Metode de tratare a apei contaminate

Apa poate juca un rol major în transmiterea infecţiilor intestinale. Patogenii care produc diaree pot fi prezenţi în apa. Aflaţi în situaţii în care nu dispuneţi de sursă sigură de apă potabilă, pentru a evita îmbolnăvirea, folosiţi metode de tratare a apei.

Apa îmbuteliată

Apa îmbuteliată este sigură doar cât sursa ei. De exemplu, există cazuri înregistrate de apă îmbuteliată contaminată care a întreţinut epidemii de holeră, cum a fost cazul epidemiei din 1974 din Portugalia. (P.A. Blake, et al., "Cholera in Portugal, 1974. II. Transmission by Bottled Water," American J. Epidemiology, vol. 105, pp. 344-48 (1977).).

Într-un studiu nepublicat realizat în capitala Nepalului, Kathmandu, într-un mod aleatoriu a fost extrasă apă din diferite sticle de apă cumpărate, descoperindu-se că o parte din mostrele de apă au dezvoltat culturi de patogeni enterici (organisme care produc diaree). Din fericire, apa carbogazoasă este suficient de acidă (datorită dioxidului de carbon dizolvat) pentru a distruge o parte din bacteriile contaminatoare.

Pentru cei care călătoresc, ar fi de recomandat să elimine în natură eventualele sticle de plastic pe care le iau cu ei pentru a depozita apă, iar dacă nu este posibil altfel, să nu arunce aceste recipiente în natură, dat fiind impactul asupra mediului.

Căldura

Căldura distruge microorganismele. Enteropatogenii sunt distruşi la temperaturi cu mult sub punctul de fierbere. Procesul de încălzire a apei până la punctul de fierbere este suficient de lung pentru a o dezinfecta, chiar şi la altitudini foarte mari. Nu este nevoie ca apa să fie fiartă minute în şir, aşa cum recomandă unele publicaţii. Este suficient ca apă să fie adusă la punctul de fierbere pentru a ne asigura că aceasta este dezinfectată şi este, deci, potabilă.


Tratamente chimice

Dezinfectarea chimică a apei se bazează pe distrugerea bacteriilor, a chisturilor de giardia sau amoeba şi a virusurilor de către substanţele chimice. Halogenii (iodul şi clorul) sunt cei mai folosiţi. Un aspect important de menţionat este că eficienţa distrugerii bacteriilor de către substanţa chimică utilizată depinde de concentraţia substanţei chimice, temperatura apei şi timpul de contact. Concentraţia scăzută (un gust mai puţin pronunţat) sau temperatura scăzută (inevitabil în cazul muntelui) necesită un timp de contact mai mare pentru dezinfecţie. Sedimentul (apa tulbure) creşte necesarul de halogen. Adăugarea substanţelor pentru gust (cristalele aromatice) va utiliza halogenul şi trebuie adăugate numai după timpul de contact recomandat pentru dezinfectare.


Clorul

Clorul a fost folosit timp de secole pentru dezinfecţia apei. Principalul inconvenient este gustul său, deşi există sugestii conform cărora ar fi ineficient în distrugerea chisturilor de Giardia folosite la concentraţii obişnuite.


Tablete cu halazonă

Acestea sunt convenabile şi ieftine, dar prezintă anumite dezavantaje. O dezinfecţie sigură necesită şase tablete (4 mg) per litru timp de o oră rezultând, totuşi, un gust uşor modificat al apei. Tabletele îşi pierd rapid eficienţa când sunt expuse aerului umed şi cald.


Superclorinarea-declorinarea

Această metodă se realizează în două etape. Substanţele folosite sunt periculoase pentru haine, dacă intră în contact cu acestea. Metoda este eficientă sub aspectul purificării apei, furnizând o apă aproape inodoră. Sunt folosite concentraţii crescute de clor iniţial, pentru ca în a doua etapă să fie îndepărtate prin adăugarea de peroxid.


Iodul

Iodul a fost folosit la dezinfectarea apei timp de aproape un secol. Are avantaje fată de clor în ceea ce priveşte comoditatea şi eficacitatea probabilă; gustul este perceput ca fiind mai acceptabil. Pare sigur pentru perioade scurte şi intermediare de utilizare (3-6 luni), dar rămân semne de întrebare cu privire la folosirea sa pe termen lung. Nu ar trebui folosit de persoanele cu alergie la iod, persoanele cu boli tiroidiene active sau femeile însărcinate.


Filtrarea

Filtrarea presupune îndepărtarea fizică a agenţilor infecţioşi din apă. Organismele variază extrem de mult în mărime, de la chisturi parazite (Giardia sau Entamoeba histolytica 5-30μm) la bacterii mai mici (E. coli 0.5 x 3μm, Campylobacter 0.2 x 2 μm) la cele mai mici virusuri (0.03 μm). Deci, cat de bine funcţionează un filtru depinde foarte mult de mărimea fizică a porilor din mediul de filtrare.

Filtrele au avantajul de a asigura accesul imediat la apa potabilă fără a adaugă un gust neplăcut. Cu toate acestea, prezintă numeroase dezavantaje: mici crăpături sau canale erodate la nivelul filtrului pot permite trecerea unei cantităţi de apă nefiltrată, iar filtrele pot deveni contaminate. Niciun filtru folosit pe teren nu este suficient de fin pentru a îndepărta virusuri ori particule de virusuri (hepatită A, rotavirusul, virusul Norwalk, poliovirusul şi altele). În plus, sunt scumpe şi voluminoase în comparaţie cu iodul. Din păcate, multe filtre de călătorie nu sunt eficiente nici măcar în îndepărtarea E. coli, cel mai frecvent agent infecţios.

Unii producători de filtre au adăugat un strat de răşină iodată la nivelul filtrului pentru a distruge orice agent patogen care traversează filtrul. Trebuie păstrată circumspecţia în ceea ce priveşte eficienţa acestor filtre, întrucât unele modele s-au dovedit incapabile să ofere dezinfectarea completă a apei contaminate.