Deficitul de vitamină D este răspândit în ţările cu climă temperată şi în rândul pacienţilor cu scleroză multiplă, în fazele de debut ale bolii, sugerând că efectele negative corelate cu deficitul de vitamină D ar fi putea fi exercitate în cadrul acestei boli.
Printre numeroasele efecte recent descoperite ale vitaminei D, un rol imunomodulator a fost citat în rândul encefalomielitei autoimune. Această acţiune de la nivelul sistemului imun periferic este principalul mecanism cunoscut prin intermediul căruia vitamina D ar putea juca un rol important în rândul sclerozei multiple, dar există posibilitatea ca aceasta să exercite şi alte acţiuni la nivelul sistemului nervos central.
În fapt, mulţi factori de risc genetici şi legaţi de mediul înconjurător par a interacţiona pentru a contribui la apariţia sclerozei multiple. Una dintre genele implicate în metabolismul vitaminei D (CYP27B1) pare a juca un rol important. Au fost identificaţi 3 factori de risc în apariţia sclerozei multiple: infecţia cu virusul Epstein-Barr, deficitul de vitamină D şi fumatul. Interacţiunea dintre factorii de risc legaţi de mediul înconjurător şi cei genetici poate avea loc de timpuriu, în timpul sarcinii, putând continua în timpul copilăriei şi adolescenţei, până când boala se manifestă în adolescenţă, modulând astfel riscul de apariţie al sclerozei multiple de-a lungul primelor decade de viaţă. Anumite studii clinice sugerează că nivelul vitaminei D influenţează rata recăderilor (puseurile de scleroză multiplă) şi leziunile radiologice, deşi nu există studii concrete care să analizeze evoluţia bolii în rândul celor trataţi cu suplimente de vitamină D.
Metabolismul vitaminei D începe cu transformarea 7-dehidrocolesterolului în colecalciferol (vitamina D3) la nivelul pielii prin intermediul acţiunii radiaţiilor ultraviolete B (UVB) sau după administrarea orală de vitamină D3 (sau D2). Urmează o primă hidroxilare la nivelul ficatului, reacţie catalizată de mai multe enzime, cea mai importantă fiind CYP2R1, rezultând astfel 25-OH-D care este metabolitul analizat la nivelul sângelui pentru a determina nivelul de vitamină D. Urmează o a doua hidroxilare care are loc la nivelul tubului proximal al rinichiului, reacţie catalizată de enzima CYP27B1, rezultând 1,25-OH-2D (calcitriol) care este metabolitul activ al vitaminei D. O alimentaţie săracă în calciu, cât şi hormonul PTH stimulează această hidroxilare renală crescând astfel nivelul calcitriolului în sânge, în timp ce un factor de creştere (FGF23), cât şi un nivel crescut de calcitriol au un efect opus. Vitamina D şi diverşii săi metaboliţi, incluzând calcitriolul, sunt transportaţi în sânge de către o proteină care leagă specific vitamina D (DBP – vitamin D-binding protein) şi într-o măsură mai mică de către albumină. Calcitriolul disociază (se desprinde) de DBP când intră într-o celulă ţintă legându-se în primă instanţă de un receptor specific al vitaminei D de la nivelul citoplasmei (VDR – vitamin D receptor). Apoi, acest complex pătrunde la nivelul nucleului şi formează un heterodimer prin conectarea cu un receptor nuclear (RXR – retinoid X receptor). Heterodimerul calcitriol-VDR-RXR se leagă în cele din urmă de elementele sensibile la vitamina D (VDREs – vitamin D-responsive elements), reprezentând o secvenţă specifică a ADN-ului de la nivelul regiunii promotoare a genelor ţintă, ducând în cele din urmă la sinteza proteică finală în aproximativ 5-10% din genom. Astfel, calcitriolul, secretat la nivelul curentului sangvin de către rinichi şi exersându-şi acţiunea la nivelul unor ţesuturi diferite prin legarea de un receptor specific, poate fi considerat un hormon.
VDRs sunt răspândiţi la nivelul aproape al tuturor celulelor organismului, incluzând celulele imunitare: macrofage, monocite, celule dendritice (DCs) şi limfocitele T şi B. VDRs sunt, de asemenea, prezenţi în toate tipurile de celule de la nivelul sistemului nervos central: neuroni, oligodendrocite, astrocite, celule gliale. Aceste celule exprimă enzima CYP27B1 şi sunt capabile să transforme in situ (la locul respectiv) 25-OH-D circulant în calcitriol, generând acţiuni intracrine şi paracrine (acţiune secretoare de la nivelul unor celule glandulare) la nivelul acestor celule şi a celor învecinate. Rolul specific al calcitriolului în rândul celulor sistemului nervos central nu este pe deplin clarificat: ar putea exercita o anumită acţiune la nivelul funcţionării neuronale, neuroprotecţiei şi mielinizării, dar şi în adaptarea imunitară a sistemului nervos central prin intermediul limfocitelor invadatoare. Prezenţa VDRs şi a CYP27B1 la nivelul diferitelor celule imunitare, cât şi a celor de la nivelul sistemului nervos central constituie un prim indicator ar potenţialului rol pe care l-ar putea juca vitamina D în scleroza multiplă.
Multiplele studii imunologice efectuate recent în rândul pacienţilor cu scleroză multiplă au demonstrat că efectele imunomodulatorii ale vitaminei D asupra celulelor T şi B, deja descrise în rândul animalelor şi al persoanelor sănătoase, există şi în cazul acestei boli. Recent, a fost demonstrat, în rândul pacienţilor cu scleroză multiplă, că există o inhibare a proliferării in vitro a celulelor T de către calcitriol, acesta inhibând şi dezvoltarea celulelor producătoare de IL-6 şi IL-17 (IL=interleukine – celule ale sistemului imunitar), stimulând producerea de IL-10 şi CD 46, toate acestea contribuind la acţiunea antiinflamatoare. Efectele imunomodulatoare şi antiinflamatoare ale vitaminei D par a fi mai importante în rândul femeilor decât a bărbaţilor care suferă de scleroză multiplă, cât şi în rândul subiecţilor tineri, acest rezultat putând fi pus pe seama efectelor sinergice dintre calcitriol şi 17-ß-estradiol. Per total, toate aceste studii demonstrează că există un potenţial efect benefic al vitaminei D în acţiunea imunomodulatoare şi antiinflamatoare în rândul pacienţilor cu scleroză multiplă, justificând o eventuală suplimentare cu vitamină D la aceşti pacienţi.
