În urmă cu câteva zile am scris un articol cu câteva gânduri răzlețe, de la faptul că Facebook va fi, peste o vreme, o rețea dominată de conturi ale unor oameni morți la fotografiatul obsesiv al mâncării de omul modern. Iată astăzi un articol cu același concept, dar cu câteva gânduri despre... cum gândim.

1. Atunci când simți o mâncărime, să zicem, pe nas, nu mai știe nimeni de ea. Această mâncărime este totalmente subiectivă, nu poate fi observată de nimeni altcineva în afara ta. Mâncărimea există, dar e doar în mintea ta, este ontologic subiectivă.

2. Cum poate un gând să producă efecte în lumea reală, asupra corpului nostru? Ce e un gând? Nu știm, dar avem impresia că e ceva care e nematerial. Gândesc că vreau să-mi ridic brațul drept, iar brațul meu drept, miraculos, se ridică. Cum se ajunge de la acest gând la transmiterea unui mesaj, cât se poate de material (un impuls electric), care duce, finalmente la ridicarea brațului? Cum știe gândul să se „ducă” în locul potrivit din creier, de unde se transmit mesajele către mâna mea dreaptă? Are gândul întindere, capacitate de deplasare, viteză?

Cum se „cuplează” un gând „imaterial” la „generatorul” de semnale cerebrale? Pare ceva greșit în disocierea minte-corp, nu?
Pusă altfel problema, cum poate un semnal fizic, asociat unei dureri la degetul mare de la piciorul drept, să se transforme într-un gând? Cum se face saltul de la mesajul electric din creier, care are o cale bine determinată, la actul gândirii, la constatarea conștientă a durerii? Cum ajunge un semnal electric în sfera eterică a lui ”au, mă doare degetul!”?

3. Cum e posibil ca prin combinația, în esență, a patru tipuri de atomi (hidrogen, carbon, nitrogen şi oxigen) natura să creeze un conglomerat de particule care gândește, omul, care explorează trecutul universului până către momentul nașterii sale, acum 13,8 miliarde de ani? Cum e posibil ca particule caracterizate de sarcină, spin, masă, magnetism șamd să capete, împreună, conștiință și liber-arbitru?

4. Limbajul are o caracteristică tulburătoarea: utilizează și indică „lucruri” care nu există (inorog, stafii), dar și „lucruri” care nu pot fi înțelese (infinit, timp, nimic).
Vorbim despre „suflet”, dar nu știm ce înseamnă ori, dacă vrem să arătăm că știm, folosim o definiție care ne convine, dat fiind că nu ne referim la ceva care există.
Iată următoarea propoziție: „sufletul nu există”. Punem în fața noastră „ceva”, pe care-l numim „suflet”, iar apoi spunem că acest ceva nu există. Adică e doar un cuvânt. Adică nu există ca realitate, ci doar ca un produs al minții noastre.
Ca multe altele, „sufletul” a fost cât se poate de real pentru zeci de mii de ani, în mintea multor, pentru a-și pierde ușor ușor materialitatea...

5. Eu sunt, în esență, creierul meu. Sunt ascuns într-o cutie de os, pentru că altfel risc să fiu vătămat. „Știu” ce se întâmplă în afara cutiei mele (am iluzia că particip direct la ce se întâmplă în afara cutiei craniene) prin simțurile mele, adică o serie de semnale, filtrate și interpretate, care îmi spun câte ceva despre ce-i în afara corpului, suficient, de cele mai multe ori, pentru a supraviețui.
Văzul, de exemplu, cel mai important simț, îmi transmite ce se întâmplă în exteriorul meu, în lumea radiației electromagnetice cu lungimi de undă între 380 nanometri și 700 nanometri (violetul are cea mai scurtă lungime de undă, în jur de 380 de nanometri, iar roşul pe cea mai lungă, în jur de 700 de nanometri).

6. Faptul că singura mea experiență directă, nemediată, este cu mine-însumi (ceea ce percep direct este doar conținutul minții mele) - îmi permite să gândesc că e posibil să fiu singura ființă vie din univers; restul sunt doar umbre, existențe posibile, dar nu certe, dat fiind că mi-e imposibil să știu sigur că mai există și alți oameni cu o minte ca a mea. Dusă mai departe, ideea se transformă: nici despre mine nu pot fi sigur că trăiesc o viață reală, așa cum îmi apare ea prin simțurile mele. Aș putea fi doar o simulare pe un calculator. Nu am niciun instrument la îndemână care să mă asigure că existența mea este genuină, reală, și nu doar rezultatul unui program inteligent.

7. Limbajul funcționează pentru că putem cădea de acord pe anumite subiecte, prin experiența similară.
Nu putem explica cuiva ce este culoarea albastră dacă a trăit toată viața într-o cameră unde totul este verde sau galben. Trebuie ca atât eu, cât și celălalt, să ne aflăm în fața unui lucru albastru și să cădem de acord: „ok, ăsta e albastru”. Așa învățăm, la urma urmelor, ce e albastru, când suntem mici. Ni se arată lucruri pe care ceilalți le numesc albastre și pe care le vom numi și noi la fel.
Nu putem descrie cuiva o durere de măsea dacă celălalt nu a avut o durere de măsea. Generalizând, nu putem spune cuiva ce înseamnă durere, dacă nu a perceput-o niciodată (există oameni care nu percep durerea).
Acest exemple duc către un gând încă și mai profund: experiențele mele sunt pur subiective și nu am nicio posibilitate de a le transpune într-un limbaj universal. Limbajul nu are capacitatea de a surprinde experiențele minții, în așa fel încât și o ființă care nu a trăit aceleași lucruri să le înțeleagă.
Nu am cum să-i spun unui extraterestru că sufăr ori iubesc, atâta vreme cât acel extraterestru nu are experiența suferinței ori a iubirii.

8. Oricât am încerca, este imposibil să găsim un mecanism, chiar și pur teoretic, de a avea liber-arbitru. Credem că suntem liberi în deciziile noastre, dar nu găsim nicio modalitate de a explica cum ar fi posibil acest lucru.
Problema liberului-arbitru este fundamentală, pentru că dacă nu avem, și nu știm cum să demonstrăm că am avea, ce ne diferențiază de furnici, de exemplu? În ce bază spunem că doar noi avem conștiință, de exemplu, iar alte animale nu? Un lucru este cert, omul inovează, evoluează tehnologic, aspecte pe care nu le vedem la alte animale sau cel puțin nu în ritmul pe care-l observăm la om. Să fie această capacitate de inovație superioară singura diferență dintre om și celelalte animale? Și cum se împacă ideea de inovație cu lipsa liberului-arbitru? Cum funcționează inovația?

9. Ați visat vreodată că sunteți altceva decât sunteți în viața de zi cu zi? Probabil că da. Gândiți-vă la consecințe. Sting lumina, mă culc, încep să visez, iar în vis sunt portar la primărie, spre deosebire de viața reală, unde sunt profesor de geografie. Cumva nu-mi pun nicio problemă. Totul mi se pare normal.
Cine visează? Eu, desigur. De ce nu realizez că ceva e în neregulă în vis, dacă „eu” are vreo consistență? „Eul” meu, orice ar înseamna asta, se transferă în zece minute (din momentul în care mă culc până încep să visez) într-o altă persona și găsește această situație perfect acceptabilă. Asta înseamnă că dacă în fiecare zi „eul” meu ar fi transferat într-un alt corp, nu aș ști niciodată acest lucru. Aceasta este o idee niciodată explorată suficient.


10. Se scriu nenumărate articole despre cum ar fi posibil ca, în viitorul nu prea îndepărtat, tehnologia să ne permită să transferăm conștiința într-un calculator. Singura problemă ar fi tehnologia, deocamdată, care nu e suficient de avansată. Dar această viziune a rămas în dualismul secolului al XVII-lea a lui Descartes, care spunea că mintea și corpul sunt două substanțe diferite. O astfel de concepție e greu să susținut astăzi, chiar și în condițiile în care nu avem o explicație pentru întrebarea: „cum apare conștiința?”. Semn că cercetătorii în tehnologie ar trebui să se pună la curent cu actuala concepție despre cum funcționează creierul.

_________

Dacă nu ați obosit deja, iată un ultim gând, spre analiză înainte de culcare :). De ce credem ce credem? Cum am ajuns să știm ceea ce știm? 

Scris de: Iosif A.
Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.