Strănutul este un reflex de apărare al organismului, fiind adesea un semn pentru numeroase condiţii patologice (diferite boli). Strănutul reprezintă expulsia aerului de la nivelul plămânilor prin nas şi gură, fiind cauzat, de cele mai multe ori, de iritaţia mucoasei nazale.
În plus, strănutul poate fi declanşat de expunerea bruscă la lumină puternică (reflexul fotic), expunerea la soare (Sindromul ACHOO – Autosomal dominant Compelling Heliopthalmic Outburst Syndrome), un stomac exagerat de plin (reflexul de saţietate), stimularea fizică a nervului trigemen (cea de-a V-a pereche de nervi cranieni), o boală a sistemului nervos central cum ar fi epilepsia, sindromul arterei cerebeloase posterioare şi inferioare, ca simptom al unei boli psihogee (boală ce are drept cauză o tulburare psihică) sau datorită unui gând de natură sexuală.
Reflexul de strănut poate fi împărţit în două faze. Prima este faza nazală (senzitivă) ca urmare a stimulării mucoasei nazale de către o substanţă iritantă fizică sau chimică. Multe ramuri distale ale nervului trigemen (terminaţii nervoase) se termină la nivelul pielii feţei, transmiţând senzaţiile tactile, dureroase şi termice (de temperatură), în timp ce partea cealaltă a ramurilor se termină în epiteliul mucoasei nazale. Aceste ramuri sunt fibre nervoase senzitive mielinizate (substanţă albă ce formează teaca unor nervi) de diametru mic ce prezintă ca terminaţii, receptori. O parte din aceşti receptori sunt stimulaţi de agenţi fizici în timp ce alţii sunt sensibili la stimuli tactili sau mecanici. Stimulii nervoşi aferenţi (care se îndreaptă către creier, în principal) sunt transmişi ganglionului trigeminal prin intermediul ramurilor nervului trigemen: etmoidal anterior, nazal posterior, infraorbital şi oftalmic. De la ganglionul trigeminal stimulii ajung la centrul strănutului aflat la nivelul laminei medulare externe din talamus (zonă aflată la nivelul creierului). După ce se atinge nivelul prag de stimulare capabil să iniţieze un răspuns motor se declanşează faza respiratorie sau eferentă când „au fost recrutaţi” suficienţi neuroni expiratori şi inspiratori. Această fază constă în închiderea ochilor, inspiraţie profundă urmată de o expiraţie forţată cu închiderea iniţială a glotei (deschizătură a laringelui ce permite expulsia aerului din plămâni ajutând şi la emiterea sunetelor vocale) şi creşterea presiunii intrapulmonare. Dilatarea bruscă a glotei generează o expulsie rapidă a aerului pe la nivelul nasului şi a gurii, curăţând substanţele iritante şi sedimentele mucoase restante pe calea aeriană.
Numărul de particule expulzate în timpul unui strănut puternic, ale căror dimensiuni variază între 0.5 şi 5 mm, este estimat la aproximativ 40.000. Estimările privind viteza strănutului variază între 150 km/h şi 1045 km/h (aproape 85% din viteza sunetului).
Rinita reprezintă inflamarea mucoasei nazale ce determină acumularea de secreţii nazale, rinoree (scurgere de mucozităţi nazale – curgerea nasului atunci când suntem răciţi), prurit nazal (mâncărime) şi strănut. Rinita poate fi alergică, infecţioasă sau non-alergică, non-infecţioasă.
În peste 50% din cazuri, rinovirusul este agentul responsabil pentru răceala comună (nazofaringita), care este forma clinică obişnuită a infecţiilor virale şi cea în care apare rinita infecţioasă. Rinovirusul se poate infiltra la nivelul ţesutului nazal ducând la infecţia şi inflamarea acestuia.
Una dintre primele linii de apărare a sistemului respirator împotriva microbilor este reprezentată de mucusul care este destinat să blocheze particulele inhalate (inclusiv microbii) ce sunt eliminate de la nivelul căilor aeriene în mod constant. Cea mai mare parte a mucusului se autopropulsează la nivelul gatului unde este înghiţită şi distrusă de către substanţele produse de stomac, sau este eliminat prin strănut ori tuse.
Mecanismul prin care mucusul este propulsat către gat implică acţiunea ritmică a unor proiecţii celulare foarte mici, numite cili, care se găsesc la nivelul căilor aeriene. Cilii bat continuu (asemenea firelor de iarbă în bătaia vântului sau asemenea mişcării anemonelor de la nivelul oceanelor) pentru a îndepărta mucusul de la nivelul căilor aeriene. Mai mult, celulele ciliate prezintă numeroşi senzori ce permit celulelor să răspundă la anumite indicii cum ar fi modificări ale vâscozităţii mucusului sau încărcare mucoasă permiţând cililor să-şi crească viteza cu care acţionează. Prin accelerarea vitezei cu care bat, cilii generează o forţă mult mai propulsivă ce permite curăţarea unor cantităţi crescute de mucus (aşa cum apare în timpul unei răceli) sau curăţarea mucusului normal la o rată mult mai mare.
În timpul răcelii, sistemul nostru imunitar este scăzut, astfel încât răspunde mai uşor la unii stimuli iritanţi care, în mod normal, nu ar fi generat un răspuns.
Bibliografie:
Bhutta, M.F. and Maxwell, H. (2009) Further cases of unusual triggers of sneezing. J R Soc Med 102: 49.
Nishino, T. (2000) Physiological and pathophysiological implications of upper airway reflexes in humans. Jpn J Physiol 50: 3–14.
Noam Cohen, MD – Nasal Physiology (American Rhinologic Society)
R Eccles - Mechanisms of the symptoms of rhinosinusitis. Rhinology. 2011 Jun ;49 (2):131-8
