Copil dislexicA distinge între vocile altor oameni poate părea o sarcină minoră. Cu toate acestea, dacă acei oameni vorbesc o limbă pe care nu o înţelegi, devine mult mai greu. Această abilitate este chiar mai redusă în cazul oamenilor care suferă de dislexie.

 

 

Asta pentru că ne bazăm pe diferenţele de pronunţie ale indivizilor pentru a-i identifica. Dacă nu înţelegem cuvintele pe care le spun, nu remarcăm acele diferenţe.

Această abilitate de a procesa relaţia dintre sunete şi înţelesul lor, cunoscută sub numele de fonologie, se crede că este mai redusă la oamenii cu dislexie (Dislexia este o tulburare nervoasă constând în dificultatea de a citi şi a înţelege ceea ce se citeşte - n.n.). De aceea, neurologii de la MIT au emis o teorie conform căreia oamenilor cu dislexie le este mult mai dificil să identifice vorbitorii limbii lor native decât cei ce nu suferă de aceasta.

Într-un studiu apărut în Science pe 29 iulie, cercetătorii au scos în evidenţă tocmai acest aspect. Oamenii cu dislexie au avut bătăi mult mai mari de cap în recunoaşterea vocilor decât cei sănătoşi. De fapt, s-au descurcat la fel de slab precum ceilalţi (fără dislexie) atunci când ascultau vorbitori ai unei limbi străine.

Această descoperire sprijină teoria conform căreia fonologia scăzută este un aspect critic al dislexiei şi face lumină asupra modului în care recunoaşterea vocii umane diferă de cea a altor animale, spune John Gabrieli, Profesor de Ştiinţe Medicale, Tehnologie şi Neurologie Cognitivă la MIT şi îndrumătorul lucrării publicate în Science.

„Recunoaşterea persoanelor, la oameni, pare să fie foarte dependentă de abilităţile de vorbire”, spune Gabrieli, care este membru al Departamentului de Ştiinţe ale Creierului şi Cognitive şi, de asemenea, unul din principalii cercetători de la Institutul de Cercetare a Creierului McGovern.

 

Studiile au arătat că pentru oamenii cu dislexie este mult mai dificil să recunoască vorbitorul.

 

 

Indicii verbale

Autorul principal al studiului, absolventul de MIT Tyler Perrachione, şi-a obţinut licenţa şi masterul la Universitatea NorthWestern, unde a fost implicat în studii ce arată că este mai uşor să recunoşti vocile oamenilor ce vorbesc în propria ta limbă.

„Modul de a vorbi al fiecăruia este puţin diferit şi acesta este un indiciu mare despre cine eşti”, spune el. „Când asculţi pe cineva vorbind, nu doar proprietăţile corzilor sale vocale sau rezonanţa cavităţii sale bucale îl deosebeşte de alte persoane, ci şi modul în care acel cineva pronunţă cuvintele.”

După ce Perrachione a ajuns la MIT, el şi Gabrieli au decis să încerce să găsească puncte comune între acest studiu şi dovezi ce arătau că procesarea fonologică era scăzută la oamenii cu dislexie. Au testat subiecţii la identificarea oamenilor ce vorbeau în limba lor natală (engleza), apoi în chineză.

Când ascultau engleză, cei ce nu sufereau de dislexie au avut dreptate în aproximativ 70% din cazuri, dar doar în 50% când au încercat să identifice vorbitorii de chineză. Cei dislexici i-au identificat în mod corect în doar 50% din cazuri atât pe vorbitorii de engleză, cât şi pe cei de chineză.

„Este un studiu frumos prin simplitatea lui”, afirmă Shirley Fecteau, asistent universitar şi visiting professor la Şcoala Medicală Harvard, cercetător în domeniul neuroplasticităţii cognitive la Universitatea Laval din Quebec. „Pare să fie vorba de un efect clar în ceea ce priveşte abilităţile de identificare a vocii de către oamenii cu dislexie.”

Descoperirea sugerează că oamenii cu dislexie ar putea avea chiar mai multe probleme în a urmări un vorbitor decât realizează până şi ei, spune Gabrieli. Aceste date se adaugă la dovezile în continuă creştere conform cărora dislexia nu este doar o dereglare vizuală.

„În anii 1980 a avut loc o schimbare importantă, o trecere de la înţelegerea dislexiei ca o problemă vizuală la înţelegerea ei ca o problemă de limbaj”, spune Gabrieli. „E posibil ca dislexia să nu reprezinte o problemă punctuală, ci o varietate de disfuncţii al căror rezultat această dificultate de a învăţa să citeşti. Dar singura cauză a tulburării care este bine înţeleasă este o slăbiciune în procesarea fonemelor limbii”.


Prieten versus inamic

Recunoaşterea altor membri ai unei anumite specii după vocea lor este de importanţă majoră pentru oameni şi alte animale sociale. „Vrei să ştii cine îţi este prieten şi cine îţi este duşman, vrei să ştii cine e partenerul tău,” spune Perrachione. „Dacă o să cooperezi cu cineva pentru mâncare, vrei să ştii cine este acea persoană.”

Totuşi, se pare că oamenii şi animalele îndeplinesc această sarcină în moduri diferite. Animalele pot identifica alţi membri ai speciei lor după sunetele pe care le produc, dar această abilitate este înnăscută şi se bazează pe sunetele în sine mai degrabă decât pe înţelesul acestora.

„Observăm diferenţele dintre indivizi prin această caracteristică dobândită prin învăţare a comunicării noastre, care este reprezentată de cuvintele pe care le folosim şi aceasta este ceea ce distinge cu adevărat comunicarea dintre oameni de cea a animalelor,” susţine Perrachione.

Cercetătorii consideră că munca lor ar putea de asemenea oferi o perspectivă asupra modului de funcţionare a sistemelor computerizare de recunoaştere vocală. Programele de recunoaştere vocală ce au acces la sensurile din dicţionar ale cuvintele ar putea să se descurce mai bine în înţelegerea diferiţilor vorbitori decât cele ce doar identifică sunetele, spune Perrachione.

Cercetătorii folosesc acum imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională (fMRI) pentru a determina care părţi ale creierului sunt cele mai active la dislexici şi la cei ce nu suferă de această dereglare în timp ce încearcă să identifice voci.


 

Articolul este traducerea Recognizing voices depends on language ability, publicat de MITnews.
Traducerea: Anca Negulescu

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.