Ludwig WittgensteinÎn partea a doua a biografiei marelui filozof Ludwig Wittgenstein ne oprim asupra preocupărilor acestuia ulterioare Primului Război Mondial, când logica şi teoria descriptivă a semnificaţiei lasă locul lămuririi confuziilor generate de interpretările greşite ale limbajului.

Ludwig Wittgenstein - viaţa şi opera (1)

În concordanţă cu credinţa că a rezolvat toate problemele esenţiale ale filozofiei, Wittgenstein a abandonat subiectul după Primul Război Mondial şi a încercat să devină învăţător de şcoală elementară. Între timp, Tractatus a fost publicat şi a atras atenţia a două grupuri importante de filozofi, unul aflat la Cambridge, din care făceau parte R.B. Braithwaite şi Frank Ramsey, iar celălalt la Viena, incluzându‑i pe Moritz Schlick, Friedrich Waismann şi alţi pozitivişti logici, cunoscuţi ulterior sub denumirea colectivă de Cercul de la Viena. Ambele grupuri au încercat să‑l contacteze. Frank Ramsey a făcut două călătorii la Puchberg – micul sat austriac în care preda Wittgenstein – pentru a discuta cu el despre Tractatus, iar el şi Schlick l‑au invitat să se alăture discuţiilor Cercului de la Viena. Stimulat de aceste contacte, interesul lui Wittgenstein pentru filozofie a renăscut şi, după ce scurta şi lipsita de succes carieră de învăţător a luat sfârşit, s‑a întors la disciplina pe care o abandonase, convins, în mare măsură de către Ramsey, că observaţiile pe care le exprimase în cartea sa nu erau, până la urmă, irevocabil corecte.

Wittgenstein in 1920
Wittgenstein (al doilea de la dreapta la stânga) în 1920,
între sora sa Helene Salzer şi prietenul său suedez, Arvid Sjögren
Credit: Wikimedia Commons

În 1929, Wittgenstein s‑a întors la Trinity College, iniţial pentru a colabora cu Ramsey. Anul următor, Ramsey a murit tragic, la frageda vârstă de 26 de ani, în urma unui atac sever de icter. Wittgenstein a rămas la Cambridge pe postul de lector universitar, petrecându‑şi vacanţele în Viena, unde şi‑a reluat discuţiile cu Schlick şi Waismann. În acea perioadă, ideile sale s‑au modificat rapid, astfel că a abandonat cu totul noţiunea de formă logică aşa cum apărea în Tractatus, laolaltă cu teoria semnificaţiei care părea a‑i fi necesară noţiunii respective. A adoptat într‑adevăr o perspectivă la adresa filozofiei care respingea în întregime construirea de teorii de orice fel şi care ilustra filozofia mai degrabă ca pe o activitate, o metodă de a lămuri confuziile generate prin interpretările greşite ale limbajului.

Filozofii, credea Wittgenstein, au fost înşelaţi în gândul că domeniul lor de activitate era un fel de ştiinţă, o căutare de explicaţii teoretice ale lucrurilor care îi nedumereau: natura sensului, a adevărului, a minţii, a timpului, a dreptăţii etc. Însă problemele filozofice nu sunt verificabile prin acest mod de abordare, pretindea el. Nu se impune cu necesitate o doctrină corectă, ci o perspectivă clară, care să împrăştie confuzia, de obicei unicul factor care conferă impresia de substanţă problemei. Multe dintre aceste probleme survin datorită accepţiunii inflexibile a limbajului, care insistă că, dacă un cuvânt are un sens, atunci trebuie să existe un anume obiect care să‑i corespundă. Astfel, de exemplu, folosim fără vreo dificultate cuvântul minte, până ce ne întrebăm „Ce este mintea?“. Apoi ne imaginăm că trebuie să răspundem acestei întrebări identificând un oarecare „lucru“ care este mintea. Dacă luăm aminte că limbajul are multe utilizări şi că orice cuvânt poate fi folosit fără a‑l raporta la lucruri, problema dispare. O altă sursă înrudită de confuzie filozofică este, conform lui Wittgenstein, tendinţa de a confunda regulile gramaticale, sau regulile despre ce afirmaţii au sau nu au sens, cu propoziţii matematice, sau propoziţii despre chestiuni ce ţin de realitate sau existenţă. De exemplu, expresia „2 + 2 = 4“ nu este o propoziţie care descrie o realitate matematică, ci o regulă gramaticală, care determină ce anume are sens când aplicăm termeni aritmetici. Prin urmare, „2 + 2 = 5“ nu este o afirmaţie falsă, este un nonsens, iar sarcina filozofului este să distingă multitudinea de fragmente mai subtile de nonsens care constituie de regulă „teoria“ filozofică.

Wittgenstein credea că el însuşi a căzut pradă unei concepţii excesiv de înguste asupra limbajului în Tractatus, concentrându‑se pe întrebarea cum şi‑au dobândit propoziţiile semnificaţia şi ignorând toate celelalte aspecte ale utilizării de limbaj încărcat cu semnificaţie. O propoziţie este ceva fie adevărat, fie fals, dar noi nu apelăm la limbaj doar pentru a face afirmaţii adevărate sau false, iar astfel o teorie a propoziţiilor nu este – în tradiţia Tractatus – o teorie generală a semnificaţiei şi nici măcar nu constituie un fundament pentru o asemenea teorie. A nu se presupune însă că teoria semnificaţiei din Tractatus ar trebui înlocuită de altă teorie. Ideea că limbajul are o multitudine de întrebuinţări diverse nu este o teorie, ci mai degrabă o banalitate: „Ceea ce găsim în filozofie este banal; ea nu ne învaţă nimic nou, doar ştiinţa reuşeşte asta. Dar rezumatul acestor banalităţi este enorm de dificil şi de o imensă importanţă. Filozofia este, de fapt, rezumatul banalităţilor.“

 

Frank Plumpton Ramsey
Frank Plumpton Ramsey
Credit: wittgen-cam.ac.uk

Wittgenstein şi‑a considerat următoarea carte, Cercetări filozofice, tocmai ca un atare rezumat şi a întâmpinat dificultăţi deosebite în efortul de prelucrare adecvată a ideilor sale. În ultimii 20 de ani ai vieţii, a încercat în repetate rânduri să conceapă o versiune a cărţii care să‑l satisfacă, însă nu a simţit niciodată că a avut succes şi nu a permis publicarea cărţii în timpul vieţii. Scrierile care au devenit cunoscute ca operele târzii ale lui Wittgenstein – Observaţii filozofice (Philosophische Bemerkungen, 1964), Gramatica filozofică (Philosophische Grammatik, 1969), Observaţii asupra fundamentelor matematicii (Bermerkungen ьber die Grundlagen der Mathematik, 1956), Despre certitudine (Ьber Gewissheit, 1969) şi chiar însăşi Cercetările filozofice – sunt încercări nereuşite de a da o expresie definitivă noii sale abordări în filozofie.

Temele pe care le abordează Wittgenstein în aceste manuscrise şi texte dactilografiate publicate postum sunt atât de diverse, încât sfidează orice expunere sumară. Cele două puncte nevralgice sunt problemele tradiţionale în filozofia matematicii (de ex., „Ce este adevărul matematic?“ şi „Ce sunt numerele?“) şi problemele ridicate de reflecţiile asupra minţii (de ex., „Ce este conştiinţa?“ şi „Ce este un suflet?“). Metoda lui Wittgenstein este de a nu se angaja direct în polemici împotriva unor teorii filozofice anume, ci mai degrabă să le identifice sursa în confuzii privind limbajul. În consecinţă, Cercetări filozofice începe nu cu un citat dintr‑o lucrare de filozofie teoretică, ci cu un pasaj din Confesiunile (Confessiones, cca 400 d.Hr) Sfântului Augustin, în care acesta explică felul în care a învăţat să vorbească. Augustin descrie cum părinţii săi arătau spre obiecte pentru a‑l învăţa numele lor. Această descriere ilustrează perfect tipul de perspectivă inflexibilă a limbajului pe care Wittgenstein o considera ca aflându‑se la baza majorităţii confuziilor filozofice. În descrierea de faţă, spune el, se întrevede „o imagine caracteristică a esenţei limbajului uman“ şi „în această imagine a limbajului găsim rădăcinile următoarei idei: Fiecare cuvânt are un înţeles. Acest înţeles este corelat cu cuvântul. Este obiectul pe care cuvântul îl simbolizează“.

Pentru a combate respectiva imagine, Wittgenstein a dezvoltat o metodă descriptivă şi imaginativă pe care a numit‑o „jocuri de limbaj“. Jocurile de limbaj sunt, pentru Wittgenstein, activităţi sociale concrete care implică în manieră crucială utilizarea unor forme specifice de limbaj. Descriind varietatea nenumărată a jocurilor de limbaj – modalităţile nelimitate în care limbajul este folosit de fapt în interacţiunea umană –, Wittgenstein încerca să arate că „vorbirea unui limbaj este parte a unei activităţi sau a unei forme de viaţă“. Semnificaţia unui cuvânt nu este deci obiectul căruia îi corespunde, ci mai curând felul în care cuvântul este folosit în „fluxul vieţii“.

Asociată cu această observaţie este insistenţa lui Wittgenstein că, în ce priveşte limbajul, dimensiunea publică este logic anterioară celei private. Tradiţia filozofică occidentală, începând cel puţin de la celebrul aforism al lui Descartes „Cogito, ergo sum“ („Gândesc, deci exist“), a avut tendinţa de a considera conţinutul minţii individuale ca fiind esenţial, piatra de temelie pe care este construită întreaga cunoaştere. Într‑o secţiune din Cercetări filozofice care a devenit cunoscută ca argumentul limbajului privat, Wittgenstein a căutat să inverseze această prioritate amintindu‑ne că putem vorbi despre conţinutul propriei noastre minţi abia după ce am învăţat o limbă şi că putem învăţa o limbă doar luând parte la practicile comunităţii. Aşadar, punctul incipient pentru reflecţia filozofică nu este propria noastră conştiinţă, ci participarea la activităţile comunităţii. „Un «proces interior» are nevoie de criterii externe.“

Această ultimă observaţie, împreună cu respingerea viguroasă de către Wittgenstein a cartezianismului în genere, i‑a determinat pe unii să‑l categorisească, în mod eronat, drept behaviorist. El nu neagă existenţa proceselor interioare, nici nu echivalează procesele cu comportamentul care le exprimă. Cartezianismul şi behaviorismul sunt, pentru el, confuzii paralele – primul susţinând că mintea există, celălalt susţinând că ea nu există, dar ambele tributare imaginii augustiniene despre limbaj, întrucât pretind că termenul minte trebuie înţeles prin referire la un anume „lucru“. Ambele teorii cad pradă tentaţiei de a înţelege greşit gramatica descrierilor psihologice.

 

Wittgenstein in Fellows' Garden
Ludwig Wittgenstein la Fellows' Garden, Trinity College
Fotografie de Norman Malcom

Credit: wittgen-cam.ac.uk

Complementare la respingerea pe care Wittgenstein o manifestă faţă de teoretizare în filozofie sunt două atitudini mai generale, care trebuie luate în consideraţie dacă dorim să înţelegem spiritul în care a scris el. Prima dintre cele două este detestarea scientismului, opinia că trebuie să căutăm în ştiinţă o „teorie a tuturor lucrurilor“. Wittgenstein considera că această concepţie este caracteristică civilizaţiei sec. XX şi se socotea pe sine şi munca lui ca înotând împotriva curentului. Felul de înţelegere pe care o caută filozoful, credea Wittgenstein, are mai multe în comun cu înţelegerea procurată prin poezie, muzică sau artă – adică tocmai înţelegerea care este cronic subapreciată în epoca noastră ştiinţifică. A doua dintre atitudinile lui generale – care venea să potenţeze sentimentul lui Wittgenstein că este izolat de curentul principal al sec. XX – era o aversiune îndârjită la adresa filozofiei ca profesie. Nici un filozof onest, considera el, nu ar putea trata filozofia ca o profesie şi astfel viaţa academică, departe de a promova filozofia serioasă, o făcea de fapt aproape imposibilă. Şi‑a sfătuit toţi studenţii promiţători să nu devină cadre universitare. A fi doctor, grădinar, vânzător – aproape orice – era preferabil, credea el, rămânerii în viaţa academică.

Wittgenstein însuşi a intenţionat în mai multe rânduri să‑şi părăsească postul academic pentru a se pregăti să devină psihiatru. În 1935 chiar s‑a gândit serios să se mute în Uniunea Sovietică pentru a lucra la o fermă. Când i s‑a oferit prestigioasa Catedră de filozofie de la Cambridge în 1939, a acceptat, însă cu serioase rezerve. În Al Doilea Război Mondial a lucrat ca portar la Spitalul Guy din Londra şi apoi ca asistent într‑o echipă de cercetare medicală. În 1947 a demisionat din funcţia academică şi s‑a mutat în Irlanda pentru a studia pe cont propriu, aşa cum făcuse în Norvegia înainte de Primul Război Mondial. În 1949 a descoperit că are cancer de prostată şi în 1951 s‑a mutat în casa doctorului său din Cambridge, ştiind că mai avea doar câteva luni de trăit. Ultimele sale cuvinte au fost: „Spune‑le că am avut o viaţă minunată“.

Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al şaisprezecelea volum al enciclopediei Britannica.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.