Bertrand Russell (1872–1970) a fost unul dintre cei mai importanți filozofi și intelectuali britanici ai secolului XX, cu contribuții fundamentale în logică, filozofia matematicii și filozofia analitică, dar și un autor extrem de activ pe teme sociale, morale și politice. A scris pentru un public mult mai larg decât cel academic, apărând constant raționalismul, libertatea de gândire, umanismul și dreptul la exprimare, poziții care l-au făcut adesea o figură controversată.
În 1950, Russell a primit Premiul Nobel pentru Literatură, motivația oficială fiind acordarea acestuia „în semn de recunoaștere a scrierilor sale variate și importante în care apără idealurile umanitare și libertatea de gândire”. Premiul nu i-a fost acordat, așadar, pentru o anumită operă literară, ci pentru ansamblul scrierilor sale filosofice, eseistice și sociale și pentru influența lor intelectuală.
Textul „Ce dorințe sunt importante din punct de vedere politic?” (What Desires Are Politically Important?), tradus integral mai jos, este chiar discursul ținut de Russel la conferința Nobel pe 11 decembrie 1950, în care încearcă să explice politica pornind nu de la doctrine și instituții, ci de la resorturile psihologice profunde ale comportamentului uman.
Cred că merită lecturat, pentru că ar putea fi pentru mulți un sprijin în a înțelege ce se întâmplă în societatea românească azi și în lume.
„Alteța Voastră Regală, doamnelor și domnilor,
Am ales acest subiect pentru conferința din această seară deoarece cred că majoritatea discuțiilor actuale despre politică și teoria politică țin prea puțin seama de psihologie. Faptele economice, statisticile demografice, organizarea constituțională și așa mai departe sunt prezentate în cele mai mici detalii. Nu există nicio dificultate în a afla câți sud-coreeni și câți nord-coreeni existau atunci când a început Războiul din Coreea. Dacă veți consulta cărțile potrivite, veți putea afla care era venitul mediu pe cap de locuitor și care erau efectivele armatelor lor respective.
Dar dacă vreți să știți ce fel de om este un coreean și dacă există vreo diferență apreciabilă între un nord-coreean și un sud-coreean; dacă vreți să știți ce își dorește fiecare de la viață, care sunt nemulțumirile lor, speranțele și temerile lor; într-un cuvânt, ce anume, cum se spune, „îi face să funcționeze”, veți căuta în zadar prin lucrările de referință.
Și astfel nu puteți spune dacă sud-coreenii sunt entuziasmați de ONU sau dacă ar prefera unirea cu verii lor din Nord. Nici nu puteți ghici dacă sunt dispuși să renunțe la reforma agrară pentru privilegiul de a vota pentru vreun politician de care nu au auzit niciodată. Tocmai neglijarea unor asemenea întrebări de către oamenii eminenți care stau în capitale îndepărtate provoacă atât de frecvent dezamăgiri.
Dacă politica urmează să devină științifică și dacă evenimentele nu trebuie să ne surprindă permanent, este imperativ ca gândirea noastră politică să pătrundă mai adânc în resorturile acțiunii umane. Ce influență are foamea asupra sloganurilor? Cum variază eficacitatea lor în funcție de numărul de calorii din alimentația dumneavoastră? Dacă un om vă oferă democrație, iar altul vă oferă un sac cu grâne, în ce stadiu al înfometării veți prefera grânele votului? Asemenea întrebări sunt mult prea puțin luate în considerare. Totuși, să-i uităm pentru moment pe coreeni și să ne gândim la rasa umană.
Toată activitatea umană este stimulată de dorință. Există o teorie complet greșită, susținută de unii moraliști zeloși, potrivit căreia este posibil să te împotrivești dorinței în numele datoriei și al principiului moral. Spun că această teorie este greșită nu pentru că nimeni nu acționează vreodată din simțul datoriei, ci pentru că datoria nu are nicio putere asupra unui om dacă acesta nu dorește să-și facă datoria.
Dacă vreți să știți ce vor face oamenii, trebuie să cunoașteți nu numai — sau nici măcar în primul rând — circumstanțele lor materiale, ci mai degrabă întregul sistem al dorințelor lor și intensitățile relative ale acestora.
Există unele dorințe care, deși foarte puternice, nu au, de regulă, o mare importanță politică. Majoritatea oamenilor doresc, într-o anumită perioadă a vieții, să se căsătorească, dar de regulă își pot satisface această dorință fără a fi nevoiți să întreprindă vreo acțiune politică. Există, desigur, excepții; răpirea sabinelor este un exemplu. Iar dezvoltarea nordului Australiei este serios împiedicată de faptul că tinerilor viguroși care ar trebui să muncească acolo nu le place să fie complet lipsiți de compania femeilor. Dar asemenea cazuri sunt neobișnuite și, în general, interesul pe care bărbații și femeile îl au unii pentru ceilalți influențează prea puțin politica.
Dorințele importante din punct de vedere politic pot fi împărțite într-un grup primar și unul secundar. În grupul primar intră necesitățile vieții: hrana, adăpostul și îmbrăcămintea. Atunci când acestea devin foarte greu de procurat, nu există nicio limită a eforturilor pe care oamenii le vor face sau a violenței pe care o vor manifesta în speranța de a le obține. Cei care studiază istoria cea mai timpurie susțin că, în patru ocazii distincte, seceta din Arabia a făcut ca populația acelei țări să se reverse în regiunile învecinate, cu efecte politice, culturale și religioase uriașe. Ultima dintre cele patru ocazii a fost ascensiunea islamului. Răspândirea treptată a triburilor germanice din sudul Rusiei până în Anglia și de acolo până la San Francisco a avut motive asemănătoare. Fără îndoială, dorința de hrană a fost și încă este una dintre principalele cauze ale marilor evenimente politice.
Dar omul diferă de celelalte animale într-o privință foarte importantă, și anume aceea că are unele dorințe care sunt, ca să spunem așa, infinite, care nu pot fi niciodată satisfăcute pe deplin și care l-ar ține neliniștit chiar și în Paradis. Boa constrictor, după ce a avut parte de o masă suficientă, adoarme și nu se mai trezește până când nu are nevoie de o altă masă. Ființele umane, în cea mai mare parte, nu sunt așa. Când arabii, obișnuiți să trăiască modest cu câteva curmale, au dobândit bogățiile Imperiului Roman de Răsărit și au locuit în palate de un lux aproape incredibil, nu au devenit inactivi din acest motiv. Foamea nu mai putea constitui un imbold, căci sclavii greci le ofereau bucate alese la cel mai mic semn. Dar alte dorințe îi mențineau activi: în special patru, pe care le putem numi: spirit de acumulare, rivalitate, vanitate și iubire de putere.
Spiritul de acumulare — dorința de a poseda cât mai multe bunuri sau drepturi asupra bunurilor — este un imbold care, presupun, își are originea într-o combinație între frică și dorința pentru lucrurile necesare vieții.
M-am împrietenit cândva cu două fetițe din Estonia care scăpaseră cu greu de moarte prin înfometare în timpul unei foamete. Locuiau cu familia mea și, firește, aveau hrană din belșug. Dar își petreceau tot timpul liber vizitând fermele din vecinătate și furând cartofi, pe care îi ascundeau.
Rockefeller, care în copilărie cunoscuse o sărăcie extremă, și-a petrecut viața adultă într-un mod asemănător. Tot astfel, căpeteniile arabe, așezate pe divanele lor bizantine de mătase, nu puteau uita deșertul și acumulau bogății cu mult peste orice posibilă nevoie fizică. Dar, oricare ar fi psihanaliza spiritului de acumulare, nimeni nu poate nega că acesta este unul dintre marile imbolduri — mai ales printre cei mai puternici, fiindcă, așa cum am spus mai devreme, este unul dintre imboldurile infinite. Oricât de mult ați dobândi, veți dori întotdeauna să dobândiți și mai mult; sațietatea este un vis care vă va scăpa mereu.
Dar spiritul de acumulare, deși constituie resortul principal al sistemului capitalist, nu este nicidecum cel mai puternic dintre imboldurile care supraviețuiesc după înfrângerea foamei.
Rivalitatea este un imbold mult mai puternic. În repetate rânduri, în istoria musulmană, dinastiile s-au prăbușit deoarece fiii unui sultan, născuți din mame diferite, nu s-au putut înțelege, iar războiul civil rezultat a dus la ruină generală. Același lucru se întâmplă și în Europa modernă. Când guvernul britanic i-a permis, cu foarte puțină înțelepciune, Kaiserului să participe la o paradă navală la Spithead, gândul care i-a venit acestuia în minte nu a fost cel pe care îl intenționasem noi. El s-a gândit: „Trebuie să am o marină la fel de bună ca a bunicii.” Și din acest gând au izvorât toate necazurile noastre ulterioare. Lumea ar fi un loc mai fericit decât este dacă spiritul de acumulare ar fi întotdeauna mai puternic decât rivalitatea. Dar, în realitate, foarte mulți oameni acceptă bucuroși propria sărăcire dacă pot obține astfel ruinarea completă a rivalilor lor. De aici, nivelul actual al impozitării.
Vanitatea este un imbold de o forță enormă. Oricine are mult de-a face cu copiii știe că aceștia fac necontenit câte o năzbâtie și spun: „Uită-te la mine.” „Uită-te la mine” este una dintre cele mai fundamentale dorințe ale inimii omenești. Ea poate lua nenumărate forme, de la bufonerie până la căutarea faimei postume. A existat un mic principe italian din Renaștere pe care preotul l-a întrebat pe patul de moarte dacă avea ceva de care să se căiască. „Da”, a răspuns el, „există un lucru. Odată am fost vizitat simultan de împărat și de Papă. I-am dus în vârful turnului meu ca să admire priveliștea și am ratat ocazia de a-i arunca pe amândoi de acolo, ceea ce mi-ar fi adus faimă nemuritoare.” Istoria nu spune dacă preotul i-a acordat dezlegarea. Una dintre problemele vanității este că ea crește cu ceea ce o hrănește. Cu cât se vorbește mai mult despre dumneavoastră, cu atât veți dori să se vorbească și mai mult. Criminalul condamnat căruia i se permite să citească relatările din presă despre procesul său este indignat dacă descoperă un ziar care l-a relatat insuficient. Și cu cât găsește mai multe lucruri despre sine în celelalte ziare, cu atât va fi mai indignat de cel ale cărui relatări sunt sărace. Politicienii și oamenii de litere sunt în aceeași situație. Iar cu cât devin mai faimoși, cu atât agenției care le adună decupajele de presă îi este mai greu să-i satisfacă. Este aproape imposibil să exagerăm influența vanității asupra întregii vieți omenești, de la copilul de trei ani până la potentatul la a cărui încruntare tremură lumea. Omenirea a mers până la impietatea de a atribui dorințe asemănătoare divinității, pe care și-o imaginează avidă de laude neîncetate.
Dar, oricât de mare ar fi influența imboldurilor pe care le-am analizat, există unul care le întrece pe toate. Mă refer la iubirea de putere.
Iubirea de putere este strâns înrudită cu vanitatea, dar nu este nicidecum același lucru. Pentru a fi satisfăcută, vanitatea are nevoie de glorie, iar gloria poate exista foarte ușor fără putere.
Oamenii care se bucură de cea mai mare glorie în Statele Unite sunt vedetele de cinema, dar acestea pot fi puse la punct de Comisia pentru Activități Antiamericane, care nu se bucură de absolut nicio glorie. În Anglia, regele are mai multă glorie decât prim-ministrul, dar prim-ministrul are mai multă putere decât regele. Mulți oameni preferă gloria puterii, dar, în ansamblu, aceștia influențează mai puțin cursul evenimentelor decât cei care preferă puterea gloriei.
Când Blücher a văzut palatele lui Napoleon, în 1814, a spus: „Ce prost a fost să aibă toate astea și totuși să alerge după Moscova.” Napoleon, care cu siguranță nu era lipsit de vanitate, a preferat puterea atunci când a trebuit să aleagă. Lui Blücher această alegere i s-a părut nebunească. Puterea, asemenea vanității, este nesățioasă. Nimic mai puțin decât omnipotența nu ar putea-o satisface pe deplin. Și, cum aceasta este în special viciul oamenilor energici, eficacitatea cauzală a iubirii de putere este cu totul disproporționată față de frecvența ei. Ea este, într-adevăr, de departe cel mai puternic imbold din viețile oamenilor importanți.
Iubirea de putere este mult amplificată de experiența exercitării puterii, iar acest lucru este valabil atât pentru puterea măruntă, cât și pentru cea a potentaților. În vremurile fericite de dinainte de 1914, când doamnele înstărite își puteau permite o mulțime de servitori, plăcerea lor de a-și exercita puterea asupra slujitorilor creștea constant odată cu vârsta. Tot astfel, în orice regim autocratic, deținătorii puterii devin tot mai tiranici pe măsură ce cunosc plăcerile pe care le poate oferi puterea.
Cum puterea asupra ființelor umane se manifestă prin a-i face să facă ceea ce ar prefera să nu facă, omul mânat de iubirea de putere este mai înclinat să provoace durere decât să îngăduie plăcerea.
Dacă îi cereți șefului dumneavoastră o zi liberă de la serviciu dintr-un motiv legitim, iubirea lui de putere va găsi mai multă satisfacție într-un refuz decât într-un acord. Dacă aveți nevoie de o autorizație de construire, măruntul funcționar de care depinde aceasta va găsi, evident, mai multă plăcere spunând „Nu” decât spunând „Da”. Tocmai asemenea lucruri fac din iubirea de putere un imbold atât de periculos.
Dar aceasta are și alte aspecte, mai dezirabile. Căutarea cunoașterii este, cred eu, motivată în principal de iubirea de putere. La fel sunt și toate progresele tehnicii științifice. Și în politică un reformator poate avea o iubire de putere la fel de puternică precum un despot. Ar fi o greșeală totală să condamnăm cu totul iubirea de putere ca imbold. Dacă acest imbold vă va conduce spre acțiuni utile sau spre acțiuni nocive depinde de sistemul social și de capacitățile dumneavoastră. Dacă aptitudinile vă sunt teoretice sau tehnice, veți contribui la cunoaștere sau la tehnică și, de regulă, activitatea dumneavoastră va fi folositoare. Dacă sunteți politician, puteți fi mânat de iubirea de putere, dar, de obicei, acest imbold se va uni cu dorința de a vedea realizată o anumită stare de lucruri pe care, dintr-un motiv oarecare, o preferați statu-quoului.
Un mare general poate fi, asemenea lui Alcibiade, cu totul indiferent față de tabăra pentru care luptă, dar majoritatea generalilor au preferat să lupte pentru propria țară și au avut, prin urmare, și alte motive în afară de iubirea de putere. Politicianul poate schimba tabăra atât de des încât să se găsească întotdeauna de partea majorității, dar cei mai mulți politicieni preferă un partid altuia și își subordonează iubirea de putere acestei preferințe. Iubirea de putere într-o formă cât mai pură poate fi întâlnită la diverse tipuri de oameni.
Unul dintre aceste tipuri este soldatul aventurier, al cărui exemplu suprem este Napoleon. Napoleon nu avea, cred eu, nicio preferință ideologică pentru Franța în detrimentul Corsicii, dar dacă ar fi devenit împărat al Corsicii nu ar fi ajuns un om atât de mare cum a ajuns prefăcându-se francez. Asemenea oameni nu sunt totuși exemple absolut pure, fiindcă își extrag o satisfacție enormă și din vanitate.
Tipul cel mai pur este cel al eminenței cenușii — puterea din spatele tronului, care nu apare niciodată în public și se desfată numai cu gândul secret: „Cât de puțin știu aceste marionete cine trage sforile.” Baronul Holstein, care a controlat politica externă a Imperiului German între 1890 și 1906, ilustrează perfect acest tip. Trăia într-un cartier sărăcăcios; nu apărea niciodată în societate; evita să se întâlnească cu împăratul, cu excepția unei singure ocazii în care insistenței împăratului nu i s-a putut rezista; refuza toate invitațiile la ceremoniile Curții, invocând faptul că nu deținea ținută de Curte. Dobândise secrete care îi permiteau să-i șantajeze pe cancelar și pe mulți dintre apropiații Kaiserului. Folosea puterea șantajului nu pentru a obține bogăție, faimă sau vreun alt avantaj evident, ci numai pentru a impune adoptarea politicii externe pe care o prefera. În Orient, personaje asemănătoare nu erau deloc neobișnuite printre eunuci.
Ajung acum la alte imbolduri care, deși într-un anumit sens sunt mai puțin importante decât cele pe care le-am analizat, au totuși o importanță considerabilă. Primul dintre acestea este dorința de senzații tari.
Ființele umane își demonstrează superioritatea față de animale prin capacitatea lor de a se plictisi, deși, examinând maimuțele de la grădina zoologică, m-am gândit uneori că poate și ele posedă rudimentele acestei emoții supărătoare. Oricum ar fi, experiența arată că fuga de plictiseală este una dintre dorințele cu adevărat puternice ale aproape tuturor ființelor umane.
Când albii intră pentru prima dată în contact cu vreun popor de sălbatici încă neatins de civilizație, le oferă tot felul de binefaceri, de la lumina Evangheliei până la plăcintă cu dovleac. Însă, oricât am regreta acest lucru, majoritatea sălbaticilor le primesc cu indiferență. Ceea ce apreciază cu adevărat dintre darurile pe care li le aducem sunt băuturile alcoolice, care le permit, pentru prima dată în viață, să aibă pentru câteva clipe scurte iluzia că este mai bine să fii viu decât mort.
Indienii americani, pe vremea când încă nu fuseseră influențați de albi, își fumau pipele nu calm, așa cum facem noi, ci într-un mod orgiastic, inhalând atât de adânc încât leșinau. Iar când senzațiile tari produse de nicotină nu erau suficiente, un orator patriot îi înflăcăra să atace un trib vecin, ceea ce le oferea întreaga plăcere pe care noi o obținem — potrivit temperamentului nostru — dintr-o cursă de cai sau din niște alegeri generale.
Plăcerea jocurilor de noroc constă aproape în întregime în senzația de excitare. Monsieur Huc descrie negustori chinezi aflați iarna la Marele Zid, jucând până își pierdeau toți banii, apoi continuând până își pierdeau toate mărfurile și, în cele din urmă, punându-și la bătaie hainele și ieșind goi afară ca să moară de frig.
În cazul oamenilor civilizați, ca și în cazul triburilor primitive de indieni americani, cred că în principal dorința de senzații tari este cea care face populația să aplaude când izbucnește un război; emoția este exact aceeași ca la un meci de fotbal, deși consecințele sunt uneori ceva mai grave.
Nu este deloc ușor să decidem care este cauza fundamentală a acestei dorințe de senzații tari. Sunt înclinat să cred că structura noastră mentală este adaptată perioadei în care oamenii trăiau din vânătoare. Când un om petrecea o zi lungă urmărind un cerb cu arme foarte primitive, în speranța că va avea ce mânca la cină, iar la sfârșitul zilei târa triumfător carcasa până la peștera sa, se prăbușea într-o oboseală mulțumită, în timp ce soția lui pregătea și gătea carnea. Îi era somn, îl dureau oasele, iar mirosul mâncării îi umplea fiecare colțișor al conștiinței. În cele din urmă, după ce mânca, cădea într-un somn adânc. Într-o asemenea viață nu exista nici timp, nici energie pentru plictiseală.
Dar când omul s-a apucat de agricultură și și-a pus soția să facă toată munca grea de pe câmp, a avut timp să reflecteze asupra deșertăciunii vieții omenești, să inventeze mitologii și sisteme filosofice și să viseze la viața de apoi, în care avea să vâneze veșnic mistrețul sălbatic din Valhalla.
Structura noastră mentală este potrivită unei vieți cu muncă fizică foarte grea. Când eram mai tânăr, obișnuiam să-mi petrec vacanțele mergând pe jos. Parcurgeam douăzeci și cinci de mile pe zi, iar când venea seara nu aveam nevoie de nimic pentru a-mi alunga plictiseala, deoarece simpla plăcere de a sta jos era mai mult decât suficientă. Dar viața modernă nu poate fi organizată după asemenea principii de solicitare fizică. O mare parte a muncii este sedentară, iar cea mai mare parte a muncii manuale solicită doar câțiva mușchi specializați.
Când mulțimile se adună în Trafalgar Square pentru a aclama cu entuziasm anunțul că guvernul a hotărât să-i trimită să fie uciși, nu ar face asta dacă fiecare dintre ei ar fi mers douăzeci și cinci de mile în ziua respectivă. Acest remediu împotriva belicozității este însă impracticabil și, dacă rasa umană urmează să supraviețuiască — lucru care poate nici nu este de dorit — trebuie găsite alte mijloace pentru a oferi o supapă inofensivă energiei fizice nefolosite care produce dorința de senzații tari.
Această chestiune a fost mult prea puțin luată în considerare atât de moraliști, cât și de reformatorii sociali. Reformatorii sociali sunt de părere că au lucruri mai serioase de luat în seamă. Moraliștii, pe de altă parte, sunt profund impresionați de gravitatea tuturor formelor permise de manifestare a dorinței de senzații tari; gravitatea însă, în mintea lor, este cea a Păcatului. Sălile de dans, cinematografele, această epocă a jazzului sunt toate, dacă ar fi să credem ce auzim, porți către Iad, iar noi ne-am folosi mai bine timpul stând acasă și meditând la păcatele noastre.
Eu nu mă pot declara întru totul de acord cu oamenii gravi care rostesc asemenea avertismente. Diavolul are multe forme, unele concepute pentru a-i înșela pe tineri, altele pentru a-i înșela pe cei bătrâni și serioși. Dacă diavolul este cel care îi ispitește pe tineri să se distreze, nu este oare posibil ca tot el să-i convingă pe cei bătrâni să condamne distracția lor? Și nu este oare condamnarea doar o formă de excitare potrivită bătrâneții? Și nu este oare un drog care — asemenea opiului — trebuie administrat în doze din ce în ce mai mari pentru a produce efectul dorit? Nu trebuie oare să ne temem că, pornind de la ticăloșia cinematografului, vom ajunge treptat să condamnăm partidul politic advers, „dagoes”, „wops”, asiaticii și, pe scurt, pe toată lumea în afară de ceilalți membri ai clubului nostru? Și tocmai din asemenea condamnări, atunci când se răspândesc pe scară largă, izbucnesc războaiele. Eu nu am auzit niciodată de vreun război care să fi izbucnit din cauza sălilor de dans.
Problema serioasă în privința dorinței de senzații tari este aceea că atât de multe dintre formele sale sunt distructive. Este distructivă la cei care nu pot rezista excesului de alcool sau jocurilor de noroc. Este distructivă atunci când ia forma violenței mulțimii. Și, mai presus de toate, este distructivă atunci când duce la război. Este o nevoie atât de profundă, încât își va găsi asemenea modalități nocive de manifestare dacă nu există la îndemână unele inofensive. În prezent există asemenea modalități inofensive în sport și în politică, atât timp cât aceasta din urmă rămâne în limite constituționale. Dar acestea nu sunt suficiente, mai ales pentru că tipul de politică cel mai excitant este totodată și cel care produce cele mai multe pagube.
Viața civilizată a devenit cu totul prea blândă și, dacă urmează să fie stabilă, trebuie să ofere modalități inofensive de manifestare a impulsurilor pe care strămoșii noștri îndepărtați și le satisfăceau prin vânătoare.
În Australia, unde oamenii sunt puțini, iar iepurii mulți, am privit o întreagă populație satisfăcându-și impulsul primitiv în maniera primitivă, prin uciderea îndemânatică a multor mii de iepuri. Dar la Londra sau New York trebuie găsit un alt mijloc de satisfacere a impulsului primitiv. Cred că fiecare oraș mare ar trebui să aibă cascade artificiale pe care oamenii să poată coborî în canoe foarte fragile și bazine de înot pline cu rechini mecanici. Oricine este prins susținând ideea unui război preventiv ar trebui condamnat la două ore pe zi împreună cu aceste creaturi ingenioase. Vorbind mai serios, ar trebui depuse eforturi pentru a oferi modalități constructive de satisfacere a dorinței de senzații tari. Nimic pe lume nu este mai excitant decât momentul unei descoperiri sau invenții neașteptate, iar mult mai mulți oameni sunt capabili să trăiască asemenea momente decât se crede uneori.
Împletite cu multe alte imbolduri politice sunt două pasiuni strâns înrudite, către care ființele umane sunt, din păcate, predispuse: mă refer la frică și ură. Este normal să urâm ceea ce ne provoacă teamă și se întâmplă frecvent, deși nu întotdeauna, să ne temem de ceea ce urâm. Cred că putem considera drept regulă în cazul oamenilor primitivi faptul că ei se tem și urăsc tot ceea ce le este nefamiliar. Ei își au propria lor turmă, inițial foarte mică. Iar în interiorul unei turme toți sunt prieteni, dacă nu există vreun motiv special de dușmănie. Celelalte turme sunt dușmani potențiali sau reali; un singur membru al uneia dintre ele care ajunge din întâmplare printre ei va fi ucis. O turmă străină în ansamblul ei va fi evitată sau combătută, în funcție de circumstanțe. Acesta este mecanismul primitiv care controlează încă reacția noastră instinctivă față de națiunile străine.
Persoana care nu a călătorit niciodată îi va privi pe toți străinii așa cum sălbaticul privește un membru al altei turme. Dar omul care a călătorit sau care a studiat politica internațională va fi descoperit că, dacă propria sa turmă vrea să prospere, trebuie, într-o anumită măsură, să se contopească cu alte turme. Dacă sunteți englez și cineva vă spune: „Francezii sunt frații dumneavoastră”, prima reacție instinctivă va fi: „Prostii. Dau din umeri, vorbesc franțuzește și am auzit chiar că mănâncă broaște.” Dacă vă explică însă că s-ar putea să trebuiască să luptăm împotriva rușilor, că, într-un asemenea caz, ar fi de dorit să apărăm linia Rinului și că, pentru ca linia Rinului să fie apărată, ajutorul francezilor este indispensabil, veți începe să înțelegeți ce vrea să spună atunci când afirmă că francezii sunt frații dumneavoastră. Dar dacă vreun simpatizant al comuniștilor ar continua spunând că și rușii sunt frații dumneavoastră, nu ar reuși să vă convingă decât dacă ar putea demonstra că ne aflăm în pericol din partea marțienilor.
Îi iubim pe cei care îi urăsc pe dușmanii noștri, iar dacă nu am avea dușmani ar exista foarte puțini oameni pe care să-i iubim.
Toate acestea sunt însă adevărate numai atât timp cât ne ocupăm exclusiv de atitudinile față de alte ființe umane. Ați putea considera pământul drept dușmanul dumneavoastră, deoarece vă oferă cu greu mijloace insuficiente de subzistență. Ați putea considera Natura Mamă, în general, drept dușmanul dumneavoastră și ați putea concepe viața umană ca pe o luptă pentru a o învinge pe Natura Mamă. Dacă oamenii ar privi viața în acest fel, cooperarea întregii rase umane ar deveni ușoară. Iar oamenii ar putea fi determinați cu ușurință să privească viața în acest fel dacă școlile, ziarele și politicienii s-ar dedica acestui scop. Dar școlile urmăresc să predea patriotismul; ziarele urmăresc să stârnească emoții; iar politicienii urmăresc să fie realeși. Prin urmare, niciuna dintre cele trei categorii nu poate face nimic pentru a salva rasa umană de sinuciderea reciprocă.
Există două moduri de a face față fricii: unul este reducerea pericolului exterior, iar celălalt este cultivarea rezistenței stoice. Aceasta din urmă poate fi întărită, exceptând situațiile în care este necesară o acțiune imediată, prin îndepărtarea gândurilor de la cauza fricii. Învingerea fricii este de o importanță foarte mare. Frica este degradantă în sine; devine ușor o obsesie; produce ura față de ceea ce este temut și conduce precipitat la excese de cruzime.
Nimic nu are asupra ființelor umane un efect atât de benefic precum sentimentul de siguranță. Dacă s-ar putea institui un sistem internațional care să elimine teama de război, îmbunătățirea mentalității cotidiene a oamenilor obișnuiți ar fi enormă și foarte rapidă.
În prezent, frica umbrește lumea. Bomba atomică și bomba bacteriologică, mânuite de comunistul cel rău sau de capitalistul cel rău, după caz, fac Washingtonul și Kremlinul să tremure și îi împing pe oameni mai departe pe drumul către abis. Dacă situația trebuie să se îmbunătățească, primul pas esențial este găsirea unei modalități de reducere a fricii.
Lumea este în prezent obsedată de conflictul dintre ideologii rivale, iar una dintre cauzele aparente ale conflictului este dorința ca propria noastră ideologie să triumfe, iar cealaltă să fie înfrântă. Nu cred că motivul fundamental are prea mult de-a face cu ideologiile. Cred că ideologiile nu sunt decât un mod de a grupa oamenii și că pasiunile implicate sunt pur și simplu cele care apar întotdeauna între grupuri rivale. Există, desigur, diverse motive pentru care îi urâm pe comuniști. În primul rând, credem că vor să ne ia proprietățile. Dar același lucru îl vor și spărgătorii, iar deși îi dezaprobăm pe spărgători, atitudinea noastră față de ei este cu totul diferită de atitudinea noastră față de comuniști — în principal pentru că nu ne inspiră același grad de teamă.
În al doilea rând, îi urâm pe comuniști pentru că sunt nereligioși. Dar chinezii sunt nereligioși încă din secolul al XI-lea, iar noi am început să-i urâm abia atunci când l-au alungat pe Chiang Kai-shek.
În al treilea rând, îi urâm pe comuniști deoarece nu cred în democrație, dar nu considerăm că acesta ar fi un motiv pentru a-l urî pe Franco.
În al patrulea rând, îi urâm fiindcă nu permit libertatea; resimțim atât de puternic acest lucru, încât am hotărât să-i imităm.
Este evident că niciunul dintre acestea nu constituie adevăratul motiv al urii noastre. Îi urâm pentru că ne temem de ei și pentru că ne amenință. Dacă rușii ar continua să adere la religia ortodoxă greacă, dacă ar institui un regim parlamentar și dacă ar avea o presă complet liberă care ne-ar insulta zilnic, atunci — cu condiția să continue să aibă forțe armate la fel de puternice ca în prezent — i-am urî în continuare dacă ne-ar da motive să-i considerăm ostili.
Există, bineînțeles, odium theologicum, iar acesta poate constitui o cauză a dușmăniei. Dar cred că este o ramificație a sentimentului de turmă: omul care are o teologie diferită ni se pare straniu, iar tot ceea ce este straniu trebuie să fie periculos.
Ideologiile sunt, în realitate, una dintre metodele prin care sunt create turmele, iar psihologia este în mare parte aceeași indiferent de modul în care a fost creată turma.
Poate că ați avut impresia că am luat în considerare numai imboldurile rele sau, în cel mai bun caz, pe cele neutre din punct de vedere etic. Mă tem că acestea sunt, de regulă, mai puternice decât imboldurile mai altruiste, dar nu neg faptul că imboldurile altruiste există și că pot fi uneori eficiente.
Mișcarea împotriva sclaviei din Anglia de la începutul secolului al XIX-lea a fost fără îndoială altruistă și a fost pe deplin eficientă. Altruismul ei a fost demonstrat de faptul că, în 1833, contribuabilii britanici au plătit multe milioane drept despăgubiri proprietarilor de pământ din Jamaica pentru eliberarea sclavilor lor și, de asemenea, de faptul că, la Congresul de la Viena, guvernul britanic a fost dispus să facă importante concesii pentru a determina alte națiuni să abandoneze comerțul cu sclavi. Acesta este un exemplu din trecut, dar America zilelor noastre a oferit exemple la fel de remarcabile. Nu voi intra însă în acestea, deoarece nu doresc să mă implic în controverse actuale.
Nu cred că se poate pune la îndoială faptul că simpatia este un imbold autentic și că unii oameni, în anumite momente, se simt într-o oarecare măsură tulburați de suferințele altor oameni. Simpatia este cea care a produs numeroasele progrese umanitare din ultima sută de ani. Suntem șocați când auzim relatări despre maltratarea bolnavilor mintal și există acum destule aziluri în care aceștia nu sunt maltratați. Prizonierii din țările occidentale nu ar trebui să fie torturați, iar atunci când sunt și faptele devin cunoscute, izbucnește un scandal. Nu aprobăm tratarea orfanilor așa cum sunt tratați în Oliver Twist. Țările protestante dezaprobă cruzimea față de animale. În toate aceste privințe, simpatia a avut efect politic. Dacă frica de război ar fi înlăturată, eficacitatea ei ar deveni mult mai mare. Poate că cea mai bună speranță pentru viitorul omenirii este aceea că vor fi găsite modalități de a spori amploarea și intensitatea simpatiei.
A venit momentul să rezumăm discuția noastră.
Politica se ocupă de turme mai degrabă decât de indivizi, iar pasiunile importante în politică sunt, prin urmare, cele pe care diverșii membri ai unei anumite turme le pot simți în comun.
Mecanismul instinctiv general pe care trebuie construite edificiile politice este unul al cooperării în interiorul turmei și al ostilității față de celelalte turme. Cooperarea din interiorul turmei nu este niciodată perfectă. Există membri care nu se conformează, care sunt, în sensul etimologic al cuvântului, „egregii”, adică aflați în afara turmei. Acești membri sunt cei care au coborât sub nivelul obișnuit sau s-au ridicat deasupra lui. Ei sunt: idioții, criminalii, profeții și descoperitorii. O turmă înțeleaptă va învăța să tolereze excentricitatea celor care se ridică deasupra mediei și să-i trateze cu un minimum de ferocitate pe cei care se situează sub ea.
În ceea ce privește relațiile cu alte turme, tehnica modernă a produs un conflict între interesul propriu și instinct. Pe vremuri, când două triburi porneau la război, unul dintre ele îl extermina pe celălalt și îi anexa teritoriul. Din punctul de vedere al învingătorului, întreaga operațiune era pe deplin satisfăcătoare. Uciderea nu costa deloc mult, iar excitația era plăcută. Nu este de mirare că, în asemenea împrejurări, războiul a continuat să existe.
Din nefericire, încă avem emoțiile potrivite unui asemenea război primitiv, în timp ce operațiunile efective ale războiului s-au schimbat complet. Uciderea unui inamic într-un război modern este o operațiune foarte costisitoare. Dacă vă gândiți câți germani au fost uciși în războiul recent și cât plătesc învingătorii sub formă de impozit pe venit, puteți calcula, printr-o împărțire simplă, costul unui german mort și veți descoperi că este considerabil. În Est, este adevărat, dușmanii germanilor au obținut vechile avantaje ale izgonirii populației învinse și ocupării pământurilor ei. Învingătorii occidentali, însă, nu au obținut asemenea avantaje. Este evident că războiul modern nu este o afacere bună din punct de vedere financiar. Deși am câștigat ambele războaie mondiale, am fi acum mult mai bogați dacă acestea nu ar fi avut loc.
Dacă oamenii ar fi mânați de interesul propriu, ceea ce nu sunt — cu excepția câtorva sfinți — întreaga rasă umană ar coopera. Nu ar mai exista războaie, nu ar mai exista armate, nu ar mai exista flote militare, nu ar mai exista bombe atomice. Nu ar exista armate de propagandiști angajați să otrăvească mintea națiunii A împotriva națiunii B și, reciproc, mintea națiunii B împotriva națiunii A. Nu ar exista armate de funcționari la frontiere pentru a împiedica intrarea cărților și ideilor străine, oricât de excelente ar fi acestea în sine. Nu ar exista bariere vamale pentru a asigura existența multor întreprinderi mici acolo unde una singură, mare, ar fi mai eficientă economic. Toate acestea s-ar întâmpla foarte repede dacă oamenii și-ar dori propria fericire cu aceeași ardoare cu care își doresc nefericirea vecinilor lor.
Dar, îmi veți spune, la ce folosesc asemenea vise utopice? Moraliștii vor avea grijă să nu devenim complet egoiști, iar până când nu vom deveni astfel, mileniul nu va fi posibil.
Nu doresc să par că închei într-o notă cinică. Nu neg că există lucruri mai bune decât egoismul și că unii oameni reușesc să le atingă. Susțin însă, pe de o parte, că există puține împrejurări în care grupuri mari de oameni — de felul celor de care se ocupă politica — se pot ridica deasupra egoismului și, pe de altă parte, că există foarte multe împrejurări în care populațiile vor coborî sub nivelul egoismului, dacă prin egoism înțelegem interesul propriu luminat.
Iar printre situațiile în care oamenii coboară sub nivelul propriului interes se numără cele mai multe dintre situațiile în care sunt convinși că acționează din motive idealiste. O mare parte din ceea ce trece drept idealism este ură deghizată sau iubire de putere deghizată.
Atunci când vedeți mase mari de oameni purtate de ceea ce par a fi motive nobile, este bine să priviți dincolo de aparențe și să vă întrebați ce anume face ca aceste motive să fie eficiente. Tocmai pentru că este atât de ușor să fii înșelat de o fațadă de noblețe merită întreprinsă o cercetare psihologică precum cea pe care am încercat-o aici.
Aș spune, în încheiere, că, dacă ceea ce am spus este corect, principalul lucru de care este nevoie pentru a face lumea fericită este inteligența. Iar aceasta este, până la urmă, o concluzie optimistă, deoarece inteligența este ceva ce poate fi cultivat prin metode de educație cunoscute.”
•• Citiți și: Ce ne motivează în viaţă? 16 dorinţe fundamentale care ne definesc comportamentul
Sursa: Nobel Prize
