Ok, e vorba doar de unii, dar întrebarea rămâne. Leşinul la vederea sângelui pare a fi pe fond emoţional. Sunt şi alte cazuri similare când unii dintre noi leşină: vederea unui ac de seringă, uneori o simplă zgârietură ori simpla presupunere că se află într-o situaţie limită. Leşinul trebuie să fie un răspuns la o situaţie de stres extrem; ar trebui cumva să fie util. În realitate, de cele mai multe ori este doar stânjenitor. Care-i misterul?
Leşinul este însoţit de reacţii organice precum scăderea tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac. Un posibil răspuns ar putea fi următorul: poate că leşinul creşte şansele de supravieţuire, căci prin scăderea tensiunii arteriale se minimizează pierderea de sânge. Sigur, ar putea fi o explicaţie, dar nu explică leşinul în situaţii mult mai puţin grave, cum ar fi simpla vederea a unei pete de sânge.
Un răspuns mai îndrăzneţ e oferit de psihiatrul Stafan Bracha într-un articol din 2004 intitulat "Freeze, Flight, Fight, Fright, Faint: Adaptationist Perspectives on the Acute Stress Response Spectrum".
Bracha sugerează că leşinul ar fi apărut ca un mecanism organic de protecţie în contextul violenţelor intra şi inter-triburi din paleolitic. Iată explicaţia, aşa cum este ea dată în articolul menţionat:
"S-a crezut până recent că originile războiului s-ar situa în neolitic. Cu toate acestea, cercetări recente arată existenţa unor conflicte violente intense în cadrul grupurilor de Homo sapiens la mijlocul paleoliticului (perioadă în care Homo sapiens era, în majoritate, în era pre-verbală). O cauză comună a morţii în paleolitic era rănirea cu un obiect ascuţit care penetra pielea. Incapacitatea de a trata infecţiile făcea ca o rană neletală pe timpul luptei să fie la fel de periculoasă ca una letală.
Astfel, poate fi argumentat în mod rezonabil că în paleolitic vederea sângelui pe timpul conflictelor era asociată cu un pericol ce punea în pericol viaţa. Leşinul, ca răspuns la vederea sângelui, este posibil să fi evoluat ca un mecanism de supravieţuire, în sprijinul non-combatanţilor, pe timpul conflictelor".
Cu alte cuvinte, cei mai slabi sub aspectul puterii fizice, precum femeile şi copiii, care aveau posibilităţi reduse să se apere, se puteau folosi de un mecanism automat de evitare a expunerii în contextul violenţelor. Seamănă cumva cu simularea morţii, dar, desigur, în acest caz presupune o "simulare" forţată.
Pe de altă parte, leşinul, chiar dacă ar fi fost identificat de adversari ca fiind un fel de simulare, ar fi putut fi înţeles, într-o lume a oamenilor care încă nu erau capabili să vorbească, ca un indicator al neimplicării în luptă, al lipsei oricărei ameninţări pentru cei din tabăra adversă. La urma urmelor, copiii şi femeile erau mai degrabă cauza unor conflicte, decât ţinte imediate, combatanţi. Femeile şi copiii puteau face, în schimb, obiectul luării de prizonieri, în scopul populării tribului câştigător.
Desigur, teoria este greu de validat definitiv astăzi, iar călătoria în timp, pentru o verificare "la faţă locului", încă nu a fost inventată...
credit imagine: deviantart.com/lakehurst-images
