Erorile sistematice de judecată sunt cunoscute drept biasuri (eng. bias - predispoziţie, preconcepţie) şi ele apar în mod previzibil în împrejurări particulare. Atunci când pe scenă urcă un vorbitor chipeş şi sigur pe sine, puteţi anticipa că auditoriul îi va aprecia prestaţia mai favorabil decât merită.

  • Oamenii tind să evalueze importanţa relativă a problemelor în funcţie de uşurinţa cu care ele sunt extrase din memorie, iar aceasta este în mare măsură determinată de mărimea spaţiului care le este acordat în mass-media.
  • Teme frecvent menţionate ocupă mintea, pe măsură ce altele ies din sfera conştiinţei.
  • Există două moduri de gândire: sistemul 1 şi sistemul 2. Sistemul 1 operează automat şi rapid, cu efort redus sau nul şi fără senzaţia de control voluntar. Sistemul 2 acordă atenţia necesară activităţilor mintale solicitante, printre care se numără calculele complicate.
  • Ne identificăm cu sistemul 2, eul conştient, raţional, care are opinii, face alegeri şi decide la ce să ne gândim şi ce să facem. Dar descriu sistemul 1 ca stând fără efort la originea impresiilor şi senzaţiilor care sunt principalele surse ale opiniilor explicite şi ale alegerilor deliberate ale sistemului 2.

Imaginează-ți, te rog, următoarea situație. Un bărbat de 40 de ani, pe nume Alex, cumsecade și responsabil, pare să manifeste preferințe sexuale neobișnuite. Soția lui, Iulia, care îl cunoaşte de zece ani, e contrariată și îngrijorată pentru că dumnealui vizitează tot mai des site-uri cu pornografie juvenilă și colecţionează reviste și website-uri de profil.  Ba chiar a solicitat serviciile de masaj ale unei tinere domnișoare, ceea ce el nu obișnuia să facă. În tot acest timp, Alex acuza migrene tot mai dureroase.

Creierul uman are o viață secretă. Populațiile de neuroni rulează propriile lor programe dincolo de accesul minții conștiente. Aproape tot ceea ce gândești și simți nu se află sub control conștient. Tu, sinele conștient, care s-a trezit azi dimineață, ești doar un minuscul fragment simulat de populații neurale care reușesc să coopereze.

Recent am fost consultat de o persoană vizavi de ”trauma psihică” – posibila consecință a tragicului eveniment din acel club. Inspirat de întâlnire, voi împărtăşi câteva idei, care sper că vor fi de ajutor în abordarea mai sceptică a sprijinului psihologic oferit cu toptanul de o armata de experți. Cum e patologizată suferința umană? E mai simplu decât să răspunzi la ”ce mai faci?”. Când se petrece un dezastru (precum cel recent) și oamenii suferă în mod firesc, specialiștii clinicieni îi atribuie eticheta de ”TRAUMĂ PSIHICĂ”. Pe scurt, au inventat o boală.

Deşi nu există o persoană anume căreia să i acorde creditul exclusiv pentru naşterea publicităţii în America, nimeni nu poate primi totuşi mai mult credit decât un om de care cel mai probabil nu aţi auzit niciodată: Edward Bernays.

Ce spun atleţii de mare succes despre efort? Pentru a ajunge la rezultate remarcabile, atleţii trebuie să dezvolte un apetit pentru antrenamente riguroase. Singer (1984) subliniază faptul că stelele atletismului recunosc importanţa efortului prelungit în vederea obţinerii succesului.

Inegalitatea în SUA a crescut rapid şi este de aşteptat ca discrepanţa dintre bogaţi şi săraci să devină şi mai mare. În timp ce această discrepanţă este un subiect al presei şi al campaniilor electorale, există o percepţie diferită la nivelul economiştilor ce studiază inegalitatea şi public, în genere.

O modalitate de a evita tensiunea necontrolată este cultivarea capacităţii de a te relaxa atunci când ai nevoie. În anii '30, Edmund Jacobson a dezvoltat o tehnică simplă în acest scop, numită relaxare progresivă. Jacobson a afirmat că este important să înveți să recunoşti și să-ţi creezi sentimentul de relaxare musculară prin contrast cu sentimentul de tensiune musculară. Prin urmare, o persoană care învăță relaxarea jacobsoniană progresivă practică tensionarea și relaxarea diferitelor grupe musculare ale corpului, de la picioare în sus.


Tracy Austin

Cum poate un atlet să spună când o problemă este de ordin psihologic? Robert Nideffer (1992), profesor la Universitatea de Stat din San Diego şi preşedinte al Enhanced Performance Systems, a oferit un ghid simplu. Dacă un atlet este mulțumit de performanța lui în zilele bune, dar îi este imposibil să ajungă la acest nivel în timpul competiției, el ar putea avea o problemă psihologică.

Experţii se întreabă dacă, într-adevăr, creierul uman încetineşte odată cu vârsta. Chiar există un declin constant odată cu vârsta? Unii experţii în lingvistică sunt de părere că acest lucru nu se întâmplă, ei evidenţiind în schimb beneficiile experienţei. După ei, testele folosite anterior pentru a proba declinul cognitiv al celor ce îmbătrânesc nu demonstrează în realitate decât efectele faptului de a avea mai multe informaţii de procesat.

Un nou studiu realizat pe 3.305 de participanţi la un joc online sugerează că vârsta maximă a performanţei cognitiv-motorii este de 24 de ani. Constatarea aparţine unuia dintre primele studii care au utilizat puterea aşa-numitelor "volume mari de date": seturi de date care sunt atât de numeroase, că este nevoie de calculatoare specializate pentru a le procesa (Thompson și colaboratorii, 2014).

"A experia" este un verb pe care nu-l veţi găsi în dicţionarele limbii române. Sunt două abordări posibile:  (1) dacă nu există în dicţionar, nu are rost să ne batem cu el şi (2) dacă acest cuvânt este utilizat şi nu există un sinonim pentru el, probabil că în viitor îşi va face loc şi în dicţionare şi, una peste alta, îl putem utiliza. Limba este un organism viu, iar dicţionarele de multe ori nu ţin pasul cu limba vorbită.


Credit imagine: sivandogan1212.deviantart.com

Gândirea critică (sau inteligentă) nu e totuna cu criticismul. Gândirea critică presupune by default o atitudine curioasă sau investigativă. Nu deţinem răspunsuri şi nu suntem înţelepţi, ci căutăm cu atenţie răspunsuri şi devenim treptat mai înţelepţi. Avem o atitudine de modestie în raport cu realitatea. Ceea ce nu înseamnă că nu ştim nimic. Am rezervele mele vizavi de celebra maxima a lui Socrate „ştiu că nu ştiu nimic”.


Simona Halep
Credit imagine: wikipedia commons

În ciuda mai multor studii care îi arată beneficiile, mulţi dintre cei care ar putea folosi metoda descrisă mai jos nu o cunosc şi, ca atare, nu o aplică.

Bebeluş

Acesta e un scurt text despre gene şi determinism biologic versus cultural. Tu eşti purtător de gene. Iar dacă ai un copilaş, el este, de asemenea, purtător de gene (şi aripioare de îngeraş). El poartă 50 la sută de la mamă şi 50 la sută de la tată. El e o combinaţie de mami şi tati, care, la rândul lor, sunt combinaţii de bunici şi bunice, care…
Determină ele, genele, personalitatea, temperamentul sau inteligenţa copilaşului tău? Da şi nu.

FurieM-am întâlnit mai adineauri cu James J. Gross de la Stanford University. Mi-a povestit despre cum oamenii îşi reglează stările emoţionale. Nu ştiu de ce, dar m-a rugat să împărtăşesc cu tine câteva idei. Dacă nu vrei să afli de la mine, preferând izvorul, poţi lectura articolul dumnealui publicat în Review of General Psychology (1998). E un articol de referinţă, fiind citat, conform Google Scholar, de 3153 de ori.

Companiile investesc în publicitate, mizând pe un tip de euristică specific minţii umane, ca să crească şansele alegerii anumitor produse ale lor, în dauna altora concurente. Când noi, oamenii, facem evaluări/alegeri, mintea apelează nu la o evaluare pas cu pas, ci la o evaluare bazată pe euristică. Euristica e o scurtătură mentală folosită pentru a rezolva probleme sau pentru a lua decizii. Ea operează cu o cantitate minimă de informaţii pentru a rezolva o problemă oarecare.

HipnozaConcepţia potrivit căreia hipnoza e o stare de transă e una dintre cele mai răspândite şi mai durabile mituri în psihologia populară, alături de altele, precum inteligenţa multiplă sau stilurile de învăţare (Lilienfeld et al., 2009). Aş rămâne perplex dacă un student mi-ar spune „nu există hipnoză, dar există sugestibilitate”. În schimb, nu mă miră să tot întâlnesc noţiunea de „transă hipnotică” folosită uzual de studenţi, dar şi de foarte mulţi specialişti.

PornografieAnimalele sunt dezbrăcate (exceptându-le pe cele pe care le "îmbrăcăm" noi, oamenii). Pentru zeci de mii de ani şi noi, oamenii, am fost dezbrăcaţi. Ce s-a întâmplat? De ce am simţit nevoia să punem ceva care să ne acopere trupurile? E un semn al evoluţiei speciei noastre? Care este sensul ruşinii pe care o resimţim atunci când suntem dezbrăcaţi în prezenţa altora?

Robert Yerkes, un psiholog comparativ deschizător de drumuri, care a studiat primatele, a scris în anul 1925 despre sunetele prin care comunică cimpanzeii. Ce a propus Yerkes în 1925? "Vocalizele lor nu constituie un limbaj adevărat… Se pare că sunetele sunt în primul rând expresii emoţionale înnăscute. Acest lucru este surprinzător, având în vedere dovada că maimuţele au idei şi pot acţiona cu discernământ uneori… Probabil că pot fi învăţate să îşi folosească degetele, într-un fel, aşa cum comunică  persoanele surdo-mute şi astfel să le ajute să dobândească un “limbaj al semnelor” simplu, non-vocal" (Yerkes, 1925)


 


Sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()


Contact
| T&C | © 2020 Scientia.ro