etapelor de dezvoltare. Cercetătorii au identificat o singură genă în musca de fructe, denumită secerător, care „pare a juca un rol central de control pentru iniţierea programării morţii celulelor” (White şi colegii, 1994). Moartea celulelor este necesară în procesele normale de dezvoltare – de exemplu, în dezvoltarea sistemului nervos. Îmbătrânirea şi moartea ar putea fi un proces controlat genetic la om? Am putea îmbătrâni şi muri nu numai din cauza afecţiunilor acumulate sau a deteriorării celulelor, ci şi ca urmare a unei succesiuni a unui proces normal de dezvoltare.

Ce este sindromul progeroid?

Tulburarea genetică în care procesul de îmbătrânire poate fi accelerat, se numeşte progerie sau sindromul progeroid ori sindromul îmbătânirii premature. Suferinzii de progerie prezintă semne ale îmbătrânirii încă din copilărie. Victimele acestei boli de obicei îmbătrânesc înainte de a împlini 10 ani, îşi pierd părul, au riduri şi mor înainte de a ajunge la adolescenţă.

Cât de multe gene sunt implicate în declanşarea sindromului progeroid? Ce sugerează acest lucru?

Studiile genetice arată că sindromul îmbătrânirii premature implică un defect la o singură genă. Faptul că un singur defect genetic poate declanşa dezvoltarea rapidă şi îmbătrânirea, sugerează că sistemul genetic de control reglementează procesul de îmbătrânire. Persoanele cu progerie nu suferă de modificări aleatoare ale ADN-ului sau de degradare: acestea trec în primul rând printr-o dezvoltare hormonală rapidă, în timp ce întreaga secvenţă de dezvoltare este accelerată.

Îmbătrânirea accelerată poate fi de asemenea produsă de un dezechilibru hormonal, aşa cum se arată prin cazul lui Clarence Kehr. Acest exemplu este dintr-un articol din anul 1931 din „American Psychologist” intitulat „A clinical study of Toledo’s Story Boy” (tr. „Un studiu clinic al puternicului băiat din Toledo”) (McClure şi Goldberg, 1931). Acesta ne prezintă „ciudatul caz al lui Clarence Kehr Jr., care a sărit de la naştere până la adolescenţă în dezvoltarea lui fizică”. Clarence, fotografiat la 6 ani, în mijlocul fotografiei, cu fratele şi sora lui.



Dezvoltarea lui Clarence a fost foarte accelerată. El era capabil să îşi ridice mama de pe podea la vârsta de 5 ani. La 6 ani avea muşchi proeminenţi, mustaţă şi o voce de bariton.

Clarence era mândru de abilităţile sale la haltere. S-a lăudat ca fiind cel mai puternic copil din lume. Nu stătea cu alţi copii, preferând „să facă aceleaşi lucruri pe care le fac oamenii mai în vârstă”. Mustaţa lui a început să apară când avea 11 luni. La 4 ani, dezvoltarea lui sexuală era aceeaşi cu cea a unui băiat de 14 ani şi era interesat de fete.
Studiile cu raze X au arătat că acest băiat, la vârsta de 6 ani, avea structura osoasă tipică unui adolescent de 16-18 ani. În momentul în care a fost scris articolul, părinţii lui Clarence încercau să elaboreze un program privat de instruire pentru el. Mental, el a fost un copil obişnuit de 6 ani, cu abilităţi medii sau sub medii. De exemplu, el nu a putut copia un model de diamant sau să descrie verbal o imagine, ambele fiind elemente standard pentru vârsta de 7 ani, ce se regăsesc într-un studiu IQ Stanford-Binet din 1930.

Dezvoltarea celulelor nervoase la vârstnici


Studiile din anii 1990 sugerează că persoanele în vârstă cărora li s-au administrat doze regulate de hormoni umani de creştere (HGH) ar putea „să arate şi să se simtă mai tineri”. Această linie de cercetare a fost inspirată de observaţia că producţia de HGH se diminuează în mod normal în jurul vârstei de 60 de ani, chiar atunci când încep să apară cele mai grave semne ale îmbătrânirii. Cu toate acestea, până în 2007, studiile efectuate pe persoane care au început să ia HGH în 1990, nu au evidenţiat nicio reducere a semnelor fizice ale îmbătrânirii. Nu este suficient să facem baie celulelor în hormonii tipici unei persoane tinere, pentru a menţine tinereţea veşnică.

HGH încetinesc îmbătrânirea? Prin ce se diferenţiază neuronii şobolanilor în vârstă de cei ai şobolanilor tineri?

Factorii de creştere ai celulelor nervoase (NGF)  produc creşterea neuronilor. În mod normal, neuronii cresc mai încet în cazul persoanelor vârstnice. Scheff şi colegii (1978) au remarcat o scădere a germinării axonilor după o leziune produsă şobolanilor. Buell şi Coleman (1979) au constatat acelaşi fenomen la oameni. Pacienţii cu demenţă senilă – confuzie mentală datorată sindromului Alzheimer şi altor tulburări similare – aveau neuroni ce nu mai puteau dezvolta dendrite. Totuşi, în cazul persoanelor normale, care îmbătrânesc sănătos, unii neuroni continuă să se dezvolte.

Care sunt cele două populaţii de neuroni pe care le-au descoperit Buell şi Colleman?

Există două populaţii de neuroni în cortexul normal ce îmbătrâneşte: un grup al neuronilor ce mor, cu dendrite ce se micşorează şi alt grup, al neuronilor care supravieţuiesc şi au dendrite ce se extind. În îmbătrânirea normală, ultima populaţie prevalează. (Buell şi Coleman, 1979, pag. 856)

Înainte ca o persoană să ajungă la 90 de ani, dezvoltarea normală a neuronilor rămaşi este suficientă pentru a compensa pierderea celorlalţi neuroni. Dendritele alcătuiesc 95% din suprafaţa celulelor nervoase din cortex, astfel încât, dacă numărul dendritelor creşte, creierul ca un întreg rămâne la aceeaşi mărime, chiar dacă numărul celulelor scade.

Marian Diamond de la University of California din Berkeley a descoperit că a fost necesară stimularea continuă pentru a menţine dendritele mari în creierul şobolanilor care îmbătrânesc. Când şobolanii au fost ţinuţi în cuşti standard de laborator, sterile, din metal, în locul unui mediu plăcut, creierul lor şi-a micşorat cu timpul dimensiunea. Scăderea dimensiunii creierului nu s-a produs din cauza morţii celulelor nervoase; s-a datorat micşorării dendritelor de pe neuronii existenţi. Diamond a comentat:

În ce fel expresia “foloseşte-le sau le pierzi” are legătură cu constatările lui Diamond şi Scheibel?

“Când am o prelegere, arăt mâna mea – palma este celula, iar degetele sunt dendritele. Folosindu-le, poţi păstra aceste dendrite acolo, extinse, dar fără stimulare, ele se micşorează. Este destul de simplu: le foloseşti sau le pierzi”. (Hopson şi Diamond, 1984)

Dr. Arnold Scheibel de la UCLA, soţul lui Diamond şi co-cercetător, a adăugat: “Proiecţiile dendritice seamănă cu ţesutul muscular. Ele cresc cu cât sunt utilizate mai mult.” (Goleman, 1985) Acest lucru ajută în a explica de ce continuarea unui stil de viaţă activ după pensionare pare a fi de ajutor în întârzierea efectelor negative ce apar la persoanele în vârstă.

Nemurirea este după colţ?

Toate procesele din corp sunt controlate genetic. Dacă secvenţa ADN se degradează, în cele din urmă, celulele devin senescente (îmbătrânite şi nefuncţionale). O importantă descoperire în înţelegerea procesului de îmbătrânire a fost cercetarea efectuată pe teleomeri, la sfârşitul anilor 1990. Teleomerii sunt secvenţe ADN repetitive ce servesc drept înveliş al vârfurilor cromozomilor. De fiecare dată când o celulă se divide, teleomerii se scurtează. În cele din urmă, aceştia devin prea scurţi pentru a-şi îndeplini funcţiile, iar celula devine îmbătrânită sau senescentă (Pennisi, 1998).

Ce sunt teleomerii? Ce este teleomeraza şi ce se întâmplă când o genă este adaugată în celulele existente?

Teleomeraza este o enzimă care reface teleomerii după diviziunea celulară. Cele mai multe celule normale nu o produc, dar în 1998, echipa de cercetare formată din Shay, Wright, Chin şi colegii au constatat că pot adăuga o genă pentru teleomerază în celulele existente. Rezultatul a fost imortalizat de celule, care au trăit cu mult peste durata lor normală de viaţă, fără a prezenta niciun semn de îmbătrânire sau senescenţă. Celulele nu au format colonii asemănătoare tumorilor şi nici nu au avut alte anomalii. Aceste experimente au fost efectuate pe şoareci, astfel încât nu este clar dacă teleomeraza va fi la fel de inofensivă şi la oameni (Ferber, 1999). Cercetarea privind teleomerii  “explodează” în timp ce oamenii de ştiinţă caută descoperiri importante. (Marx, 2002)

Care este cel mai cunoscut mod de a trăi mai mult?

Până când teleomeraza sau hormonul de creştere al celulelor nervoase vor fi disponibile în vitamine sub formă de pastile sau “programul” de îmbătrânire va fi “deprogramat”, cel mai cunoscut mod de a trăi mai mult este de a te înfometa. Cercetătorii ştiu de ani de zile că o dietă restrictivă poate face ca animalele să trăiască mai mult. Acesta este un efect solid, ce influenţează totul, de la sămânţă la om. Totuşi, pentru a ajunge la acest efect, trebuie să trăim în condiţii apropiate de înfometare.

De ce unii lucrători din laborator iau resveratrol?

Acelaşi efect al extinderii duratei vieţii precum înfometarea este atins la şoareci cu ajutorul unor doze mari ale substanţei resveratrol ce se găseşte în coaja strugurilor (şi în alte plante, cum este troscotul japonez). Acest lucru reprezintă de asemenea rezultatul unei cercetări îndelungate. Şoarecii trataţi cu o cantitate mai mare de resveratrol trăiesc atât de mult cât timp se dezvoltă în condiţii apropiate de înfometare, însă fac acest lucru fără a restricţiona aportul de mâncare. Cercetătorii au atras atenţia asupra faptului că trebuie să existe o avertizare cu privire la extrapolarea acestor rezultate la om, în special datorită faptului că dozele de resveratrol administrate şoarecilor sunt cu mult mai mari (în comparaţie cu greutatea corporală a şoarecilor), decât dozele administrate oamenilor. Cu toate acestea, un cercetător a spus că el a considerat că a fost revelator faptul că majoritatea oamenilor care lucrau în cercetare au început să ia doze mai mici de resveratrol pe cont propriu.

În cele din urmă, toată această cercetare cu privire la cauzele îmbătrânirii s-ar putea presupune că va putea “opri” procesul de îmbătrânire, creând oameni care sunt în esenţă nemuritori… până când o boală sau un accident nu va mai face posibilă recuperarea. John Harris, un bioetician de la University of Manchester din Marea Britanie, subliniază că nemurirea în cazul oamenilor ar putea ridica probleme etice profunde şi ar putea transforma societatea. “Copiii din viitor ar trebui să concureze cu generaţiile anterioare pentru locuri de muncă, spaţiu şi orice altceva”. Dar puţini oameni ar refuza şansa de a-şi extinde durata de viaţă. Harris crede că este puţin probabil ca tehnicile de prelungire a vieţii să fie interzise sau declarate ilegale, astfel încât societatea va trebui în cele din urmă să se confrunte cu aceste aspecte. (Harris, 2000)


Rezumat

Modificările biologice ale adolescenţei sunt declanşate de hormonii sexuali. Hormonii de sex masculin, cum ar fi testosteronul, duc la creşterea agresivităţii, nu doar la oameni, ci la toate speciile de primate. Cu toate acestea, stereotipul adolescentului rebel este exagerat, potrivit cercetătorilor. Majoritatea adolescenţilor nu este rebelă. De fapt, ei sunt destul de echilibraţi.

Mediul unui adolescent afectează experienţele tipice adolescenţei. Tinerii din mediul urban sunt mult mai predispuşi în a se implica în bande şi în activităţi antisociale. Adolescenţii din mediul suburban de multe ori simt presiuni puternice din cauza competitivităţii. Adolescenții din zonele rurale se pot simţi izolaţi şi îşi fac planuri pentru a pleca. În zonele urbane şi suburbane este un fapt obişnuit să găsim adolescenţi care se pregătesc să urmeze o profesie similară cu cea a unui părinte. Există mult mai multe motive pentru aceste stări de fapt, inclusiv influenţele genetice şi de mediu.

William James a scris că personalitatea “se modelează precum ipsosul” până la vârsta de 30 de ani, iar cercetările pe termen lung ale psihologilor tind să îl susţină. Cultura occidentală din anii 1960 şi 1970 a subliniat posibilitatea unor schimbări radicale de direcţie în timpul maturităţii, însă aceasta este o excepţie de la regulă.

Jack Block a studiat un grup de oameni de la primii ani ai adolescenţei, până la vârsta de mijloc. El a descoperit că aproape în fiecare scară de evaluare a existat un “model izbitor de stabilitate”. Două studii efectuate pe persoane între 25 şi 82 de ani au evidenţiat acelaşi lucru. Personalitatea şi atitudinea au rămas stabile. Trăsătura cea mai stabilă dintre toate a fost timiditatea.

Uneori, caracteristicile adulţilor nu se schimbă datorită factorilor individuali, ci celor generaţionali. Aceşti factori se numesc efecte de cohortă, o “cohortă” fiind un grup de oameni născuţi în aceeaşi perioadă. Un efect important de cohortă a implicat schimbarea rolurilor sociale ale femeilor. Familia “tradiţională” prezentată în anii 1950 la televiziune este o minoritate statistică, deoarece oamenii au aşteptat mai mult înainte de a se căsători, au avut mai puţini copii şi mult mai multe femei au început să lucreze.

Punctele forte intelectuale se schimbă odată cu vârsta. Vârstnicii funcţionează aproape întotdeauna la nivel optim în orele dimineţii. Momentul de vârf al tinerilor este după-amiaza, seara sau chiar noaptea. Aceştia excelează în privinţa “flexibilităţii inteligenţei”. Pot învăţa lucruri noi mult mai repede decât persoanele în vârstă care excelează în privinţa “inteligenţei cristalizate”. Ei pot folosi experienţa acumulată pentru rezolvarea problemelor.

Există diferite teorii despre ceea ce cauzează îmbătrânirea. Sindromul îmbătrânirii premature (progeria) sugerează că îmbătrânirea are o bază genetică. Copiii care suferă de această boală arată ca nişte bătrânei până la vârsta de 11 ani. Studiile arată că acest sindrom se datorează unui defect dintr-o singură genă, sugerând că există un sistem genetic care reglementează în mod normal, sau elimină, modificările legate de vârstă.

Ideea că îmbătrânirea este cauza acumulării erorilor genetice este susţinută de constatarea că teleomerii, învelişurile vârfurilor ADN-ului, se scindează de câte ori o celulă se divide. În final ADN-ul se uzează şi celula devine senescentă. O enzimă numită teleomerază repară teleomerii. Atunci când o genă teleomerază-generatoare se introduce în celulele care în mod obişnuit nu o au, celulele devin “nemuritoare”. În prezent, cu toate acestea, singura tehnică cunoscută pentru prelungirea duratei de viaţă este înfometarea. Acest lucru face ca toate organismele, de la seminţe la animale, să trăiască mai mult. O substanţă care are acelaşi efect, fără a necesita înfometarea, este resveratrolul, un vechi subiect de cercetare.        


Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.