Am dat întâmplător de o carte despre psihologia traficanților de persoane scrisă de o cercetătoare din Republica Moldova de 35 de ani, Ludmila Bogdan. Aceasta a făcut studiile universitare în SUA, iar ulterior a publicat mai multe lucrări pe diverse teme. Aici puteți vedea CV-ul acesteia. Pe contul de LinkedIn se prezintă ca expert pe probleme de migrare, integrare și trafic de persoane. Mai jos găsiți o sinteză a acestei cărți.
Cea mai interesantă concluzie a cărții „Psychology of Traffickers: Insights from Romanian Prisons”, pentru a începe cu finalul, este, cred, aceea că traficul de persoane nu este susținut doar de violență, bani și rețele criminale, ci și de poveștile prin care traficanții ajung să creadă că ceea ce fac este suportabil, explicabil sau chiar justificat.
Ludmila Bogdan pornește de la interviuri cu 20 de bărbați încarcerați în România pentru infracțiuni legate de trafic de persoane. Cartea nu încearcă să-i scuze, ci să înțeleagă mecanismul psihologic și social prin care exploatarea devine, pentru cei care o practică, o parte a vieții.
Răul care nu se prezintă ca rău
Imaginea publică a traficantului este, de obicei, aceea a unui prădător rece, violent, complet diferit de oamenii obișnuiți. Cartea mai sus menționată arată că mulți dintre cei intervievați nu vorbesc despre ei înșiși ca despre monștri. Nu spun, de regulă, că au exploatat oameni fiindcă nu le păsa, ci că... au ajutat, au protejat, au făcut afaceri, că victimele „știau în ce intră”, că poliția i-a vânat, că judecătorii nu au înțeles situația ori că sărăcia nu le-a lăsat alternative.
Traficul nu este analizat, așadar, doar ca faptă penală, ci ca univers moral. Cum își explică traficanții propriile acțiuni? Cum mută vina? Cum transformă constrângerea în „alegere”? Cum fac diferența între o victimă „adevărată” și o femeie care, în ochii lor, „nu merită” compasiune?
Răspunsul? Printr-un amestec de negare, minimalizare, rușine, masculinitate fragilă, sărăcie, corupție, loialitate de familie și limbaj de afaceri. Cu alte cuvinte, printr-o întreagă arhitectură a justificării.
„Nu sunt traficant”
Un prim mecanism apare încă din felul în care bărbații intervievați se definesc. Mulți resping eticheta de „traficant”. Nu neapărat pentru că neagă toate faptele, ci pentru că termenul li se pare prea dur, prea departe de propria poveste.
În mintea lor, „traficantul” este altcineva: liderul violent al unei rețele, omul care bate, sechestrează, amenință cu arma. Dacă ei au recrutat, au transportat, au intermediat, au „avut grijă” de femei sau au luat bani din exploatare, atunci se văd într-o zonă intermediară. Nu nevinovați complet, dar nici ceea ce spune legea că sunt.
Această distanță dintre faptă și identitate este esențială. Omul poate accepta unele elemente concrete (bani, drumuri, contacte, relații) fără să accepte sensul moral al ansamblului. Nu spune: „nu s-a întâmplat nimic”, ci „nu a fost așa cum zic ei”, iar acest „nu a fost așa” devine primul element de protecție psihologică.
Consimțământul ca scuză
Una dintre cele mai frecvente justificări este invocarea consimțământului: femeile „știau”, femeile „au vrut”, femeile „mai făcuseră asta” sau femeile „puteau pleca”.
Această logică este puternică tocmai fiindcă folosește fragmente de realitate. Unele victime pot să fi știut că urmează să muncească în industria sexului. Unele pot să fi acceptat inițial deplasarea. Unele pot să fi avut experiențe anterioare de prostituție. Dar cartea arată că, în raționamentul traficanților, aceste elemente sunt folosite pentru a șterge tot ce contează: constrângerea, dependența, datoria, frica, izolarea, lipsa alternativelor, manipularea afectivă.
A spune „știa ce face” devine un mod de a transforma exploatarea în contract. Dacă victima a avut un moment de aparentă alegere, atunci tot ce urmează poate fi prezentat ca rezultat al acelei alegeri. Cu alte cuvinte: dacă a spus „da” o dată, suferința ei ulterioară nu mai cere explicații.
Această formă de justificare/explicare este una periculoasă, pentru că seamănă cu bunul-simț. În fapt, exploatarea nu dispare când victima are o anumită marjă de acțiune. Dimpotrivă, traficul modern funcționează adesea tocmai în această zonă gri, unde oamenii aleg ceva sub presiunea unor condiții pe care nu le controlează.
Femeia care nu poate fi victimă
Cartea insistă asupra unui punct central: nu toate victimele sunt recunoscute ca victime de către traficanți. Contează cine este femeia, cum este percepută, ce istoric sexual are, ce clasă socială, ce reputație, ce fel de comportament.
Dacă o femeie fusese anterior implicată în prostituție, traficanții o scoteau adesea din categoria victimei. Formula implicită era: „era deja în viața asta”. Prin această propoziție, răul prezent este absorbit de trecutul victimei. Nu mai contează că a fost mințită, controlată, îndatorată sau lipsită de ieșire, ci doar că nu corespunde imaginii victimei „pure”.
Este o observație importantă și pentru societate, nu doar pentru psihologia infractorilor. Adesea, și instituțiile, și publicul cer victimei să arate într-un anumit fel: inocentă, pasivă, speriată, fără ambiguități morale. Dacă se apără, dacă negociază, dacă a mai fost în situații vulnerabile, dacă are un trecut stigmatizat, compasiunea scade.
Traficanții exploatează exact această ierarhie morală. Ei știu sau măcar intuiesc că anumite femei vor fi mai greu crezute. În justificările lor, stigmatul devine probă: „nu am distrus-o eu; era deja așa”.
„Și eu sunt victimă”
Un alt mecanism puternic este autovictimizarea. O parte dintre bărbații intervievați se prezintă pe ei înșiși drept adevăratele victime: ale sărăciei, ale corupției, ale unor femei manipulatoare, ale unor prieteni care i-au trădat, ale unor avocați slabi sau ale unui sistem judiciar nedrept.
Această strategie nu elimină neapărat suferința femeilor, dar o împinge în plan secund. Traficantul nu mai este în centrul responsabilității, ci al unei nedreptăți mai mari, că nu spune doar „nu am făcut”, ci și „uitați ce mi s-a făcut mie”.
La rigoare, o explicație socială nu este o scuză morală. Faptul că un om a trăit în precaritate poate explica drumul către infracțiune, dar nu anulează responsabilitatea pentru exploatarea altui om. Cartea menține această distincție: a înțelege nu înseamnă a absolvi.
„Am ajutat-o”
Poate cea mai insidioasă justificare este cea a salvatorului. Unii traficanți se prezintă nu ca exploatatori, ci ca protectori. Ei spun că au scos femeile din sărăcie, le-au oferit drumuri, bani, contacte, locuință, protecție față de alți bărbați mai violenți.
În această poveste, controlul devine grijă, dependența devine protecție, iar profitul devine recompensă pentru ajutor. Relația de putere este îmbrăcată în limbaj afectiv.
De ce este această justificare atât de eficientă? Pentru că multe relații de exploatare nu încep cu violență evidentă. Ele pot începe cu promisiuni, cadouri, apropiere, intimitate, prietenie, iubire. În cazul așa-numitului model „lover-boy”, manipularea afectivă joacă un rol major: victima nu este doar intimidată, ci legată emoțional.
Pentru traficant, această legătură devine apoi argument: „dacă mă iubea, dacă avea încredere în mine, dacă stătea cu mine, atunci nu era trafic”. Dar tocmai aici este problema. Intimitatea nu exclude exploatarea. Uneori o face mai ușoară.
Când „ajutorul” devine capcană: cazul Valera
Unul dintre cele mai relevante episoade din carte este cazul lui Valera, pentru că arată cât de ușor poate fi travestită exploatarea în grijă.
Valera nu se prezenta ca un prădător. Dimpotrivă, se vedea ca un om care a oferit adăpost, hrană, acte, ordine și protecție unor femei „fără opțiuni”. În relatarea lui, nu exista o ruptură morală între casă și bordel, între familie și exploatare, între ajutor și control. Își transformase locuința într-un spațiu de exploatare sexuală, dar o descria ca pe o gospodărie: oamenii mâncau împreună, sărbătoreau zile de naștere, unele femei veneau cu copiii, iar el povestea toate acestea ca dovezi ale propriei bunătăți.
Aici este punctul esențial: Valera nu își nega faptele în întregime. Nu spunea că femeile nu au fost acolo, că nu s-au făcut bani sau că el nu a organizat nimic. El schimba însă sensul faptelor. Locuința devenea „protecție”. Regulile deveneau „ordine”. Supravegherea devenea „grijă”. Iar dependența economică devenea, în limbajul lui, recunoștință.
Totul începea cu o ofertă formulată ca ajutor: un acoperiș, mâncare, o șansă de câștig, acte pentru cine nu le avea. Apoi apărea contabilitatea: chirie, haine, transport, documente șamd. Fiecare gest de „ajutor” se transforma într-o datorie. Nimic nu era numit constrângere; era doar evidență, calcul, socoteală. În timp, recunoștința se întărea în obligație, iar obligația în dependență.
Întrebat dacă femeile ar fi putut pleca, Valera răspunde, în esență: sigur, dar unde s-ar fi dus? Ea arată o formă de control care nu are nevoie să se exprime prin lanțuri, bătăi sau strigăte. Este suficient ca lumea din afară să fie închisă: sărăcie, lipsa actelor, lipsa familiei, rușine, frică, datorii. Când nu există o alternativă reală, „libertatea de a pleca” devine aproape o ficțiune.
În cazul lui Valera, familia însăși funcționa ca infrastructură a exploatării. Soția lui participa la recrutare, liniștea temerile femeilor și administra viața de zi cu zi. Ea era fața calmă a sistemului, puntea de încredere. Valera se ocupa de logistică și protecție. Împreună, creau un mediu în care exploatarea vorbea limba grijii.
Valera pare să fi crezut propria poveste. Nu doar o spunea ca apărare juridică, ci o repeta ca identitate. El nu se vedea ca ultimul actor dintr-un lanț al vulnerabilității, ci ca soluția. Răul era mereu în altă parte: în familiile care abandonaseră femeile, în sărăcia din care veneau, în discriminarea pe care o trăiseră. El era, în propria narațiune, cel care intervenise.
Afacerea fără victimă
O altă justificare apare în limbajul economic. Unii dintre cei intervievați vorbesc despre trafic ca despre muncă, organizare, contracte, logistică, risc, investiție. În special în formele legate de exploatarea prin muncă, responsabilitatea se pierde în hârtii, intermediari și formule aparent neutre: recrutare, comision, transport, cazare, datorie.
Când exploatarea este descrisă ca afacere, victima dispare ca persoană. Rămâne „forță de muncă”, „fată”, „client”, „transport”, „înțelegere”. Limbajul curăță realitatea de aspectele morale sau ilegale. Nu mai avem oameni constrânși, ci operațiuni.
Acesta este un mecanism cunoscut în multe forme de rău modern: cu cât acțiunea este mai birocratică, mai distribuită și mai tehnică, cu atât responsabilitatea pare mai mică. Fiecare participant poate spune că nu el a făcut partea decisivă. Unul a recrutat, altul a transportat, altul a ținut banii, altul a „asigurat protecția”. Răul este întreg, dar vina este fragmentată.
În această fragmentare se dezvoltă zona gri.
„Eu doar conduceam”
Nu toți cei implicați în trafic se prezintă ca organizatori, seducători sau protectori. Unii se descriu ca oameni mici, prinși într-o rețea mai mare, cu o sarcină limitată. Cazul lui Nicușor este relevant tocmai pentru această justificare: nu spune că răul nu exista, ci că el nu era responsabil.
Nicușor venise dintr-o zonă de instabilitate profundă: școală abandonată devreme, locuri de muncă temporare, puține repere familiale, nevoie puternică de acceptare. Nu pare să fi intrat în rețea din cruzime sau ambiție. A intrat pentru că voia să conteze pentru cineva. Să fie primit într-un grup. Să fie considerat de încredere.
Munca părea simplă: să conducă pe anumite trasee, să nu întrebe prea mult, să respecte instrucțiunile. În vehicule erau ascunși migranți, în condiții periculoase. Riscul sufocării exista. Dar în relatarea lui Nicușor, oamenii transportați apar rar ca persoane. În prim-plan sunt drumurile, opririle, mesajele, banii, comenzile. Cu alte cuvinte, realitatea morală este înlocuită de realitatea logistică.
Fraza lui centrală este: „eu doar conduceam”. În ea încape aproape toată psihologia justificării. Nu neagă că s-a întâmplat ceva grav, nu spune că rețeaua nu exista, ci susține doar că rolul lui era mic, tehnic, executiv.
Rețelele au nevoie de oameni care știu suficient cât să fie utili, dar prea puțin ca să poată descrie ansamblul. Cei de jos absorb riscul, iar cei de sus păstrează distanța, iar când lucrurile se prăbușesc, tocmai lipsa de informații care l-a făcut „de încredere” îl lasă pe executant fără apărare.
Traficul nu se sprijină doar pe violență și cinism, ci și pe obediență, nevoie de apartenență și refuzul de a întreba. Uneori, justificarea nu sună ca o scuză sofisticată, ci mult mai banal: „am făcut ce mi s-a spus”.
Familia ca scut moral
Cartea arată și cazuri în care traficul este descris ca tradiție, moștenire sau afacere de familie. Aici justificarea are altă formă, căci nu mai este vorba doar despre bani sau consimțământ, ci despre loialitate. Omul nu se vede ca inițiator al răului, ci ca parte a unui sistem în care s-a trezit fără voia lui. „Așa se făcea”, „Așa funcționa familia” sau „Nu puteai lucra cu străini”.
În asemenea narațiuni, familia oferă încredere, protecție față de poliție, distribuirea sarcinilor, dar și anestezie morală. Dacă toți cei apropiați participă, fapta nu mai pare excepțională. Devine normalitate domestică.
Așadar, traficul nu se află întotdeauna în afara relațiilor sociale obișnuite. Uneori trece chiar prin ele. Prietenia, rudenia, iubirea sau loialitatea - lucruri pe care le asociem cu protecția - pot deveni infrastructură a exploatării.
Corupția: „așa merge sistemul”
Un capitol important privește relația dintre trafic și instituții. Când oameni aflați în poziții de autoritate tolerează, facilitează sau acoperă exploatarea, traficul capătă altă consistență. Nu mai pare doar crimă, ci regulă nescrisă.
Justificarea devine atunci: „așa funcționează lucrurile”. Nu este o decizie dramatică de a trece de partea răului, ci o succesiune de compromisuri mici. O favoare, o privire întoarsă, o informație dată cuiva, o procedură amânată, o excepție tolerată. După un timp, abaterea nu mai pare abatere.
Această normalizare este crucială. Traficul are nevoie de indivizi violenți, dar are nevoie și de zone instituționale slabe, indiferente sau corupte. Acolo unde controalele sunt previzibile, unde protecția se cumpără, unde victimele nu sunt crezute, justificările traficanților devin mai ușor de susținut: „nu eu am inventat sistemul; doar am trăit în el”.
Din nou, explicația nu scuză, dar arată de ce simpla arestare a unor executanți nu e suficientă dacă mecanismele care fac exploatarea profitabilă rămân intacte.
Rușinea masculină și nevoia de control
Unul dintre cele mai surprinzătoare rezultate ale cercetării apare când bărbații sunt întrebați ce înseamnă să fii „bărbat adevărat”. Răspunsurile invocă forță, control, bani, protecție, respect, capacitatea de a nu te plânge și de a domina situația. Dar când sunt întrebați dacă ei înșiși se ridică la acest ideal, apare disconfortul.
Aici cartea arată că traficul nu exprimă întotdeauna o masculinitate sigură pe sine, ci uneori una fragilă. Bărbați care s-au simțit umiliți, săraci, lipsiți de valoare, fără statut, găsesc în bani, control și dominație o formă de compensare.
A controla femei, a avea bani, a fi temut, a fi ascultat; toate acestea devin dovezi de valoare personală. Exploatarea capătă astfel o funcție identitară. Nu este doar profit, ci și răspuns la rușine.
Este o observație esențială pentru prevenție. Dacă intervențiile se limitează la mesajul „traficul este ilegal”, ele ratează stratul mai adânc. Mulți traficanți știu că este ilegal. Problema este că, în lumea lor morală, ilegalitatea poate fi depășită de alte imperative: să fii bărbat, să aduci bani, să nu fii umilit, să-ți protejezi familia, să câștigi respect.
Negarea nu este mereu totală
Un aspect subtil al cărții este că justificările nu sunt fixe. Același om poate nega răul într-un moment și îl poate recunoaște parțial în altul. Poate spune că femeia „știa ce face”, dar mai târziu poate admite că a suferit. Poate invoca sărăcia, apoi banii. Poate vorbi ca salvator, apoi ca om de afaceri.
Această instabilitate nu este un detaliu. Ea arată că justificările sunt instrumente de supraviețuire morală. Traficantul nu are neapărat o teorie coerentă, ci un set de povești disponibile, folosite în funcție de context: în fața cercetătoarei, a judecătorului, a familiei, a propriei conștiințe.
Cu alte cuvinte, justificarea nu este doar minciună spusă altora, ci și reparație narativă făcută pentru sine. Omul trebuie să poată trăi cu imaginea lui despre el însuși. Dacă fapta este prea brutală, povestea o îmblânzește.
De ce contează aceste justificări?
Unii ar putea întreba: de ce să ascultăm asemenea explicații? Nu riscăm să le oferim traficanților o platformă? Nu riscăm să confundăm analiza cu scuza? Cartea răspunde implicit: tocmai pentru că justificările sunt parte din mecanismul infracțiunii. Traficul nu se menține doar prin amenințare, ci și prin limbaj. Prin felul în care victimele sunt definite, prin felul în care responsabilitatea este mutată, prin felul în care profitul este numit „muncă”, iar controlul „protecție”.
Dacă nu înțelegem aceste mecanisme, combatem doar suprafața. Putem aresta oameni, dar nu înțelegem cum apar alții. Putem face campanii, dar nu atingem logica intimă prin care exploatarea devine acceptabilă. Putem vorbi despre victime, dar continuăm să recunoaștem ca victime doar persoanele care se potrivesc unui scenariu convenabil.
În acest sens, psihologia traficanților nu este o curiozitate academică, ci o piesă practică din înțelegerea fenomenului.
Dincolo de mitul monstrului
Poate că există o tentație să păstrăm imaginea monstrului, care ne oferă confort. Dacă traficanții sunt monștri, atunci ei nu au nimic de-a face cu restul societății. Sunt o excepție. Îi izolăm, îi pedepsim și problema pare rezolvată.
Dar cartea arată că traficul de persoane trăiește în zona gri dintre iubire și violență, alegere și constrângere, afacere și exploatare, familie și crimă, grijă și control. Nu pentru că toate aceste lucruri ar fi echivalente, ci pentru că traficanții le amestecă exact atât cât să-și facă faptele suportabile.
Traficanții nu sunt exonerați de responsabilitate prin faptul că provin din medii sărace, că au fost formați în familii violente, că au trăit în sisteme corupte sau că au interiorizat modele toxice de masculinitate. Dar aceste elemente explică de ce justificările lor prind rădăcini, iar fără această înțelegere, prevenția rămâne incompletă.
În final, probabil merită reluată ideea că exploatarea devine posibilă nu doar când un om decide să facă rău, ci când găsește o poveste prin care răul nu mai pare rău.
