Pentru un european ajuns la Teheran - desigur, când lucrurile ar deveni mai sigure pe acolo, și asta nu e deloc predictibil - una dintre micile surprize ale vieții cotidiene apare chiar în calendar. Sâmbăta, când în România începe weekendul, în Iran începe săptămâna de lucru. Duminica este o zi obișnuită de muncă, iar vinerea ocupă locul pe care îl asociem noi cu duminica.
Iranul nu este însă singurul stat în care ritmul săptămânii diferă de modelul luni–vineri cu weekend sâmbătă–duminică. În numeroase țări musulmane se lucrează de duminică până joi, în Israel duminica este prima zi obișnuită de muncă, în Nepal sâmbăta este ziua tradițională de repaus, iar Brunei are probabil una dintre cele mai neobișnuite săptămâni din lume: se lucrează inclusiv sâmbăta, dar nu vinerea și duminica.
Și cum s-a ajuns ca în SUA, Europa și alte state ale lumii săptămâna de lucru să fie luni-vineri? Dar în România?
Aceste diferențe nu sunt, desigur, curiozități administrative, ci au legătură cu religia, istoria, industrializarea și, mai recent, presiunile economiei globale.
Iran: săptămâna începe sâmbăta
În Iran, sâmbăta este o zi normală de lucru și, pentru multe instituții, chiar prima zi a săptămânii profesionale. În 2026, numeroase instituții publice funcționează după schema: sâmbătă – miercuri: lucru, iar joi – vineri: repaus.
Situația din sectorul privat poate varia, iar legislația iraniană a cunoscut în ultimii ani mai multe modificări și dispute privind introducerea unei săptămâni de cinci zile. Elementul stabil este însă vinerea: Codul muncii iranian precizează în articolul 62 că aceasta este ziua săptămânală de repaus plătit pentru lucrători.
Multă vreme, modelul obișnuit a fost puțin diferit: sâmbătă–miercuri erau zile complete, joia era adesea o zi mai scurtă, iar vinerea era liberă. În ultimii ani s-a trecut, în numeroase instituții, la o săptămână de cinci zile, cu joi și vineri libere.
De ce vinerea? Pentru că vinerea este ziua principală a rugăciunii comunitare în islam, jumuʿa. În jurul prânzului, musulmanii sunt chemați la rugăciunea colectivă, iar predica de vineri are un rol religios și comunitar special.
Există totuși o diferență importantă față de sabatul evreiesc. Islamul nu instituie vinerea drept o zi în care orice muncă ar fi interzisă de dimineața până seara. Coranul cere întreruperea comerțului la chemarea pentru rugăciunea de vineri, dar spune apoi că, după încheierea rugăciunii, oamenii se pot întoarce la activitățile lor. Transformarea întregii zile de vineri într-o zi nelucrătoare este în mare măsură o convenție socială și juridică dezvoltată în statele musulmane.
În Iranul contemporan, caracterul islamic al organizării săptămânii a căpătat și o dimensiune politică. În dezbaterile din 2024–2025 privind introducerea unei a doua zile de weekend s-a discutat inclusiv dacă aceasta ar trebui să fie sâmbăta, pentru apropierea de programul economiei mondiale, sau joia, considerată mai potrivită tradiției locale. Parlamentul a optat în cele din urmă pentru joi în forma adoptată a reformei.
Din punct de vedere economic, alegerea nu este deloc lipsită de consecințe. O firmă iraniană care nu lucrează joi și vineri își asumă o decalare față de eventualii parteneri din Europa și America de Nord, care nu lucrează sâmbătă și duminică. Rezultatul este că numai luni, marți și miercuri sunt zile de lucru comune în mod garantat.
Tocmai aceasta este problema care a determinat alte state musulmane să-și modifice weekendul.
Notă: Dacă vă întrebați dacă iranienii sunt și ei arabi, aflați că nu: Iranul este o țară predominant persană, nu arabă, deși majoritatea iranienilor sunt musulmani, la fel cu majoritatea arabilor.
Lumea arabă: compromisul vineri–sâmbătă
În Arabia Saudită, Qatar, Iordania și în numeroase alte state arabe, formula devenită obișnuită este: duminică – joi: lucru, iar vineri – sâmbătă: weekend.
Vinerea este păstrată ca zi de repaus datorită tradiției islamice, dar cea de-a doua zi liberă a fost plasată sâmbăta, nu joia. Avantajul este evident: țara păstrează o zi de weekend comună cu Europa, America și mare parte din Asia.
Arabia Saudită ilustrează foarte bine această evoluție. Multă vreme, weekendul saudit a fost joi–vineri. În 2013, autoritățile au mutat weekendul la vineri–sâmbătă, iar explicația oficială a menționat tocmai necesitatea unei mai bune sincronizări cu instituțiile și piețele regionale și internaționale.
Qatarul are aceeași structură, vineri și sâmbătă fiind zile de weekend. În Iordania, instituțiile publice, băncile și numeroase organizații sunt închise vineri și sâmbătă și funcționează duminică–joi.
Vorbim, așadar, de compromis între tradiția religioasă și economia globalizată.
Emiratele Arabe Unite au mers și mai departe
Până la sfârșitul lui 2021 și Emiratele Arabe Unite urmau în mare modelul regional duminică–joi. De la 1 ianuarie 2022, administrația federală a trecut însă la un sistem mult mai apropiat de cel occidental: luni–joi: program complet, vineri: program scurt, iar sâmbătă–duminică: weekend.
Schimbarea a sincronizat într-o măsură mult mai mare Emiratele cu piețele financiare și companiile internaționale. În Sharjah, al treilea cel mai mare oraș din EAU, administrația locală a mers chiar mai departe și funcționează în mod normal numai luni–joi, cu un weekend de trei zile: vineri, sâmbătă și duminică.
Israel: duminica se lucrează
Dintr-un motiv religios diferit, Israelul ajunge la o structură asemănătoare multor state arabe. Pentru iudaism, Sabatul este sâmbăta și reprezintă ziua tradițională de odihnă. În Israel, Sabatul este zi legală de repaus pentru lucrătorii evrei.
De aceea, săptămâna obișnuită de birou începe duminica și se termină joi. Vinerea are adesea caracterul unei zile scurte sau al unei zile nelucrătoare, deoarece Sabatul începe vineri seara, la apus.
Explicația este însă foarte veche: în tradiția iudaică, sâmbăta este ziua a șaptea, iar ziua care urmează, duminica, este literalmente „prima zi” a noului ciclu săptămânal.
Nepal: weekendul este sâmbăta
Nepalul constituie un alt caz interesant. În administrația publică, sâmbăta este ziua săptămânală oficială de repaus, iar duminica este zi lucrătoare. Programul tradițional al instituțiilor este duminică–joi, cu o zi mai scurtă vinerea și sâmbăta liberă.
Brunei: liber vinerea și duminica, dar lucru sâmbăta
Probabil cel mai neobișnuit model este întâlnit în Brunei. Numeroase instituții guvernamentale lucrează: luni, marți, miercuri, joi și sâmbătă, dar sunt închise vineri și duminică.
Modelul permite păstrarea vinerii ca zi cu semnificație islamică, dar și a duminicii, moștenire a unor practici administrative dezvoltate sub influență britanică.
Dar de ce Europa lucrează tocmai luni–vineri?
Privind toate aceste exemple, apare întrebarea inversă: de ce considerăm noi atât de firesc să lucrăm de luni până vineri și să fim liberi sâmbătă și duminică?
Această structură este mult mai recentă decât pare însă. Timp de secole, majoritatea europenilor nu au avut weekend de două zile. În principiu, se muncea șase zile și se odihnea una. Ziua specială era duminica. Cei mai în vârstă își amintesc. În România s-a trecut la săptămâna de lucru de 5 zile, gradat, pe parcursul mai multor luni, în anul 1990.
Creștinismul a transformat duminica în principala zi de cult, asociată cu învierea lui Isus. Un moment esențial în transformarea ei și într-o zi civilă de repaus a venit în anul 321, când împăratul Constantin a dispus ca tribunalele, atelierele și activitățile urbane să înceteze în acea zi, cu unele excepții pentru agricultură. Astfel s-a consolidat în Europa schema luni–sâmbătă: muncă, iar duminică: repaus și a rămas în esență așa timp de foarte multe secole.
Sâmbăta liberă este o invenție modernă
Al doilea element al weekendului nostru – sâmbăta liberă – nu provine direct din tradiția creștină. Este în mare parte produsul industrializării, luptei pentru reducerea timpului de muncă și creșterii productivității.
În secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, programul de șase zile era încă foarte răspândit. Mai întâi s-a extins obiceiul sâmbetei scurte: muncitorii terminau lucrul la prânz sau după-amiaza devreme. Apoi a apărut ideea săptămânii de cinci zile.
Un episod celebru a avut loc în Statele Unite. În 1926, Ford Motor Company a introdus săptămâna de cinci zile și 40 de ore pentru angajații săi. Henry Ford argumenta nu numai că lucrătorii au nevoie de mai mult timp liber, ci și că timpul liber stimulează consumul – oamenii care au bani, dar nu au timp să-i cheltuiască, sunt mai puțin utili unei economii de consum.
Ford nu a „inventat” însă săptămâna de cinci zile - existau deja companii și sectoare care experimentau cu ea -, dar dimensiunea companiei sale a contribuit enorm la popularizarea modelului.
În Europa, reducerea programului a fost alimentată de aceeași combinație de presiune sindicală, legislație socială și creștere a productivității. În 1935, Organizația Internațională a Muncii a adoptat Convenția privind săptămâna de 40 de ore, consacrând internațional ideea că progresul tehnic trebuie să permită reducerea timpului de muncă.
Treptat, mai ales după al Doilea Război Mondial, modelul cinci zile de lucru + două zile de repaus s-a generalizat în economiile industrializate, astfel formându-se weekendul modern.
De ce este lunea „prima zi” a săptămânii?
Din perspectiva tradiției creștine, duminica nu era ultima zi a săptămânii, ci prima. Această structură fusese moștenită din tradiția iudaică, în care sâmbăta este ziua a șaptea. De aceea și astăzi multe calendare americane afișează duminică – luni – marți – miercuri – joi – vineri – sâmbătă.
Transformarea zilei de luni în prima zi a săptămânii este în mare măsură o convenție civilă modernă.
Odată ce săptămâna profesională s-a organizat ca luni–vineri, iar sâmbătă–duminică au devenit „weekendul”, a devenit intuitiv ca luni să reprezinte începutul, iar duminica sfârșitul ciclului.
Această convenție a fost oficializată internațional prin ISO 8601, standard publicat inițial în 1988, în care săptămâna începe luni. Majoritatea țărilor europene folosesc această convenție.
Este important însă să distingem două lucruri: prima zi calendaristică a săptămânii și prima zi a săptămânii de lucru. Statele Unite reprezintă exemplul perfect: multe calendare americane pun duminica prima, dar săptămâna profesională obișnuită este tot luni–vineri.
Nu există, de fapt, o săptămână „naturală”
Nimic din toate acestea nu este dictat de astronomie. Ziua este determinată de rotația Pământului, iar anul de mișcarea sa în jurul Soarelui, dar, cum e clar deja, săptămâna de șapte zile este o construcție culturală. Locul în care îi punem zilele de muncă și zilele de odihnă este și mai mult rezultatul convențiilor sociale.
