Ne place să credem că istoria are o direcție și că, indiferent de războaie, dictaturi și crize, omenirea înaintează încet spre o lume mai rațională, mai pașnică și mai dreaptă. Avem mai multă știință, mai multă libertate, mai multe drepturi și, în principiu, știm mai bine decât strămoșii noștri ce este bine și ce este rău.
Într-un articol recent pe BigThink se arată că filosoful britanic John Gray crede însă că aici facem o confuzie fundamentală și că civilizația poate da oricând înapoi. Progresul științific și cel tehnologic sunt, desigur, reale, dar de aici nu rezultă că oamenii devin, generație după generație, mai buni.
Putem construi computere mai rapide și inventa medicamente mai bune fără să devenim mai înțelepți. La fel, putem avea constituții democratice, tribunale internaționale și declarații ale drepturilor omului, iar peste câteva decenii să revenim la tortură, război, persecuție și dictatură. Ori, cum e cazul în prezent, la încercarea de a distruge instituții internaționale de prestigiu.
Ideea lui Gray este așadar aceea că civilizația nu este o achiziție definitivă, ci este ceva ce trebuie reconstruit și apărat permanent.
Ce înseamnă, de fapt, „progres”?
Argumentația depinde, desigur, de sensul pe care-l atribuim cuvântului. În utilizarea obișnuită, numim progres aproape orice îmbunătățire. Dacă mortalitatea infantilă scade sau dacă o țară renunță la pedeapsa cu moartea, spunem că s-a produs un progres.
Gray folosește însă termenul într-un sens mai strict. Pentru el, progresul presupune un avans cumulativ: ceea ce câștigă o generație devine punctul de plecare al generației următoare și nu trebuie descoperit de fiecare dată de la zero.
Acest tip de progres există evident în știință, căci, de pildă, Newton nu trebuie redescoperit la fiecare două generații, iar teoria relativității nu dispare odată cu moartea lui Einstein. Un fizician de astăzi începe de unde au ajuns generațiile anterioare și poate construi mai departe.
La fel în tehnologie. Un telefon mobil modern concentrează descoperiri acumulate în electromagnetism, fizica semiconductorilor, teoria informației, chimie, optică și inginerie și chiar dacă anumite tehnologii pot fi temporar pierdute, cunoașterea tehnică are în ansamblu caracter cumulativ.
Gray acceptă acest lucru, chiar definind progresul drept un avans care se acumulează și devine din ce în ce mai greu de inversat și spune explicit că, în știință și tehnologie, un asemenea progres există.
Problema apare când presupunem că același mecanism funcționează în morală și politică.
Libertatea nu se acumulează precum fizica
În fizică, odată descoperită o lege a naturii și verificată solid, generația următoare nu trebuie să fie convinsă moral să o accepte. Legea lui Ohm nu depinde de rezultatul alegerilor.
Interdicția torturii, în schimb, trebuie menținută prin instituții, legi, norme sociale și convingeri împărtășite. Dacă acestea se schimbă, tortura poate reveni.
Același lucru este valabil pentru libertatea presei, drepturile minorităților, independența justiției, egalitatea juridică sau democrația.
Așadar, cunoașterea poate fi stocată, dar civilizația, nu.
Respectul față de libertatea celuilalt nu poate fi pus într-un seif și transmis intact generațiilor următoare, ci trebuie învățat din nou. Și poate fi uitat.
Germania începutului de secol XX era una dintre cele mai dezvoltate societăți științific și cultural ale lumii, dar câteva decenii mai târziu avea să construiască un sistem industrial de exterminare. Israelul, paradoxal și profund tulburător pentru mulți, a trecut de la națiune masacrată la un stat acuzat astăzi de crime împotriva umanității de organisme ONU (într-un raport recent ONU spune, printre altele, că „Israelul a vizat în mod direct femei și fete civile, acte care constituie crima împotriva umanității de omor și crima de război de ucidere intenționată.”, iar în altul că „Autoritățile israeliene au fost responsabile pentru crime de război, crime împotriva umanității și încălcări ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului.”). Totalmente șocant, ONU mai acuză și că autoritățile și forțele de securitate israeliene „au comis și continuă să comită” genocid împotriva palestinienilor din Fâșia Gaza. Este greu de priceput cum tocmai Israelul a ajuns într-o astfel de situație... Israelul este una dintre cele mai avansate state din punct de vedere tehnologic.
Așadar, dezvoltarea științifică nu imunizează o societate împotriva barbariei. Pentru Gray tocmai aceasta este eroarea ideii moderne de progres: extrapolăm ceea ce vedem în știință asupra întregii existențe umane și este profund greșit.
De unde vine ideea că istoria „merge înainte”?
Gray susține că această concepție este mai puțin universală decât credem.
Multe culturi au privit istoria mai degrabă ciclic. Imperiile apar, prosperă și dispar, ordinea este urmată de dezordine, pacea de război, prosperitatea de declin.
În lumea greco-romană, de exemplu, ideea că omenirea se îndreaptă inevitabil către o stare tot mai bună nu ocupa locul central pe care îl are astăzi în cultura occidentală.
Ruptura fundamentală ar veni din tradiția iudeo-creștină. Creștinismul oferă istoriei o direcție: există creația, căderea, venirea lui Hristos, mântuirea și un final al istoriei. Timpul nu este pur și simplu o succesiune nesfârșită de cicluri, ci are sens și destinație.
Modernitatea seculară nu a abandonat complet această structură: l-a eliminat pe Dumnezeu, dar a păstrat povestea, divinitatea fiind înlocuită cu progresul umanității.
În locul mântuirii avem societatea perfectă, iar în locul lui Dumnezeu avem rațiunea, știința, revoluția, tehnologia sau dezvoltarea economică.
Aceasta este una dintre ideile recurente din cărțile lui Gray, mai ales în Black Mass și The Silence of Animals: multe ideologii aparent seculare ar conserva, într-o formă modificată, vechea speranță creștină că istoria conduce către o formă de izbăvire.
Hegel și istoria care capătă un sens
Una dintre cele mai influente versiuni filosofice ale ideii de progres îi aparține faimosului filozof german Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Hegel considera istoria un proces inteligibil, orientat în ultimă instanță spre realizarea tot mai deplină a libertății umane. Are un adept contemporat în analistul american George Friedman, care crede că înțelegându-l pe Hegel poate înțelege viitorului, Friedman fiind cunoscut pentru predicțiile sale privind viitorul omenirii.
Filosofia lui Hegel este adesea rezumată prin formula „teză – antiteză – sinteză”: apare o formă de organizare sau o idee, apare contrariul ei, conflictul dintre cele două generează o formă nouă, care păstrează elemente din amândouă și depășește opoziția anterioară. Este o simplificare a dialecticii hegeliene, căci Hegel nu și-a redus sistemul la o asemenea schemă mecanică, dar surprinde ceva important: conflictul nu este neapărat lipsit de sens, căci din contradicții pot apărea forme istorice noi.
Prin urmare, istoria nu este doar zgomot, ci are o direcție.
Alt gânditor faimos, cu un impact (nefast) atât de mare asupra lumii, Karl Marx, va prelua această idee într-o formă materialistă. Succesiunea sistemelor economice - feudalism, capitalism și, în interpretarea marxistă, socialism și comunism - exprimă o transformare istorică produsă de contradicțiile interne ale fiecărei societăți.
John Gray respinge această mare narațiune, pentru el istoria semănând mai degrabă cu un pendul, ce revine la poziția inițială repetat, decât cu o scară.
„Sfârșitul istoriei” care nu a însemnat sfârșitul evenimentelor
O versiune modernă celebră a ideii unei direcții istorice a apărut după prăbușirea comunismului sovietic, când, în 1989, politologul american Francis Fukuyama a publicat eseul „The End of History?”, dezvoltat ulterior în cartea Sfârșitul istoriei și ultimul om. Formula a fost deseori interpretată greșit, căci Fukuyama nu susținea că nu vor mai exista războaie sau revoluții ori că nu se va mai întâmpla nimic important.
„Sfârșitul istoriei” însemna, în sens hegelian, posibilul sfârșit al marii competiții dintre modelele ideologice de organizare a societății: după fascism și comunism, democrația liberală combinată cu economia de piață părea să fi rămas fără un rival ideologic comparabil.
Gray este profund sceptic față de asemenea concluzii, căci nici liberalismul, nici democrația și nici drepturile individuale nu sunt, pentru el, destinația naturală a omenirii, ci sunt construcții istorice fragile care pot dura, care pot și dispărea.
Cât de fragilă este civilizația?
Ne place să credem că oamenii moderni nu mai pot comite anumite lucruri, deoarece au devenit moralmente diferiți de oamenii trecutului, dar chiar avem suficiente motive să credem asta? Ce se întâmplă azi în lume arată contrariul.
O mare parte din comportamentul nostru este susținută de instituțiile și condițiile în care trăim, căci este relativ ușor să respecți proprietatea celuilalt într-o societate în care există hrană, poliție, electricitate, spitale, apă curentă și un sistem juridic funcțional, dar ce se întâmplă dacă toate acestea dispar?
Un război, o epidemie foarte severă, o prăbușire economică sau un colaps instituțional pot modifica rapid reperele după care acționează oamenii.
Totuși, imaginea populară potrivit căreia, imediat ce instituțiile dispar, oamenii intră inevitabil în panică și se transformă într-o mulțime violentă nu este susținută prea bine de cercetările asupra dezastrelor. Dimpotrivă. Studiile asupra cutremurelor, incendiilor, uraganelor și atentatelor arată că panica generalizată este relativ rară, iar cooperarea, ajutorul reciproc și solidaritatea apar foarte frecvent. Cazul recent al Ucrainei, aflată sub atacuri barbare rusești împotriva civililor, întărește această idee. Fenomenul a fost numit chiar „catastrophe compassion” - compasiune în timpul catastrofelor.
Asta nu infirmă însă complet argumentul lui Gray. Problema nu este că fiecare individ devine instantaneu un monstru atunci când se întrerupe curentul electric, ci că instituțiile politice și regulile morale nu beneficiază de ireversibilitatea caracteristică progresului științific.
O societate poate deveni mai solidară după un cutremur și, în același timp, să alunece spre autoritarism pe parcursul unei crize politice prelungite. Sunt fenomene diferite.
Are Gray dreptate?
Probabil că doar până la un punct. Este greu de negat că progresul moral este mult mai fragil decât progresul tehnologic. Abolirea sclaviei, drepturile femeilor, toleranța religioasă sau democrația pot fi inversate. Gray oferă numeroase exemple istorice în acest sens.
Dar există și o problemă în argumentul său, el definind progresul foarte exigent: dacă un câștig poate fi pierdut, atunci nu este progres adevărat.
Însă aceasta nu este singura definiție posibilă. Să presupunem că o societate elimină sclavia timp de două sute de ani, după care, în urma unei catastrofe, o reintroduce. Au fost cei două sute de ani lipsiți de progres doar pentru că rezultatul nu s-a dovedit etern?
Se poate susține că progresul real nu trebuie să fie ireversibil. O democrație poate deveni dictatură fără ca libertățile de care s-au bucurat cetățenii săi timp de câteva generații să fi fost imaginare.
Gray demonstrează convingător fragilitatea progresului, dar este mai puțin evident că demonstrează inexistența lui.
Sursa: BigThink
