Expediţia italiană care s-a îndreptat în anul 1954 spre Karakorum a pornit cu ţinta precisă de a cuceri al doilea munte al lumii, K2. De aceea aceasta şi-a luat toate măsurile pentru a asedia acest munte dificil şi a nu coborî de pe pantele lui înainte de a-i atinge vârful.
Pregătirea expediţiei începuse cu un an înainte, când profesorul Ardito Desio a întreprins o călătorie preliminară în regiunea Baltoro. La Rawalpindi, întâlnind pe participanţii expediţiei Houston din 1953, el a putut culege, prin viu grai, amănunte şi informaţii preţioase asupra itinerarului. Apoi a urcat la tabăra de bază de unde a studiat cu mare atenţie creasta Abruzzi de-a lungul căreia urma să-şi croiască drumul şi expediţia italiană.
Reîntors în patrie, profesorul Desio, a întocmit un amănunţit plan de pregătire. Planul privea în egală măsură partea alpinistă (cucerirea lui K2), cât şi cercetările ştiinţifice ce urmau să fie efectuate. Urmând exemplul alpiniştilor englezi care în 1953 reuşiseră să cucerească Everestul, Desio a început o „expediţie grea” care a fost finanţată de Consiliul naţional de cercetări şi Comitetul Olimpic Naţional Italian. Alegerea oamenilor de ştiinţă pentru expediţie s-a făcut uşor, dar selecţionarea alpiniştilor a fost mult mai complicată.O comisie a Clubului alpin italian a selecţionat un lot de 23 de alpinişti, elemente de primă mână, a căror vârstă nu cobora sub 24 de ani şi nu depăşea 47.
Dintre aceştia, după multe verificări sunt reţinuţi pentru expediţia K2 11 alpinişti: Enrico Abram, Ugo Angelino, Walter Bonatti, Achille Compagnoni, Cirillo Floreanini, Pino Gallotti, Lino Lacedelli, Mario Puchoz, Ubaldo Rey, Gino Solda şi Sergio Viotto. Grupul oamenilor de ştiinţă număra, în afară conducătorului expediţiei — prof. geolog Ardito Desio — 3 cercetători: topograful Francesco Lombardo, antropologul Paolo Graziosi şi geologul Bruno Zannetti. Un medic, dr. Guido Pagani, şi un operator de film, Mario Fentin ,ridicau la 18 efectivul de italieni al expediţiei. Acestuia i s-au alăturat, în Pakistan, colonelul Ata Ullah, ca observator local şi un topograf.
Drumul din Italia spre Pakistan s-a făcut eşalonat, în funcţie de transportul bagajelor expediţiei, între 5 şi 20 aprilie. Între 18 şi 27 aprilie bagajele şi membrii expediţiei au fost transportaţi pe calea aerului de la Rawalpindi la Skardu.
De la Skardu, în dimineaţa zilei de 30 aprilie, s-a organizat un zbor în jurul lui K2, primul de acest fel, la care au participat prof. Desio, operatorul cinematografic şi expertul în folosirea aparatelor de oxigen. Plafonul de zbor al avionului fiind limitat în jur de 7000 de metri, s-a urmat gheţarul Baltoro până la Concordia, apoi gheţarul Godwin Austen şi, prin Strunga Vânturilor, s-a ocolit K2, al cărui versant nordic îl formează un perete aproape vertical, înalt de peste 4000 de metri. Prin şaua Mustagh (5422m), faimos pas trecut altădată de caravanele ce se îndreptau spre Kashmir, avionul a revenit deasupra gheţarului Baltoro. Zborul l-a ajutat pe conducătorul expediţiei să afle anticipat starea gheţarului Baltoro, drumul de acces spre tabăra de bază şi să examineze pantele superioare ale muntelui.
K2, vedere dinspre nord
Tot în ziua de 30 aprilie, primul eşalon al caravanei, format din 270 de porteri, porneşte pe lungul drum spre tabăra de bază. A doua zi urmează un eşalon format din 172 de porteri, iar a treia zi un al treilea cu 60 de porteri (în total 502 de porteri). Câteva zile de ninsoare au îngreunat mersul expediţiei pe uriaşul gheţar Baltoro şi au determinat dezertări în rândul porterilor. Concordia, care trebuia să fie doar o etapă în drumul spre tabăra de bază, a devenit la 14 mai o tabără imensă unde zăceau 400 de sarcini abandonate. Şi fiecare zi aducea o nouă ninsoare. Odată cu schimbarea vremii, după 23 mai, începu să se îmbunătăţească şi situaţia expediţiei. Între timp, alpiniştii deschiseseră drumul pe creasta Abruzzi, recunoscând amplasamentele taberelor 1 (5400m) şi 2 (5800m).
În tabăra de bază s-a înălţat un orăşel de corturi şi zumzetul unui mic grup electrogen (folosit pentru încărcarea bateriilor aparatelor radio emisie-recepţie şi pentru iluminat) tulbură lumea solemnă a munţilor.
La 29 mai o caravană de 100 de oameni termină aprovizionarea taberei de bază şi 60 dintre ei consimţiră să urce a doua zi până la tabăra 1, transportând peste 1 tonă de materiale. Cucerirea Abruzzi putea să înceapă.
ţinând seama de tragicele experienţe ale expediţiilor precedente, planul întocmit de Desio prevedea echiparea integrală cu pitoane şi corzi fixe a traseului de escaladă şi ocuparea unei tabere superioare doar după ce precedenta era destul de de aprovizionată şi echipată. În acelaşi timp, în fiecare tabără trebuia să se găsească permanent saci de dormit, corturi, saltele pneumatice, alimente, combustibil şi diverse alte materiale. Taberele 2 şi 5 de pe creasta Abruzzi şi tabăra 8 de pe „umăr” urmau să constituie principalele puncte de sprijin. În consecinţă, ele urmau să fie mai bine dotate şi aprovizionate decât cele folosite doar ca etape intermediare. Desigur că împlinirea tuturor acestor deziderate şi transportul aparatelor şi a buteliilor de oxigen (nefolosite în expediţiile anterioare) impuneau italienilor sarcina de a ridica spre vârful muntelui o cantitate mult mai mare de materiale.
Începute la 1 iunie, amenajarea traseului şi instalarea taberelor pe creasta Abruzzi au durat — cu inerentele întreruperi datorate timpului — mai mult de o lună, Abram şi Gallotti reuşind abia la 7 iulie să ajungă la amplasamentul taberei 6 si să echipeze drumul cu corzi fixe.
Între timp, expediţia pierduse unul dintre cei mai buni alpinişti, Mario Puchoz, ghid de munte din Courmayeur, în vârstă de 36 de ani. Contactase o pneumonie şi, cu toate îngrijirile medicale acordate, muri în noaptea de 20-21 iunie în tabăra 2. Câteva zile mai târziu, un alt alpinist, Floreanini, în timp ce cobora un zid mic, aflat sub tabăra 3, suferi un accident. Corzile fixe întinse de americani cu un an în urmă, şi refolosite acum, se desprinseră la un moment dat din ancorajul lor şi se precipitară pe panta de zăpadă folosită ca pârtie pentru ridicarea materialelor cu ajutorul troliului. El se opri după o rostogolire de 250m, fără să aibă nici o fractură, dar contuziile şi şocul nervos i-au impus un repaus de o săptămână.
După o perioadă prelungită de viscol (8-17 iulie) care a îngrijorat pe toată lumea, înaintarea spre taberele superioare este reluată, Compagnoni fiind însărcinat cu conducerea asaltului, iar Angelino cu dirijarea transporturilor şi aprovizionarea între tabere.
La 18 iulie Compagnoni şi Rey, pornind din tabăra 5, ajung repede la tabăra 6 şi încep atacul faimoasei „piramide negre”, cum numiseră americanii seria de plăci stâncoase acoperite cu platoşe de gheaţă ce face legătura între creasta Abruzzi şi „umărul” muntelui. Bonatti şi Lacedelli urmau, greu, încărcaţi cu pistoane şi corzi, pentru a echipa acesată porţiune periculoasă pe care se petrecuseră tragicele accidente ale expediţiilor din 1939 şi 1953.
La 20 iulie Abram, Bonatti, Floreanini, Gallotti şi Lacedelli pe un vânt destul de puternic, mută tabăra 6 după care se retrag în tabăra 5 unde sunt blocaţi din nou de viscol. Activitatea este reluată la 24 iulie.
La 25 iulie, Abram, Bonatti, Gallotti şi Lacedelli urcă la tabăra 7 de pe umăr, unde se instalează. În aceeaşi zi, trei hunza completează aprovizionarea, iar o zi mai târziu , Compagnoni Rey şi Floreanini ajung şi ei pe umăr. Din lipsă de locuri, Floreanini fu nevoit să coboare.
Un vânt puternic îi împiedică pe alpinişti să doarmă noaptea, iar în ziua de 27 îi obligă să stea în corturi.
La 28 iulie, pe un strat de zăpadă proaspătă, Compagnoni, Lacedelli, Abram, Gallotti şi Rey pornesc cu alimente şi materiale pe pantele care formează partea mijlocie a umărului şi deasupra cărora vor instala tabăra 8.
Rey, epuizat, se întoarce din drum, dar ceilalţi ajung la poalele unui perete de gheaţă ce părea să fie buza superioară a unei crevase umplută cu zăpadă. Aici, la 7700 de metri,este ridicat cortul taberei 8 în care rămân să înnopteze Compagnoni şi Lacedelli.
În ziua următoare Compagnoni şi Lacedelli atacă peretele de gheaţă de deasupra taberei 8. Greutatea din spate face dificilă ascensiunea şi când reuşesc, în sfârşit, să învingă peretele, este prea târziu ca să mai înainteze până sub creasta stâncoasă de sub cupola vârfului unde voiau să monteze tabăra 9. Lăsând poverile pe loc, se întorc la tabăra 8, unde montaseră al 2-lea cort. Cele 2 aparate de oxigen necesare asaltului au rămas între taberele 7 şi 8, deoarece Rey şi Abram fuseseră nevoiţi să bată în retragere din cauza epuizării.
Pe o vreme splendidă la 30 iulie, Compagnoni şi Lacedelli urcă din nou pe peretele de gheaţă. O zăpadă adâncă, făinoasă, în care se afundă adesea până la coapse, le îngreunează înaintarea. Ei ajung la baza culoarului atacat de Wiessner în a doua tentativă din 1939, dar cum acesta era expus căderilor, ei atacă peretele din stânga reuşind să ajungă la piciorul unui prag stâncos acoperit de polei. Mai sus, pe o mică platformă, la 8050 de m altitudine, ei montează micul cort al ultimei tabere (tabăra 9).
La 31 iulie, Compagnoni şi Lacedelli ieşiră din cort odată cu zorile. Deasupra lor cerul era degajat, dar dedesubt se afla o mare compactă de nori ce nu prevestea nimic bun. După ce Compagnoni şi Lacedelli luară aparatele de oxigen, deşi timpul era nesigur, porniră hotărîţi spre vârf. Ora 6:15: peretele care dăduse atâta de lucru lui Wiessner, cu 15 ani în urmă, se dovedeşte şi de data aceasta un obstacol redutabil. Culoarul fiind eliminat de la început ca o cale posibilă de urmat, cei doi alpinişti încearcă timp de două ore să găsească o ieşire spre stânga culoarului. Compagnoni se căţără câţiva metri, dar colţarii nu mai prind pe stânci şi el scapă, căzând în zăpadă. Pentru a forţa trecerea Lacedelli îşi scoate colţarii, mânuşile şi atacă din nou cei 30 m de perete care în Dolomiti ar fi constituit un obstacol cotat la gradul 3 superior, dar care aici, la peste 8000 m, atinge limitele posibilităţii omeneşti. Odată învins peretele de stancă, un altul de gheaţă se ridică în fata alpiniştilor. Rând pe rând în cap de coardă, ei reuşesc să depăşească şi acest obstacol pentru a se trezi în fata unei pante abrupte de zăpadă pe care Compagnoni într-o oră reuşeşte să urce 15 m. Între timp, ceaţa îi învăluie.
Traversând tot spre stânga, ei reuşesc să găsească din nou stânca pe marginea unui gigantic abis care coboară până pe gheţarul Godwin Austen. După ce ies pe o cocoaşă de zăpadă ce duce spre vârf, Compagnoni şi Lacedelli constată că oxigenul se terminase. Sunt cuprinşi de o înspăimântătoare senzaţie de sufocare, dar odată măştile înlăturate de pe faţă, energia le revine treptat şi ei reiau ascensiunea într-un ritm mult încetinit. Muntele începe să se degajeze şi ei îşi dau seama că este destul de târziu. Nu mai zăbovesc ca să-şi scoată aparatele din spate (ar fi fost nevoie să se culce pe spate pentru a efectua această operaţie), ci continuă să înainteze: trei paşi, o oprire sprijiniţi pe piolete; alţi trei paşi, altă oprire. Cerul devenise senin, dar vântul făcea ca gerul să se simtă din ce în ce mai tare. O ultimă pantă de zăpadă şi curând în toate părţile terenul coboară în jurul lor. La ora 18, vârful celui de-al doilea munte al lumii este cucerit.
La 11 august, echipa alpiniştilor părăsi tabăra de bază. Ea a fost sărbătorită de populaţia din Skardu şi din Rawalpidini. La Lahore în cadrul unei ceremonii oficiale, fiecare alpinist a primit o medalie de aur din partea guvernatorului general al Pakistanului. Alte sărbători li se pregăteau în patrie, unde fuseseră urmăriţi cu emoţie în tot timpul ascensiunii.
Bibliografie:
Silviu Neguţ - Navigatori, călători, exploratori (Editura Meronia-2007)
Encarta Encyclopedia 2008
