Neuroni (reprezentare grafică)

Pentru a înțelege cum funcționează creierul, chiar și la cel mai simplu nivel, trebuie să înțelegem elementul fundamental din care este construit creierul. Aceasta este celula nervoasă sau neuronul.

Substanțele chimice aflate în și în jurul neuronilor sunt implicate în plăcere, durere, depresie, dorința sexuală, senzația de foame, având un rol important și în modul în care funcționează medicamentele. Și acesta este doar începutul. În cele din urmă, neuronii sunt implicați în tot ceea ce face creierul.


În imagine, obținută cu telescopul Hubble, o nebuloasă roși gigant, NGC 2014, și nebuloasa NGC 2020, în albastru, care sunt parte din Marele Nor al lui Magelan, o galaxie localizată la 163 mii an-lumină de Calea Lactee.

Universul este plin de planete rătăcitoare, care nu gravitează în jurul unor stele. Unele s-au desprins din sistemele solare în care s-ar format, altele s-au „născut” singure, din gazul cosmic. Ideea e să nu ne întâlnim cu vreuna...

De ce e musai să existe extratereștri! 1. Dacă viața a apărut pe Terra, a apărut și pe alte planete, cu condiții similare. 2. Cel mai probabil, viața se dezvoltă peste tot după tipare similare. O problemă: distanțele dintre stele sunt enorme! Nu vor ajunge niciodată la noi... A, și nu, americanii nu au filmat extratereștri, chiar dacă pare așa!

Testul zilei:
   Darius se uită la Ana, dar Ana se uită la Cezar. Darius este însurat, dar Cezar nu este. Se uită o persoană căsătorită la o persoană necăsătorită?

E un test foarte simplu, care arată puterea (înșelătoare) a intuiției umane. Ce părere aveți? Câte secunde v-a luat să ajungeți la un răspuns? Scrieți răspunsul într-un comentariu.

Trei ingineri (din India, Elveția, Franța) au creat această tehnologie care realmente e din filme! Ce vedeți în videoclip este din februarie, acest an, în Dubai. Nivelul e manevrabilitate al echipamentului este incredibil. Dar e cale lungă până la un produs de serie.

· Singurătatea este o invenție modernă. Și prezentă mai ales în anumite regiuni geografice. Mulți au înțeles profunzimea debilitantă a singurătății în aceste vremuri de recluziune. E un sentiment pe care încă nu știm să-l definim bine. Și e alt exemplu că limba nu explică, ci se bazează pe un acord între cei care cunosc deja despre ce vorbesc: nu poți explica cuiva ce înseamnă singurătatea profundă, complexitatea neobișnuită de senzații, de alterare a modului în care-ți percepi propria minte, dacă celălalt nu a trăit-o. E la fel cu durerea de măsea.

· E ciudat că am inventat un concept, cum e fericirea, care nu are niciun sens în universul uman. Nu cunosc niciun om fericit, pentru că nu e posibil.  Sigur, poți fi bucuros, entuziast, euforic pentru te miri ce, dar o stare durabilă, de săptămâni ori luni, pe care să o poți numi „fericire”, pus și simplu nu se potrivește cu natura umană. Un alt exemplu în care omul inventează un concept-ideal care nu poate fi atins.

· Cea mai de succes teorie a personalității, OCEAN, a pornit de la identificarea cuvintelor din dicționar care se referă la ce simte și cum se comportă un om. Pur și simplu. Dar cum putem fi siguri că am avem toate cuvintele pentru toate stările noastre interioare? În fapt, sunt sute, dacă nu mii de cuvinte în alte limbi care exprimă o senzație / emoție / sentiment, iar în limba română nu există un corespondent. Cu siguranță nu există nicio limbă „completă”.

Viteza luminii în vid este constantă în orice sistem de referință. Toți observatorii inerțiali vor obține aceleași valori ale vitezei luminii.

Doar lumina se mișcă în acest univers, la modul absolut. Ce înseamnă aceasta? Că pentru orice alt obiect există un sistem de referință în care acesta este în repaus. Fotonii nu sunt în repaus în niciun sistem de referință; dimpotrivă, se deplasează cu 300.000 km/s față de orice corp.

În timpuri ca acestea, de început al unei epidemii generate de un nou virus, care ucide, două incertitudini ne macină liniștea: nu știm cât va dura și nu știm dacă vom supraviețui. Nicio statistică în care rata mortalității e mai mare de 0 nu ne poate liniști pe deplin. Iată câteva gânduri apărute în izolarea impusă de vremuri...

1. Acum, când un virus minuscul, cât a mia parte a unui milimetru, ne-a blocat pe toți în case, câți ne găsim ceva cu sens de făcut? Câți avem o pasiune care să ne ocupe zilele lungi?

2. Este uimitor că deși cădem de acord că universul în întregul său, viața însăși, nu au niciun sens, noi, indivizii, ne vom găsim mereu unul. Absurditatea existenței pare să acopere orice altceva, mai puțin propria noastră ființă.

Este întărirea sistemului imunitar un deziderat? Iar dacă îţi doreşti acest lucru, există medicamente pentru asta? O să aruncăm o privire sceptică asupra unei populare strategii de marketing din ultimii ani: vânzările produselor care pretind a „întări sistemul imunitar”.

Sună atât de simplu şi dezirabil. Cine nu şi-ar dori un sistem imunitar foarte performant capabil să lupte împotriva oricăror ameninţări, începând cu o simplă răceală şi culminând chiar cu cancerul? Dar este această abilitate într-adevăr ceva ce putem cumpăra sub forma unei soluţii medicamentoase într-un mic recipient?

 

Citeam ieri instrucțiunile de autoprotecție ale autorităților pentru cei care îndrăznesc să meargă la cumpărături. Nu poți să nu zâmbești amar. Desigur, măsuri de precauție sunt necesare, dar, după ce le citești vei observa că ai nevoie să le recitești, că nu le ții minte. Pur și simplu viața a devenit brusc prea complicată :)

Oamenii dezinfectează de zor peste tot. Prin casă, prin fața ușii, pe scările blocului, prin birouri, ușile blocurilor, mânerele de la ușile mașinilor personale, cifrele liftului, căruciorul de cumpărături.  Nu știu ce să facă cu hainele, când vin de afară: să le pună pe vechiul umeraș? Să le țină izolate undeva? Dacă au virusul? Ce reguli trebuie să aplicăm în acest caz? Totul a devenit periculos, iar pericolul amenință, ascuns, de peste tot, din cele mai banale locuri.

Ieșitul la cumpărături a devenit un fel de act eroic, pentru caractere tari. Simpla cumpărare a unei sticle de lapte pare similară ieșirii necugetate din tranșee sub tirul de mitralieră al inamicului. La livrarea unui pachet de cărți, îl primim pe curier cu mănuși de protecție, iar sticla de dezinfectant, dacă am avut norocul să o găsim de cumpărat, stă lângă noi, pentru a distruge potențialul germen ucigaș ce poate însoți orice colet.


Acest pește s-a crezut dispărut pentru multă vreme. A fost descoperit în 1938. Este numit celacanth. Este unul dintre strămoșii tăi...

1. Să presupunem că cineva ți-a filmat toată istoria familiei tale. Ai începe să derulezi pe repede înainte, dar către începuturile timpului. La circa 30 ani ți-ai descoperi un nou strămoș: întâi îți vezi bunicul, apoi străbunicul, apoi străstrăbunicul șamd. Dar va fi un moment când lucrurile încep să o ia razna: strămoșii tăi vor înceta să mai semene cu oamenii. De ce? Pentru că nu au fost oameni. Tot avansând în istoria familiei tale, vei descoperi că în urmă cu mai multe milioane de generații strămoșul tău a fost un... PEȘTE.

Iată în continuare o serie de gânduri de weekend. Cum articolele recente de acest gen (1 și 2) au suscitat ceva interes, continuăm cu acest demers pe scientia.ro, pe lângă articolele în care reflectăm evoluția științei și a tehnologiei.

1. Trecem, vijelios, cu sentimentul urgenței, de la un articol ce pare interesant la un videoclip incitant, de la un serial pe care de mult vrem să-l urmărim la paginile unei cărți pe nu am mai apucat să o terminăm șamd. Trăim intens fiecare minut, într-o monotonie sufocantă, paralizantă, care ne ține iremediabil departe de noi înșine.

2. Majoritatea covârșitoare a celor care citesc acest articol găsesc furtul abominabil și inacceptabil. Dar, cel mai probabil, majoritatea covârșitoare a celor care citesc acest articol fură în mod regulat câte ceva, prin intermediul Internetului: filme, cărți, cel mai adesea.
Faptul că nu-l vezi pe cel pe care-l furi, iar furtul are loc în spațiul tău privat face ca acțiunea de a fura să-și piardă din relevanță cumva, iar cel mai înverșunat activist împotriva furtului se simte curat, chiar dacă face parte din grupul celor incriminați...

În urmă cu câteva zile am scris un articol cu câteva gânduri răzlețe, de la faptul că Facebook va fi, peste o vreme, o rețea dominată de conturi ale unor oameni morți la fotografiatul obsesiv al mâncării de omul modern. Iată astăzi un articol cu același concept, dar cu câteva gânduri despre... cum gândim.

1. Atunci când simți o mâncărime, să zicem, pe nas, nu mai știe nimeni de ea. Această mâncărime este totalmente subiectivă, nu poate fi observată de nimeni altcineva în afara ta. Mâncărimea există, dar e doar în mintea ta, este ontologic subiectivă.

2. Cum poate un gând să producă efecte în lumea reală, asupra corpului nostru? Ce e un gând? Nu știm, dar avem impresia că e ceva care e nematerial. Gândesc că vreau să-mi ridic brațul drept, iar brațul meu drept, miraculos, se ridică. Cum se ajunge de la acest gând la transmiterea unui mesaj, cât se poate de material (un impuls electric), care duce, finalmente la ridicarea brațului? Cum știe gândul să se „ducă” în locul potrivit din creier, de unde se transmit mesajele către mâna mea dreaptă? Are gândul întindere, capacitate de deplasare, viteză?

În România diversele serbări de la grădiniță au loc în sala de clasă. Într-o parte a clasei sunt copiii, care se străduiesc să execute ce au repetat vreme de câteva săptămâni, în cealaltă parte sunt părinții, care încearcă să filmeze din cel mai bună unghi ce se întâmplă pe „scenă”.

Părinții aleg instinctual cea mai proastă configurație: se bulucesc toți către zona în care sunt copiii, când cea mai logică distribuție ar fi una în cerc, care ar permite ca numărul părinților aflați „în primul rând” (fără obstacole între ei și copii) să fie mult mai mare. Faptul că modul de aranjare a părinților este deficitar, oferind condiții de filmare bune doar pentru o mică parte a acestora, duce la pasul doi: ridicatul în picioare ori ridicatul aparatului de filmat începând cu părinții aflați în rândul doi. Ceea ce, desigur, duce la disconfort pentru părinții aflați mai în spate, care se ridică la rândul lor, încercând să compenseze pierderea de vizibilitate. Fenomenul se transmite până la ultimul rând de părinți. Efectul este că cei din rândul doi văd mai bine. Cei din rândurile următoare văd la fel ca atunci când erau așezați, dar se adaugă disconfortul statutului în picioare.


 



Donează prin PayPal ()


Contact
| T&C | © 2021 Scientia.ro