Un articol-interviu recent publicat în New York Times vorbește despre sfârșitul lumii. Cele două autoare vorbesc despre fascismul sfârșitului lumii și despre cum văd / potențează elitele acest curent. Iată mai jos o sinteză a articolului:
Există o diferență enormă între două moduri de a te raporta o catastrofă. Primul spune: dacă lumea se îndreaptă spre un dezastru, trebuie să încercăm să-l împiedicăm. Al doilea spune: dezastrul va veni oricum; problema este cine va supraviețui și cine va avea puterea după aceea.
În cartea lor „End Times Fascism and the Fight for the Living World”, Naomi Klein și Astra Taylor propun un termen provocator: „fascismul sfârșitului lumii” (end-times fascism). Cele două susțin că o parte a dreptei radicale contemporane a trecut tot mai mult de la prima logică la cea de-a doua.
Naomi Klein, cunoscută pentru cărți precum „The Shock Doctrine” și „Doppelganger”, și Astra Taylor, scriitoare, realizatoare de filme documentare și cofondatoare a organizației Debt Collective, încearcă să conecteze fenomene care, la prima vedere, par să nu aibă prea multe în comun: fundamentalismul religios, naționalismul etnic, politica antiimigrație, miliardarii din industria tehnologică, inteligența artificială, colonizarea planetei Marte, combustibilii fosili și ideea că unele societăți trebuie transformate în fortărețe.
Teza lor este că toate acestea par a converge către aceeași viziune: viitorul nu mai trebuie construit pentru toată lumea.
Fascismul într-o lume care își poate provoca singură sfârșitul
Klein pornește de la observația că lumea în care apare extrema dreaptă de astăzi este fundamental diferită de cea în care au apărut fascismele europene ale secolului XX.
Mussolini și Hitler nu trăiau într-o lume cu arme nucleare operaționale. Au murit înainte ca omenirea să înțeleagă pe deplin schimbările climatice provocate de arderea combustibililor fosili. Nu exista perspectiva unor sisteme de inteligență artificială capabile să transforme profund economia, războiul sau controlul informației. Astăzi, însă, crizele pot avea o dimensiune planetară.
„Fascismul sfârșitului lumii” ar fi, în această interpretare, o formă politică adaptată tocmai acestei situații. Nu promite neapărat prevenirea colapsului, ci, în anumite variante, îl consideră inevitabil. Întrebarea devine atunci cine merită salvat, cine va fi protejat și cine poate fi abandonat.
De aici și imaginea recurentă a miliardarului cu buncăr, insulă privată sau plan de colonizare a altei planete.
Pentru Klein și Taylor, acestea nu sunt doar excentricități ale unor oameni extrem de bogați. Ele exprimă o schimbare culturală mai profundă: de la proiectul de a îmbunătăți lumea pentru toți la proiectul de a construi o ieșire de urgență pentru câțiva.
Trei drumuri diferite spre același viitor
Autoarele disting trei mari curente.
Primul este cel religios. În anumite grupări creștine fundamentaliste, mai ales din Statele Unite, istoria omenirii este interpretată prin prisma profețiilor despre sfârșitul vremurilor, revenirea lui Mesia și confruntarea finală dintre bine și rău. Klein și Taylor acordă o atenție deosebită creștinilor sioniști americani, pentru care evenimentele politice din Orientul Mijlociu pot avea o semnificație escatologică.
Al doilea curent este etnonaționalismul. Aici catastrofa nu este neapărat religioasă. Este demografică și culturală. Națiunea ar fi amenințată cu dispariția prin imigrație, scăderea natalității, multiculturalism sau transformarea valorilor tradiționale.
Răspunsul politic devine construirea unei fortărețe: frontiere mai dure, deportări, delimitarea strictă între cei care aparțin comunității și cei considerați străini sau chiar „dușmani din interior”.
Al treilea curent este cel mai neobișnuit: apocalipticismul tehnologic. O parte a culturii Silicon Valley privește viitorul în termenii unei rupturi radicale. Inteligența artificială ar putea depăși inteligența umană. Omenirea s-ar putea extinde pe alte planete. Biologia umană ar putea fi modificată prin tehnologie. O civilizație postumană sau digitală ar putea lua locul celei actuale.
Nu toți cei care susțin asemenea idei sunt, evident, fasciști. Nici explorarea spațiului, nici cercetarea inteligenței artificiale nu sunt în sine proiecte politice extremiste.
Argumentul autoarelor este acela că devine periculoasă combinația dintre această viziune și ideea că sacrificarea unor mari părți ale societății sau chiar ale planetei este un preț acceptabil pentru construirea viitorului tehnologic.
Elon Musk și viitorul „VIP”
Elon Musk ocupă un loc central în analiza autoarelor. Musk vorbește de ani întregi despre transformarea omenirii într-o specie multiplanetară, despre colonizarea planetei Marte și despre necesitatea protejării civilizației în fața unor catastrofe care ar putea distruge viața pe Pământ. Pentru admiratorii săi, aceasta este tocmai măreția proiectului SpaceX: pentru prima dată după multe decenii, cineva propune din nou o viziune spectaculoasă asupra viitorului.
Klein privește însă aceeași viziune din alt unghi: de ce viitorul extraordinar trebuie căutat în afara Pământului? De ce nu auzim cu aceeași intensitate despre construirea unei lumi extraordinare aici?
Problema nu ar fi dorința de a ajunge pe Marte, ci ceea ce Klein numește implicit un „viitor VIP”: o lume a implanturilor, inteligenței artificiale, rachetelor și longevității accesibilă unei minorități, în timp ce restul omenirii se confruntă cu schimbări climatice, sărăcie sau dezintegrarea serviciilor publice.
De aici apare aparenta contradicție dintre apelurile lui Musk pentru creșterea natalității și politicile pe care Klein le consideră indiferente față de viețile unor populații sărace. Contradicția dispare, argumentează ea, dacă întrebarea nu este „câți oameni trebuie să existe?”, ci „care oameni trebuie să existe?”
Este una dintre cele mai dure afirmații ale cărții și cheia interpretării propuse de Klein.
De ce Silicon Valley s-a apropiat de Trump
Unul dintre fenomenele politice pe care Klein și Taylor încearcă să le explice este schimbarea de atitudine a unor lideri din industria tehnologică americană.
În primul mandat al lui Donald Trump, numeroși șefi de companii din Silicon Valley se distanțau public de el. Ieșirea Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris era criticată. Marile companii își construiau imaginea unor organizații progresiste, preocupate de climă și incluziune. Câțiva ani mai târziu, relația s-a schimbat radical.
Pentru Klein, explicația nu este doar oportunismul. Inteligența artificială necesită cantități foarte mari de electricitate. Centrele de date se multiplică, iar competiția dintre companii devine o cursă în care accesul la energie ieftină este esențial.
În această logică, o administrație favorabilă dezvoltării rapide a producției energetice și mai puțin preocupată de restricțiile climatice poate deveni foarte atractivă pentru industria tehnologică.
Klein merge însă mai departe. Dacă liderii companiilor cunosc riscurile schimbărilor climatice și decid totuși că expansiunea tehnologică trebuie să continue indiferent de costurile energetice, atunci societatea are nevoie de o justificare morală pentru consecințe. Iar justificarea poate suna astfel: nu toți vor putea fi salvați.
Peter Thiel și neîncrederea în democrație
Astra Taylor amintește că apropierea dintre tehnologie și ideile autoritare nu a început odată cu Trump. Un exemplu este miliardarul Peter Thiel, una dintre figurile intelectuale importante ale Silicon Valley. Într-un eseu devenit celebru, publicat în 2009, Thiel afirma că nu mai credea că „libertatea și democrația sunt compatibile”.
În ecosistemul intelectual din jurul unor investitori și antreprenori tehnologici au circulat de mult timp idei despre limitele democrației, despre superioritatea unor elite antreprenoriale și despre necesitatea construirii unor spații în care acestea să poată acționa cu cât mai puține constrângeri politice.
Pentru Klein și Taylor, tocmai aici se află legătura profundă dintre tehnologie și noul autoritarism. Nu tehnologia produce automat fascism, dar concentrarea unei puteri economice extraordinare în mâinile câtorva persoane poate crea o cultură în care democrația începe să fie percepută drept o piedică.
Dar dacă totul este doar provocare?
Există o problemă evidentă în acest tip de analiză. O bună parte din cultura online contemporană funcționează prin ironie, trolling și provocare. Antreprenorii tehnologici postează glume, meme și afirmații extravagante. Cum putem ști ce cred cu adevărat? Taylor crede însă că un om poate fi simultan ridicol și periculos.
Experiența politică din ultimii ani ar trebui să ne facă mai puțin dispuși să tratăm automat declarațiile radicale drept simple glume. Idei considerate cândva excentrice au ajuns uneori în centrul guvernării.
Prin urmare, argumentul lor este că discursul trebuie evaluat nu doar în funcție de intenția celui care îl rostește, ci și în funcție de puterea pe care acesta o deține pentru a-l transforma în politică reală.
Centrele de date, monumentele unui viitor fără oameni
Unul dintre exemplele cele mai concrete ale cărții îl reprezintă centrele de date necesare dezvoltării inteligenței artificiale. Taylor le numește, într-o formulare sugestivă, „icoane ale lipsei de viitor”.
Comparația este cu vechea fabrică din epoca industrială, căci o fabrică putea polua, primea facilități fiscale și transforma radical un oraș. Dar exista măcar un contract social implicit: fabrica oferea mii de locuri de muncă, iar salariile susțineau familii și comunități.
Un centru uriaș de date poate consuma cantități imense de energie și apă, ocupând suprafețe enorme, fără să creeze un număr comparabil de locuri de muncă. Pentru locuitorul din apropiere apare astfel întrebarea: ce primim noi în schimb?
Aici Klein și Taylor văd una dintre fisurile posibile ale alianței dintre populismul de dreapta și oligarhia tehnologică: un alegător conservator poate fi sceptic față de ecologism și totuși să nu dorească un centru de date imens lângă propria locuință. Poate detesta reglementările federale, dar și ideea ca telefonul său să-l urmărească permanent. Poate vota pentru un politician sprijinit de Silicon Valley și, simultan, să nu aibă niciun interes economic comun cu miliardarii care îl finanțează.
Problema centrală: cine merită să trăiască?
Dincolo de Trump, Musk, religie sau inteligență artificială, miza cărții poate fi redusă la o întrebare mai veche decât toate acestea: cine face parte din comunitatea noastră morală? Există o diferență enormă între o politică ce spune „trebuie să găsim o soluție pentru toți” și una care spune „nu putem salva pe toată lumea, deci trebuie să alegem”.
Pentru Klein și Taylor, fascismul începe tocmai în momentul în care această selecție este organizată pe baza unei ierarhii între oameni, adică cetățeanul înaintea migrantului, grupul etnic majoritar înaintea minorităților, Occidentul înaintea restului lumii, cei bogați înaintea celor săraci și cei adaptați tehnologic înaintea celor rămași în urmă.
Nu orice politică a priorităților este fascistă. Guvernele aleg permanent unde să aloce resurse limitate. Acuzația autoarelor este însă că, în anumite curente ale dreptei radicale contemporane, această selecție nu mai este privită ca un compromis nefericit, ci ca un principiu pozitiv de organizare a societății.
Ce oferă, de fapt, această politică propriilor adepți?
În fascismul clasic exista o promisiune monstruoasă adresată masei care îl susținea, căci era bazată pe cucerire, expropriere și eliminarea altora, dar exista și partea atractivă: dacă noi câștigăm, voi veți primi pământ, prosperitate, statut și siguranță.
Klein observă ceva diferit la variantele contemporane pe care le descrie. Dacă automatizarea elimină locuri de muncă, dacă statul social este redus, dacă schimbările climatice continuă, dacă serviciile publice se degradează și dacă bogăția se concentrează tot mai mult, ce primește omul obișnuit? Adesea, aproape nimic material. Rămâne satisfacția că altcineva suferă mai mult, concret, că migranții sunt deportați, că minoritățile sunt pedepsite, că adversarii politici sunt umiliți sau că grupul propriu primește confirmarea unei superiorități simbolice.
În formularea extremă a lui Klein, oferta se reduce la sadism și acesta este și vulnerabilitatea proiectului. O politică poate supraviețui mult timp prin resentiment, dar oamenii continuă să aibă nevoie de locuințe, servicii medicale, hrană, siguranță și perspectiva unei vieți mai bune pentru copiii lor.
De ce stânga are nevoie de altceva decât statistici
Dreapta radicală, spun ele, a înțeles ceva important: oamenii nu trăiesc doar din politici publice, ci și din povești, din sentimentul că aparțin unui proiect mai mare, din speranță, teamă, identitate, mit și viziuni despre viitor.
De aceea nu este suficient să promiți asigurări medicale mai bune, transport public sau facturi mai mici, oricât de importante ar fi acestea. O politică democratică trebuie să răspundă și întrebării: cum ar arăta o lume în care am vrea efectiv să trăim?
Taylor vorbește despre oraș ca despre un astfel de loc. Orașul nu este doar trafic, criminalitate sau metrou defect, ci și locul în care întâlnești oameni complet diferiți de tine, descoperi culturi noi, mănânci ceva ce nu ai fi putut găti acasă și te confrunți permanent cu surpriza existenței altor moduri de viață.
Lupta pentru dreptul de a avea un viitor
În fața unei lumi percepute drept tot mai instabile, unele dintre cele mai puternice grupuri politice și economice nu mai încearcă să construiască instituții capabile să protejeze pe toată lumea. În schimb, construiesc frontiere, tehnologii, averi și sisteme de securitate care le-ar permite anumitor grupuri să traverseze criza.
Aceasta este adevărata acuzație din centrul cărții: nu că niște miliardari vor literalmente să distrugă planeta, ci că ar putea considera acceptabilă o lume profund deteriorată, atâta timp cât ei și cei pe care îi consideră importanți vor continua să prospere în interiorul ei.
Poate că problema nu este cum să supraviețuim sfârșitului lumii, ci de ce am acceptat atât de ușor ideea că lumea aceasta trebuie abandonată.
Dar, pe de altă parte, catastrofa nu este inevitabilă, căci viitorul nu este ceva ce ni se întâmplă, ci ceva ce construim.
Într-o epocă în care unii dintre cei mai bogați oameni ai planetei vorbesc despre inteligențe supraomenești, colonii marțiene și civilizații postumane, Klein și Taylor propun un proiect aparent mult mai puțin spectaculos, dar poate mai dificil: să facem din Pământ un loc în care să merite să rămânem.
