Bunul-simţ ne spune că flexibilitatea, bogăţia şi precizia limbajului într-un anumit domeniu ne permit să distingem între fenomene cu o mai mare claritate. Capacitatea de a folosi limbajul, diferită la fiecare dintre noi, ne permite să vedem lumea în mod diferit.
Jonathan Miller, autorul cărţii Corpul Întrebării, arată că pentru un non-specialist interiorul corpului uman reprezintă doar o masă amorfă de carne. În schimb, doctorii, după ce fac numeroase disecţii şi învaţă să numească elementele constituente ale organismului, ajung să vadă diferit, fiecare organ, cu toate conexiunile dintre acestea.
Aşa cum se întâmplă şi cu legendele privitoare la crearea lumii, simplul act al numirii aduce lucruri întru fiinţă. Limbajul este mai mult decât vocabular. Indienii Blackfoot folosesc verbele mult mai intens decât noi şi fac diferenţe fine între modurile verbelor. Vieţuind într-o lume a mişcării, limbajul lor este adaptat pentru a face faţă transformării continue.
Prin contrast, familia limbilor Indo-europene pune accent pe modul în care substantivele - obiectele gândirii - sunt conectate prin verbe. Acest tip de limbaj ne permite să reificăm idei şi concepte şi să le tratăm pe acestea ca obiecte ale gândirii. Bertrand Russell argumentează că o mare parte din metafizică apare ca urmare a modului în care limbajul este structurat, a modului în care subiectul este cuplat la predicat într-o propoziţie. Întrucât predicatul există, iar "eu", ca subiect, este legat de acesta, se manifestă o tendinţă convingătoare de a trata predicatul ca având, într-un anume sens, propria existenţă.
David Bohm
În contrast, vorbitorii Blackfoot "trăiesc" în procese, iar atunci când au nevoie să facă referire la un obiect, folosesc forme ale verbelor. Numele lor sunt fluide, schimbându-se de-a lungul vieţii unei persoane. Blackfoot cred că ei sunt mai adaptaţi să vorbească despre fizica cuantică decât europenii. Deşi spusă sub formă de glumă, o astfel de afirmaţie are adevărul său şi reprezintă exact punctul de vedere exprimat de David Bohm.
Teoria lui David Bohm despre limbaj. Bohm a fost de acord cu Bohr că suntem în mod inevitabil suspendaţi în limbaj. Dar nu a fost de acord cu concluzia lui Bohr conform căreia nu putem discuta lumea cuantică. Problema apare, conform lui Bohm, întrucât lumea cuantică este una a proceselor, transformării, fluxului, pe când limbile europene descriu lumea prin intermediul substantivelor şi al conceptelor. Avem deci nevoie de o adevărată limbă-a-proceselor, un limbaj bogat în verbe, în care substantivele ocupă un loc secundar. Bohm crede că aşa cum electronul este o structură temporară, care apare şi dispare în cadrul unei holo-mişcări, substantivele şi conceptele sunt provizorii şi se dezvoltă din verbe.
Bohm a numit această limbă ipotetică "rheomode" - "rheo" referindu-se la curgere. El a crezut chiar că ar putea folosi acest limbaj şi a convins câţiva studenţi să-l încerce. Experimentul nu fost tocmai un succes. Cum au fost dependenţi de substantive toată viaţa, studenţii au început să folosească structurile verbale "rheomode" ca substantive.
Abia în ultimii ani ai vieţii Bohm s-a întâlnit cu indienii Blackfoot şi a realizat că un limbaj ca cel inventat de el există1.
1. În fapt, ideile lui Bohm despre limbaj au fost anticipate cu câteva zeci de ani mai devreme de scriitorul argentinian Jorge Luis Borges. Acesta scrie în "Tlön, Uqbar, Orbis Tertius" despre o ţară locuită de idealişti (conform teoriei lui George Berkeley), care se îndoiesc de existenţa obiectelor şi chiar de continuitatea spaţiului şi a timpului subiectului experimentator. Cei care locuiesc în sudul ţării folosesc o limbă constând integral din verbe.
Limbajul şi tu - cine este stăpânul? (41)
Traducerea este făcută cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.
