Unii copii se miră de această ciudățenie a limbii române, și anume că un cuvânt se termină cu trei „i”. Cu certitudine pentru cineva neobișnuit cu această situație, pare straiu. Un străin, de exemplu, care învață limba română, probabil se va mira de modul anevoios în care construim cuvintele.

Iată când și de ce scrie „copiii” cu trei de „i”.

Am văzut recent scris la intrarea într-un bloc: „Asigurați-vă că a-ți plătit întreținerea pentru luna în curs!”. Merita adăugat: Ați plăti întreținerea la timp e o îndatorire cetățenească!”. Dar a doua parte nu a fost pe anunț, e invenția noastră.

În urmă cu 10 ani am scris un articol, dorit exhaustiv, cu 38 de reguli de folosire a virgulei în limba română. Articolul a avut un succes neaşteptat, fiind preluat (fără acordul nostru, fireşte :)) de ziare, unele universităţi sau bloguri personale. Acel articol a fost scris pe baza lecturii cărţilor de gramatică publicate la acea vreme.

Recent am primit un email de la un senior editor al unei edituri româneşti, în care se menţiona faptul că într-un alt articol al nostru dedicat virgulei (un ghid minimal de folosire a virgulei) se specifică faptul că "deci", concluziv, se desparte prin virgulă, dar în Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, care reglementează, în fapt, folosirea virgulei, regula pare a fi alta. Una peste alta, autoarea e-mailului avea dreptate. În articolul de bază despre virgulă noi menţionasem că folosirea lui „deci” este disputată de specialiştii în gramatică, aşa cum am constatat la data scrierii articolului.

În urma acestui e-mail am hotărât să scriem acest articol, în care vom explica regulile de folosire a virgulei urmând strict prevederile Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995. Cu toate acestea, articolul nostru original este mai complet și, credem, mai explicit.

Propoziţia "Această propoziţie este falsă" este un paradox, după cum probabil ştiţi ori v-aţi dat deja seama. De ce este un paradox? Pentru că dacă este adevărată (adică, aşa cum spune, este falsă), atunci este falsă. Iar dată este falsă, atunci înseamnă că este adevărată. Şi cercul vicios continuă.

Iată un alt exemplu, mai aproape de viaţa cotidiană. Un român spune: "Toţi românii sunt mincinoşi". Dacă propoziţia este adevărată, asta înseamnă că şi cel care a făcut afirmaţia este mincinos, deci când a spus că "toţi românii sunt mincinoşi" a minţit. Dar dacă a minţit, înseamnă că este adevărat contrariul:  nu toţi românii sunt mincinoşi. Dar dacă  nu toţi românii sunt mincinoşi asta înseamnă că e posibil ca românul care a spus propoziţia să nu fi minţit, ci să fi spus adevărul. Şi ajungem la pasul 1 din nou, intrând în acelaşi cer vicios.

Despre conştiinţă s-a scris enorm. Probabil că este subiectul despre care s-a scris cel mai mult, cu cele mai puţine rezultate. Ca să fim sinceri, putem spune că nu avem nicio idee cu privire la ce generează conştiinţa, oricâte cărţi şi articole s-au scris pe acest subiect în ultima sută de ani. Nu avem nicio teorie care să explice cum e posibil ca activitatea cerebrală să poată da naştere conştiinţei. În fapt nu avem măcar tentative de teorie care să ne dea vreo speranţă că progrese ulterioare vor transforma aceste idei iniţiale într-o teorie consistentă.

Credem că acest subiect este de nerezolvat. Este unul dintre subiectele care depăşesc capacitatea noastră de rezolvare. Aşadar, susţinem că problema conştiinţei este nerezolvabilă, în principiu, indiferent de cât de mult şi profund vom cerceta acest subiect. Iată de ce.

 

Pacea sau liniștea Zen? E imposibilă. Creierul nu permite pacea minții pe termen lung. Cu antrenament îndelungat și metodic, unii oameni se pot descurca ceva mai ușor cu stările mentale. Dar asta-i tot. Nu există o realitate fizică pentru pacea Zen. Doar poezie.

Omenirea pare obsedată de fericire (printre altele). Fericirea a fost legată și de pacea minții, și de emoțiile pozitive. Dar o fi utilă această obsesie? Aduce ea beneficii? În acest articol voi întoarce pe dos fericirea. Voi chema în sprijinul meu doi inși instruiți și antrenați la un nivel de excelență în psihologie științifică, Todd Kashdan și Robert Biswas-Diener.

De ce sunt oamenii, cel mai adesea, nefericiți? Răspunsul e unul îngrozitor de simplu. Se află în biologia creierului uman. Arhitectura lui nu permite stări de fericire durabile și nici măcar de mulțumire pe termen lung. Poate, cel mult, evoca stări trecătoare și, de multe ori, cu consecințe dureroase. Mă gândesc la cazul adicțiilor. Creierul permite doar fericire sau mulțumire pe moment. Nu are structuri/circuite care să permită ca omul să fie fericit.

 

Epilepsia reprezintă un grup de tulburări neurologice de lungă durată, caracterizate prin una sau mai multe crize epileptice. În majoritatea cazurilor, cauza este necunoscută, deși unele persoane pot da semne de epilepsie în urma unui traumatism cranian, accident vascular cerebral, neoplasm cerebral și consum de alcool și de droguri, printre altele.

Epilepsia i-a uimit pe cercetători timp de mii de ani, ca urmare a fenomenelor mentale asociate acesteia. Crizele epileptice sunt însoțite de o intensă activitate a creierului. În anumite cazuri doar o zonă a creierului este hiperactivă pe timpul crizei, criza fiind numită "focală", fiind caracterizată, de exemplu, de scurte perioade de absență a capacității de gândire ori tremurul unui membru.


Amigdala cerebrală (în roşu)

Amigdala cerebrală este o structură în formă de migdală localizată în interiorul creierului în zona centrală a lobilor temporali. Există multiple dovezi pentru a crede că amigdala cerebrală reprezintă un sistem care activează cortexul cerebral atunci când sunt identificate amenințări externe.

Natura vieţii umane presupune nenumărate momente în care facem predicţii despre cum ne vom simţi în anumite circumstanţe. Cât de fericiţi vom fi dacă vom lua bacalaureatul, dacă intrăm la facultatea dorită, dacă vom obţine slujba dorită ori dacă vom câştiga la loto? Cât de nefericiţi vom fi dacă vom divorţa ori dacă vacanţa planificată cu grijă vreme de mai  multe luni se va dovedi un eşec?

Oamenii, în genere, au mari dificultăţi în a prezice intensitatea şi durata emoţiilor lor viitoare. Iar uneori chiar şi natura emoţiilor. De exemplu, întrebate cum ar reacţiona dacă pe timpul unui interviu de angajare ar primi întrebări ce ar reprezenta hărţuire sexuală, majoritatea femeilor din studiu au spus că vor simţi mânie. Când au fost puse în această situaţie, în fapt au realizat că au simţit frică.


 


Sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()


Contact
| T&C | © 2020 Scientia.ro