Frică extremă, fără amygdală

Este cunoscut în literatură cazul unei femei S.M. care a fost poreclită "femeia fără frică". Femeia  a suferit o afectare severă a amygdalei, situate de ambele părţi ale creierului şi în consecinţă este indiferentă atunci când vede şerpi, păianjeni, filme de groază.

Nici casele bântuite atacurile înspăimântătoare din viaţa reală nu-i trezesc temeri. Nici măcar nu are un simţ al spaţiului personal.

Dar atunci când a luat parte la un nou studiu în cadrul căreia S.M. a trebuit să inhaleze dioxid de carbon, în momentul inhalării ea a fost departe de a fi calmă. În câteva secunde a început să pipăie disperată în căutarea unei măşti de oxigen şi a început să strige după ajutor. Odată ce cercetătorii au îndepărtat masca, întregul ei corp a devenit rigid, degetele ei de la mâini şi de la picioare s-au încordat la maxim înspre tavan. Pielea ei s-a înroşit, ochii ei s-au mărit aşa cum se întâmplă atunci când vezi un animal speriat. La treizeci de secunde după încetarea chinului a început să se calmeze în cele din urmă dând drumul mâinii experimentatorului. Mai târziu şi-a amintit experienţa pe care a avut-o ca fiind senzaţia "cea mai neplăcută" pe care a resimţit-o vreodată.

Amygdala este o structură în formă de migdală situată, în profunzime, de ambele părţi ale creierului. Atât de numeroase  studii au demonstrat că aceasta este implicată în învăţarea şi experimentarea fricii, încât a devenit obişnuit să ne referim la aceasta ca fiind "centrul de frică" al creierului, chiar dacă este, de asemenea, implicată în procesarea pozitivă a emoţiilor. Frica aparentă resimţită de S.M. care şi-a pierdut amigdala din cauza bolii Urbach-Wiethe (o afecţiune genetică rară), a sprijinit anterior această satirizare. Dar acum lucrurile au devenit mult mai complicate. Inhalarea dioxidului de carbon determină senzaţia neplăcută de sufocare şi declanşează panică în rândul celor care sunt susceptibili la aceasta. Dar dacă S.M. nu are un "centru al fricii", cum şi de ce s-a speriat şi a devenit atât de panicată după inhalare?

Verificarea acestui lucru nu a fost nefirească. Justin Feinstein de la Universitatea din Iowa şi colegii săi au testat alţi doi pacienţi cu afectare bilaterală a amygdalei (o pereche de gemeni identici, A.M. şi B.G.). Aceşti pacienţi au prezentat  de asemenea atacuri de panică şi s-au speriat atunci când au inhalat dioxid de carbon. Atât ei, cât şi S.M. au relatat că aceste sentimente de teamă au fost în totalitate noi pentru ei. Este notabil că acest lucru nu s-a întâmplat o singură dată. Reacţia de panică a pacientului a apărut din nou atunci când procedura cu dioxid de carbon s-a repetat din nou.

Şi cu toate acestea, atunci când cercetătorii au realizat experimentul care implică inhalarea dioxidului de carbon folosind douăsprezece persoane sănătoase, nouă dintre acestea nu au prezentat sentimente de panică, iar sentimentul de frică resimţit a fost mai redus decât cel al pacienţilor. Doar trei dintre persoanele de control au manifestat panică. Gradul de frică subiectivă şi panică relatate de aceste subiecţii de control panicaţi şi pacienţi au fost echivalente şi manifestările lor fiziologice cum ar fi frecvenţa cardiacă crescută au fost similare. Singura diferenţă dintre pacienţi şi subiecţii de control care s-au panicat a fost faptul că cei dintâi nu au prezentat semne de anxietate atunci când vedeau că este pregătit aparatul.

Deci, ne aflăm în faţa unei situaţii în care trei dintre pacienţii cu afectare bilaterală a amygdalei (care de obicei nu resimt sentimentul de frică) s-au panicat şi au trăit un sentiment de frică mai mare decât nouă dintre cei doisprezece pacienţi de control a căror amigdală era intactă. Ce se întâmplă?

Feinstein şi echipa sa consideră că inhalarea de CO₂ acţionează similar cu receptorii "interoceptivi" care se proiectează direct la nivelul trunchiului cerebral şi la alte niveluri care "stau la baza sentimentului de frică şi panică", în timp ce alţi stimuli ai fricii cum ar fi vederea unor filme înspăimântătoare şi privirea animalele periculoase sunt "de natură exteroceptivă, procesate în principal pe căi auditorii şi vizuale care se proiectează la nivelul amygdalei".

Pacienţii au fost netulburaţi când procedura a fost repetată folosindu-se aer normal, un lucru care sprijină ideea că dioxidul de carbon a jucat un rol specific în provocarea fricii.

În această situaţie  explicarea motivului din cauza căruia pacienţii cu afectare de amygdală au fost mai afectaţi de inhalarea dioxidului de carbon decât majoritatea controalelor rămâne un mister. În acest caz interpretarea cercetătorilor este îndrăzneaţă. Ei sugerează că amygdala intactă ar putea în mod normal să fie implicată în inhibarea senzaţiei de panică. Acest lucru nu este atât de revoluţionar pe cât pare. Echipa condusă de Feinstein a făcut referire la un studiu efectuat în urmă cu zece ani care a relevat faptul că pacienţii cu atacuri de panică prezentau hipertrofie de amigdală. Deci, dacă considerăm că această structură cerebrală este "centrul" tuturor, poate ar trebui privit ca centrul calmului.

Acest nou studiu aduce în discuţie câteva întrebări dificil de înţeles, aproape filozofice. Dacă pacienţii cu afectare de amygdală de obicei duc o viaţă  lipsită de frică, cum au ştiut să-şi descrie sentimentele în timpul inhalării ca fiind de sentimente de frică extremă sau de panică. Putem fi siguri că aceştia au resimţit frica aşa cum o facem noi? Cercetătorii au relatat anterior că S.M. se referă la frică şi anxietate în mod corespunzător în cursul unei conversaţii şi poate recunoaşte frica la ceilalţi, deci este posibil să înţeleagă realmente acest concept. În cele din urmă, ce ne indică aceste constatări despre corelarea neurală a sentimentului subiectiv de frică şi panică? Cel puţin se pare că amygdala nu este necesară pentru a simţi frica în mod conştient.