Organismul uman la mare altitudine

În 1978 Reinhold Messner şi Peter Habeler uimeau lumea urcând în premieră vârful Everest fără butelii de oxigen. De atunci şi până acum peste 100 de căţărători au repetat această ispravă, un lucru extraordinar. Ce se întâmplă cu organismul nostru la înălţime?

Este cu atât mai uluitoare performanţa celor doi, dacă ne gândim că o persoană neaclimatizată, luată de la nivelul mării şi dusă direct pe vârf, la aproape 9 km diferenţă de nivel, îşi va pierde cunoştinţa după circa 3 minute şi va muri după aproape alte 10 minute din cauza lipsei de oxigen.

Muntele Everest. Vedere aeriană

„Cu încetul însă, Everestul poate fi urcat”, afirmă Rob Roach, un fiziolog specialist în efectele altitudinii. Există şi alte torturi pe Everest. Degerăturile constituie întotdeauna un pericol pe un munte pe care temperaturile coboară adesea mai jos de -10°C, iar vânturile pot depăşi 150 km/h. Deshidratarea ameninţă orice alpinist care expiră peste 3 litri de apă pe zi în aerul uscat. Edemele pulmonare sau cerebrale se pot declanşa rapid şi sunt, de multe ori, fatale. Lipsa oxigenului la nivelul cortexului vizual provoacă uneori şi orbiri temporare, iar radiaţiile ultraviolete, care cresc cu circa 4% la fiecare 300 m, afectează corneea. Oricare dintre afecţiuni duce la căderi, principala cauză a numărului mare de decese pe Everest. Alpiniştii se pot obişnui cu aerul rarefiat prin antrenament progresiv, la altitudini din ce în ce mai mari. Studii recente arată că unii oameni se nasc cu această capacitate de adaptare, în vreme ce alţii posedă gene care îi predispun la probleme de respiraţie la mare înălțime.

„Creierul este o santinelă”, spune fiziologul Peter Hackett, care a urcat, şi el, pe Everest. „Este organul cel mai sensibil la variaţiile de mediu.” Cântăreşte 2% din greutatea corpului unui adult şi consumă până la 15% din oxigenul acestuia. Afectarea memoriei şi a raţiunii indică o disfuncţie în lobul frontal. Scurgerile de plasmă din corpul calos, un mare risc la altitudini ridicate, creează o presiune internă. Un mers dezordonat poate indica faptul că cerebelul, responsabil de echilibru, a fost deja afectat. Dacă presiunea asupra trunchiului cerebral creşte, survine coma sau chiar moartea.

Edemul, o acumulare excesivă de fluide în corp, poate fi o ameninţare mortală pentru creierul sau plămânii unui căţărător la mare altitudine. „Cu mana pe inimă, pot să spun că nu mi s-a mai întâmplat să merg niciodată pe Everest fără să văd cel puţin o persoană afectată de edem cerebral sau pulmonar”, spune Ken Kamler, un medic care a încercat să urce pe vârf de patru ori. Edemul cerebral apare atunci când plasma trece prin pereţii vaselor capilare crescând presiunea intracraniană. Oamenii de ştiinţă nu înţeleg încă pe deplin mecanismele celulare şi chimice care determină scurgerea plasmei din capilare, dar au identificat până acum trei posibile cauze: desfacerea legăturilor, foarte strânse, dintre celulele care alcătuiesc capilarele, inflamarea capilarelor în sine sau aşa-numitul factor de creştere endotelial vascular care generează dezvoltarea de noi vase capilare în condiţii de concentraţie scăzută a oxigenului. În plămâni, contracţia vaselor de sânge provoacă edemul pulmonar. Această gâtuire determină mărirea presiunii în capilarele plămânilor şi duce la o scurgere a fluidului înecând victima cu propriile secreţii. Constricţia a fost confirmată recent drept cauză a producerii edemului, contrazicând teoriile care se axau pe inflamaţii sau infarct.