Tipărire
Categorie: Corpul omenesc. Funcţionare, boli şi remedii
Accesări: 1683

Despre conştiinţă s-a scris enorm. Probabil că este subiectul despre care s-a scris cel mai mult, cu cele mai puţine rezultate. Ca să fim sinceri, putem spune că nu avem nicio idee cu privire la ce generează conştiinţa, oricâte cărţi şi articole s-au scris pe acest subiect în ultima sută de ani. Nu avem nicio teorie care să explice cum e posibil ca activitatea cerebrală să poată da naştere conştiinţei. În fapt nu avem măcar tentative de teorie care să ne dea vreo speranţă că progrese ulterioare vor transforma aceste idei iniţiale într-o teorie consistentă.

Credem că acest subiect este de nerezolvat. Este unul dintre subiectele care depăşesc capacitatea noastră de rezolvare. Aşadar, susţinem că problema conştiinţei este nerezolvabilă, în principiu, indiferent de cât de mult şi profund vom cerceta acest subiect. Iată de ce.


Spaţiul şi timpul - probleme de nerezolvat pentru mintea omenească

Anumite lucruri ce ţin de univers sunt pur şi simplu incomprehensibile. Nu este vorba despre progresul cunoaşterii aici, ci de limite care ţin de capacitatea noastră congenitală de a înţelege lumea în care trăim.

Vom ajunge şi la conştiinţă imediat, dar înainte vom vorbi despre timp şi spaţiu, pentru a da un alt exemplu unde înţelegerea, oricât am progresa, nu va evolua în mod fundamental niciodată.
 
O limită fundamentală a minţii umane este problema începutului şi sfârşitului timpului. În ştiinţă vorbim despre "începutul timpului", dar dincolo de formalismul limbajului ştiinţific, înţelegem ceva din asta? Ne putem imagine "lipsa timpului"? Categoric nu.

De pildă, ni se pare natural să întrebăm "ce a fost înainte de Big Bang?", deşi, dacă timpul nu a existat (teoria spune că timpul însuşi a luat naştere odată cu naşterea universului), întrebarea nu are sens. Dar ce înseamnă că timpul a apărut pe fondul lipsei timpului? Cum poate exista aşa ceva? Iată o limită pe care nu o vom depăşi niciodată, pentru că ţine de limitele noastre biologice.

Timpul este un fundament al existenţei noastre, se află la baza tuturor percepţiilor noastre şi nu poate lipsi din modul în care gândim. Oricât ne-am lupta să-l eliminăm din lume, nu vom putea reuşi. Nu vom putea gândi nimic în afara timpului. Ne putem imagina, de asemenea, sfârşitul universului, dar nu putem gândi ceva care nu e în timp după ce universul dispare (de exemplu, într-un fenomen numit Big Crunch, universul reîntorcându-se într-o ipotetică stare iniţială, o singularitate, cum s-a aflat înainte de Big Bang).
 
O altă situaţie complet similară este cea a spaţiului. Vorbim despre "limitele universului", despre faptul că universul se află în expansiune (în ce?), dar nu înţelegem, de fapt, mare lucru când spunem asta, indiferent dacă ne cheamă Albert Einstein ori Stephen Hawking. Dacă spaţiul este ceea ce alcătuieşte universul, ce poate fi care să nu fie spaţiu? Ne putem imagina lipsa întinderii spaţiale? Nu.

Dar să mergem mai departe. Să ne imaginăm că rezolvăm problema "nimicului", că găsim "ceva", pe care îl putem reprezenta mental, în care universul se extinde. Unde este limita ultimă a tot ce există? Aici sunt posibile două răspunsuri, ambele profund nemulţumitoare: 1. nu există o limită a ceea ce există sau 2. universul (ori tot ce există) este infinit. Dacă nu există limită, până unde se întinde ce există? Ce înseamnă că e infinit?

Nu ne putem reprezenta noţiunea de infinit. Infinitul este o limită a capacităţii noastre de reprezentare, o limită de nedepăşit a biologiei, a capacităţii de a funcţiona a creierului uman. Nu ştim ce să facem cu ceva care nu se termină, care nu are sfârșit. Puşi în faţa infinitului, nu avem un organ pentru a-l percepe.

O explicaţie mai detaliată a acestui subiect puteţi citi aici: Limitele minţii: spaţiul şi timpul



Ce e conştiinţa? Cum ştim că avem una?


Ce este conştiinţa? Această senzaţie că există un "eu" care deţine cumva controlul a ceea ce se întâmplă cu ceea ce numesc "corpul meu" şi ceea ce numesc "mintea mea". Ori, în cuvintele celui care a inventat termenul, John Locke, "percepţia a ceea ce se întâmplă în mintea omului".

Să analizăm un moment dintr-o zi obişnuită pentru a sonda neobişnuitul conştiinţei. Să luăm momentul trezirii, dimineaţa. Într-o secundă după trezire acest "ceva" care pe care-l numim "eu": are informaţii despre starea generală a organismului (poate o durere de cap, poate o mahmureală, poate o durere de stomac etc.), ştie cum îl cheamă, ştie cine-i sunt prietenii, părinţii, copiii, ştie unde se află pe acest glob, ştie că este îndrăgostit de o altă persoană (dacă e cazul...), ştie ce vrea să facă în ziua care abia a început şi în următorii 2 ani şamd.

Dacă trecem de aspectele superficiale descrise mai sus, lucrurile ajung să aibă o complexitate în care ne pierdem iremediabil. Să presupunem că cele mai multe elemente cu care operează eul ţin de memorie. Dar nu ştim mai nimic despre memorie... Să presupunem că informaţiile care formează memoria sunt stocate cumva în neuroni. Nu e clar deloc cum o poezie de Eminescu poate fi stocată, dar ştim că asta se întâmplă, căci o putem recita. Cum e stocat un peisaj de munte? Dar faţa prietenului cel mai bun? Cumva, informaţia este stocată.

Cum este această informaţie stocată la nivelul creierului accesată în mod instantaneu de acest "eu"? "Eul" ştie instantaneu unde să caute dacă e întrebat "cum te cheamă?". Cum de ştie asta? Cine ştie în fapt să caute în memorie? Pe baza a ce? Care e tabela de adrese pe care se bazează? Cum se duce "eul" după o informaţie stocată undeva în creier? Cine e "poştaşul" care se duce până într-o zonă a creierului unde informaţia dorită e stocată?

Să tragem o concluzie aici: conştiinţa pare a funcţiona pe baza amintirilor pe care le putem accesa la un moment dat şi pe baza informaţiilor pe care ni le transmite corpul (informaţii interne şi informaţii externe, venind de la mediu, prin intermediul organelor de simţ). Asta nu înseamnă că asta este conştiinţa, ci că pe asta se bazează, acesta este tipul de date pe care le utilizează. Dar, nu, nu am făcut niciun progres în a lămuri acest sentiment personal al unicităţii mele care fiinţă, al faptului că mă aflu la comanda propriei fiinţe.


Misterul "eului" din vis

Am dat mai sus exemplul "eului" în momentul în care ne trezim din somn dimineaţa şi am vorbit despre identitatea constantă pe care o percepem în ce ne priveşte, identitate care este menţinută de o sumă de amintiri.

Dar în vis se poate întâmpla un lucru uimitor: deşi am aceeaşi impresie a identităţii mele, ştiu că sunt "eu", pot avea roluri diverse. Pot fi un prinţ, un actor ori un cerşetor, fără a fi mirat de nepotrivirea cu viaţa mea "reală", în afara visului, unde sunt, să spunem, contabil. Acelaşi "eu", căci este tot creierul meu implicat, operează cu o sumă de (false) amintiri şi, prin urmare, cu o nouă identitate. E atât de natural să devii altcineva pe timpul somnului!

Un alt aspect uimitor, deși suntem obișnuiți cu el, este progresia din timpul visului: în vis trăim o viață, ca în viața reală, cu diverse întâmplări, avem păreri, suferim, ne temem, avem speranțe, iubim șamd.

Această viață virtuală, rulată exclusiv în interiorul creierului, este stocată ca amintire uneori, dacă ne amintim visurile.

Ce înseamnă toate acestea? Greu de spus. Dar ideea forţă este următoarea: în vis ne putem schimba identitatea. Dacă în stare de veghe spunem că operăm cu amintiri reale, stocate în creier, în stare de vis pare că putem opera cu amintiri false. Sentimentul de identitate unică persistă, doar datele biografice sunt altele, uneori.


De la fizică la... conştiinţă

Mulţi dintre filozofi ori cercetătorii care studiază creierul vorbesc despre starea de "emergenţă" care ar da naştere conştiinţei. Adică pui mulţi neuroni la un loc, prin care se transmit semnale electrice, iar din vălmăşeala asta de nedescris apare (emergenţa!) conştiinţa! Sigur, este cel mai raţional mod de a aborda subiectul, la urma urmelor. Ce putem spune altceva, atunci când, în fapt, nu înţelegem nimic din ce se întâmplă?

Această trecere de la sistemul biologic numit creier, care funcţionează după legile fizicii, la această stare numită "conştiinţă" este de nepătruns...

Conştiinţa pare a fi de esenţă mistică, căci nu o poţi depista cu aparatele de măsură. Nu poţi pune electrozi într-un creier şi să spui: "ok, am găsit conştiinţa!". Ne dăm seama, ori credem asta, doar prin interacțiunea directă cu o altă fiinţă, dacă are conştiinţă, dar nu ştim să spunem ce este în fapt!

Sunt opinii recente care afirmă că, în fapt, conştiinţa este doar o iluzie. Nu există în realitate, căci nu e de găsit într-o dimensiune fizică. Suntem nişte maşini care s-au procopsit cu această iluzie, pe care ne-am apucat să o disecăm, să vrem să o înţelegem în esenţa sa. Dar ce să înţelegi dintr-o iluzie? Ok, să presupunem că vorbim de o iluzie. Dar să luăm o situaţie simplă de care ne putem lovi oricând. Să spunem că vrem să cumpărăm o pereche de pantofi. Evaluăm două perechi, una albă, mai frumoasă şi mai scumpă, şi una neagră, care nu ne place aşa mult, dar mai ieftină. În spatele conştiinţei trebuie să se întâmple următoarele: informaţia privind preţul şi informaţia privind preferinţa noatră pentru perechea albă trebuie să meargă undeva spre stocare (spre accesare ulterioară) şi analiză. Unde e acest "undeva"? Nicio idee.

Şi asta e marea problemă: ştim că există "ceva" care supervizează ce se întâmplă, care ţine conectate într-o poveste coerentă o mulţime de date. Dacă nu ar fi aşa, am fi doar un hard-disk fără viaţă, cu informaţii stocate în diverse zone din creier. Dar nu e aşa, cum bine ştim.


Paradoxul liberului-arbitru

Conştiinţa pare că sfidează legile naturii. Pentru că avem impresia că avem libertate de decizie, că gândim, adică suntem capabili de inovaţie faţă de starea curentă a lucrurilor. Iată momentul de faţă: mă gândesc cum să explic în această secundă faptul că deşi ştim că legile naturii, cunoscute prin intermediul fizicii, nu lasă loc pentru "liber arbitru", avem convingerea că, în fapt, avem. Nu am mai explicat asta niciodată. Nu m-am mai gândit la asta niciodată. O fac acum. Şi cred că o să găsesc cumva ideea care să pară logică şi firească pentru a explica acest paradox. Cum fac asta? Cum gândesc? Cine "forţează" ieşirea din matca firească a gândurilor mele? Cum fac să găsesc următoarea idee? Cine caută acestă nouă idee şi cum? Poate fi doar rezultatul activităţii guvernate de legile fizicii a neuronilor? Poate o propoziţie logic ordonată să fie produsă de mişcarea aparent haotică a fluxului de semnale electrice din celulele creierului? Cum e posibil să inovez pe măsură ce gândesc? Să vin cu o nouă idee, doar aşteptând ca şirul cuvintelor să continue de la sine?


Această problemă a liberului-arbitru este infinit de grea. Nu găsesc nicio explicaţie pentru a susţine că legile naturii permit liberul-arbitru, dar, pe de altă parte, ştiu că am liber arbitru. Eu am decis să scriu acest articol, după ce m-am gândit, din nou, a mia oară, la problema conştiinţei şi a dificultăţilor extraordinare care apar atunci când vrei să treci dincolo de suprafaţa subiectului.

Nu știm cum să justificăm că acest articol a fost proiectat pentru această seară de octombrie la momentul naşterii universului. Şi lucrurile trebuie să fi stat aşa, dacă e să credem că universul este condus după nişte reguli de funcţionare, unde nu există libertate de intervenţie, nu există liber-arbitru. Nu am niciun amestec! Acest articol trebuia scris, pentru că a ieşit din loteria Big Bangului! Nu e fantastic? Dar nu sunt convins că  e aşa...

Bun, bun, dar de ce este problema conştiinţei nerezolvabilă? Pentru că nu avem un "organ" cu care să o percepem, se pare, aşa cum este cazul cu lipsa timpului ori cu infinitul. Atunci când încercăm să teoretizăm modul în care un sistem biologic, cu reguli care sunt înţelese în bună parte, cum este creierul, dă naştere unui fenomen aşa de straniu cum este conştiinţa, mintea se zbate neputincioasă. În domenii în care avem puterea de a înţelege ne apropiem din aproape în aproape de rezultate palpabile, prin ajustări multiple ale unor teorii iniţiale; în probleme precum cea a conştiinţei ne învârtim în jurul subiectului fără a avea cea mai mică idee despre cum să-l abordăm.

Aşa cum un papagal nu va ajunge niciodată să înţeleagă cum să rezolve ecuaţii diferenţiale, omul nu va ajunge niciodată să înţeleagă cum apare şi funcţionează conştiinţa. Pur şi simplu creierul uman nu este echipat cu cele necesare pentru a înţelege anumite lucruri, precum conştiinţa, lipsa timpului, infinitul.


Două creiere, o conştiinţă

Unul dintre subiectele cele mai interesante privind conştiinţa are legătură cu cei care suferă de epilepsie. Activitatea epileptică se transmite între cele două emisfere cerebrale prin intermediul corpus callosum. Secționarea corpus callosum previne această comunicare între emisfere, reducând numărul și severitatea crizelor de convulsii.

Acest tip de intervenţie chirurgicală are efecte vizibile asupra creierului, dat fiind că practic creierul este împărţit în două elemente distincte. Am vorbit despre acest subiect pe larg aici: Dublarea personalităţii

Dacă sunteţi interesaţi de subiect, pe larg, puteţi urmări dezbaterea de mai jos, de 2 ore (subtitrare în lb. engleză), în care neurologii implicaţi încearcă să lămurească dacă operaţia de separare a emisferelor duce la două minţi şi, prin urmare, două conştiinţe.


Pentru a nu lungi prea mult subiectul, deşi fascinant, ce descoperim la pacienţii cu emisferele separate este că ei par să aibă o conştiinţă unică, un unic sentiment de identitate. Acest lucru este uimitor, desigur, de vreme ce practic vorbim de două creiere după operaţie. Un studiu recent, din 2017, arată tocmai acest lucru.

Cei care au suferit operaţia de separare a emisferelor se simt şi se comportă normal. Dacă i-aţi întâlni, nu aţi observa nimic neobişnuit la ei.

Cum e posibil să ai două jumătăţi de creier care nu comunică între ele, dar o conştiinţă unică?? Ce spune asta despre natura conştiinţei? Să fie aceasta rezidentă doar într-o emisferă? Să fie în ambele emisfere, dar una să se impună? Dar cum, de vreme ce nu mai comunică între ele? Imposibil de spus...


Nici dacă vom crea computere cu conştiinţă nu vom înţelege ce este conştiinţa...

Să presupunem că vom ajunge în viitorul apropiat, profitând de progresul ştiinţific, la situaţia în care tot adăugând neuroni virtuali într-o reţea neuronală vom descoperi cu după adăugarea neuronului cu nr. X, calculatorul va deveni conştient. Să presupunem, de dragul discuţiei, că aşa ceva se va întâmpla. Ce vom şti suplimentar în acel moment? Reciţi articolul şi revedeţi multitudinea de întrebări pe care le-am pus mai sus. Vom răspunde la vreuna dintre ele? Vom şti mai multe despre conştiinţă? Vom putea spune că, gata, am înţeles conştiinţa? Ce ne spune suplimentar faţă de ce ştim acum, adică mai nimic, faptul că ştim că de la un număr de neuroni în sus, într-o anume configuraţie, un sistem neuronal devine conștient de sine? Ok, am şti ceva suplimentar: am şti că, de fapt, conştiinţa nu este ceva de natură externă, că apare exclusiv graţie interacţiunii neuronilor. Dar asta ştim şi acum, dacă nu credem că trăim într-o simulare pe calculator, de exemplu, idee care nu va putea fi eliminată  niciodată.

Ideea aceasta, vieţuirea într-o simulare computerizată, pare, desigur, nerezonabilă, dar uitaţi-vă la varianta pe care o prezintă ştiinţa: nori de gaze primordiale se aglutinează şi colapsează sub forţa gravitaţiei, pentru a forma stele şi planete, iar aceste gaze primordiale evoluează, în noua formă, pentru a da naştere la compuşi chimici ce evoluează şi creează, în ultimă instanţă, pe o planetă mică numită de noi Terra, omul şi conştiinţa lui. Nu e mai uimitoare această poveste? Credem că e adevărată, dar nu e de-a dreptul neverosimilă?