Immanuel KantA doua parte a seriei dedicate vieţii şi operei marelui filozof Immanuel Kant se opreşte asupra perioadei primilor ani de profesorat la Königsberg, cât şi la revoluţia produsă în filozofie de prima dintre cele trei Critici ale gânditorului german - Critica raţiunii pure.

 

Immanuel Kant - viaţa şi opera (1)

PRIMII ANI DE PROFESORAT LA KÖNIGSBERG

În sfârşit, în 1770, după ce a fost 15 ani Privatdozent, Kant a primit Catedra de logică şi metafizică, o poziţie pe care a păstrat-o până cu câţiva ani înainte de moarte. În această perioadă – denumită de obicei perioada critică, întrucât atunci a scris marile sale Critici – a publicat o serie uimitoare de lucrări originale despre subiecte diverse  în care şi-a elaborat şi şi-a prezentat filozofia.

Dizertaţia inaugurală din 1770, pe care a susţinut-o la preluarea postului, conţinea multe dintre elementele importante ale filozofiei sale de maturitate. După cum indică titlul, Despre forma şi principiile lumii sensibile şi a celei inteligibile. Disertaţie (De Mundi Sensibilis atque Intelligibilis Forma et Principiis: Dissertatio), este explicitat dualismul implicit al Visurilor; acest lucru se face pe baza unei interpretări complet diferite de cea a lui Leibniz privind deosebirea dintre simţuri şi înţelegere. Simţul nu este, după cum presupunea Leibniz, o formă confuză de gândire, ci o sursă de cunoaştere de sine stătătoare, însă obiectele cunoscute astfel sunt doar "aparenţe" - termenul pe care îl folosea şi Leibniz. Acestea sunt aparenţe, deoarece toate simţurile sunt condiţionate de prezenţa, în sensibilitate, a formelor timpului şi spaţiului, care nu sunt caracteristici obiective sau cadre ale lucrurilor, ci "intuiţie pură". Însă, deşi cunoaşterea lucrurilor sensibile reprezintă, astfel, un fenomen, aceasta nu înseamnă că nu se ştie nimic despre lucrurile în sine. Desigur, oamenii nu au intuiţie, sau cunoaştere directă, a lumii inteligibile; însă prezenţa în oameni a anumitor concepte intelectuale pure, cum ar fi posibilitatea, existenţa, necesitatea, substanţa, cauzalitatea, le permite să aibă o anumită cunoaştere descriptivă despre ea. Prin intermediul unor astfel de concepte, omul poate ajunge la un exemplu care îi furnizează "măsura comună a tuturor lucrurilor reale". Acest exemplu îi oferă omului o idee de perfecţiune pentru ordinea teoretică, dar şi pentru cea practică: în prima, este vorba despre Fiinţa Supremă, Dumnezeu; în a doua, despre perfecţiunea morală.



Kant tinand o prelegere la Konigsberg

Immanuel Kant, tinând o prelegere unor ofiţeri ruşi
Pictură realizată de I. Soyockina şi V. Gracov
şi expusă la Muzeul Kant din Kaliningrad (fost Königsberg)


După Disertaţie, Kant nu a mai publicat aproape nimic timp de 11 ani. Şi totuşi, când i-a trimis Disertaţia unui prieten, în momentul publicării acesteia, a scris: "În urmă cu aproape un an am ajuns la acel concept pe care nu mă tem că voi fi obligat vreodată sa-l schimb, însă va fi probabil nevoie să-l extind  şi prin care tot soiul de întrebări metafizice pot fi testate după criterii în întregime sigure şi simple, şi la o decizie sigură dacă acestea sunt solubile sau insolubile."

 

PERIOADA CELOR TREI "CRITICI"

În 1781 a fost publicată Critica raţiunii pure (Kritik der reiner Vernunft - scrisă "Critik" în prima ediţie), urmată în următorii nouă ani de lucrări importante şi originale care, în scurt timp, au adus o adevărată revoluţie în gândirea filozofică şi au stabilit noua direcţie a acesteia pentru anii care au urmat.

CRITICA RAŢIUNII PURE

Critica raţiunii pure a reprezentat rezultatul a zece ani de gândire şi meditaţie. Însă, chiar şi aşa, Kant a publicat prima ediţie cu îndoială, după multe amânări; deoarece, deşi era convins de adevărul doctrinei sale, avea dubii cu privire la expunerea ei. Îndoielile sale s-au dovedit întemeiate, iar Kant s-a plâns că interpreţii şi criticii lucrării nu o înţeleseseră deloc. Pentru a corecta interpretările greşite ale gândirii sale, a scris Prolegomene la orice metafizică viitoare (Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik die als Wissenschaft wird auftreten können, 1783), iar în 1787 a publicat o a doua ediţie, revizuită, a primei "critici". Există şi astăzi controverse privind meritele celor două ediţii: cititorii care adoptă interpretarea idealistă preferă de obicei prima ediţie, în timp ce aceia cu viziuni raţionaliste aderă la a doua. Însă, în privinţa dificultăţii şi a simplificării citirii şi înţelegerii doctrinei, părerea generală este că între cele două ediţii diferenţele sunt minime. Toţi cei care deschid pentru prima dată oricare dintre cărţi o găsesc foarte dificilă şi obscură.

 

Pagina de titlu a

Pagina de titlu a ediţiei din 1781 a Criticii raţiunii pure


Motivul acestei dificultăţi se datorează în parte lucrărilor pe care Kant le-a luat drept modele pentru scrierile sale filozofice. A fost primul mare filozof modern care şi-a petrecut timpul predând această materie la universitate. Regulile cereau ca la toate cursurile să fie folosit un anumit set de cărţi; astfel, toate cursurile de filozofie ale lui Kant se  bazaseră pe manuale precum cele ale lui Wolff şi Baumgarten, pline de clişee tehnice, cu o împărţire artificială şi schematică şi care pretindeau că sunt complete şi definitive. Urmându-le exemplul, Kant a furnizat un schelet artificial, rigid şi greu de înţeles pentru toate cele trei Critici.

După introducere, Critica raţiunii pure este împărţită în două părţi de lungimi diferite: o "Doctrină transcendentală a elementelor", care cuprinde aproape 400 de pagini în ediţia standard, urmată de o "Doctrină transcendentală a metodei", care abia ajunge la 80 de pagini. "Elementele" tratează sursele cunoaşterii umane, în timp ce "Metoda" conturează o metodologie pentru utilizarea "raţiunii pure" şi a ideilor sale a priori. Ambele sunt "transcendentale", prin faptul că implică analiza rădăcinilor cunoaşterii şi condiţiilor tuturor experienţelor posibile. La rândul lor, "Elementele" sunt împărţite în "Estetica transcendentală", "Analiza transcendentală" şi "Dialectica transcendentală".

Metoda ce-a mai simplă de a descrie conţinutul Criticii este să spunem că reprezintă un tratat de metafizică: încearcă să arate imposibilitatea unui tip de metafizică şi să pună bazele altuia. Metafizica lui Leibniz, obiectul atacului său, este criticată pentru că afirma că mintea umană poate ajunge, prin gândire pură, la adevăruri despre entităţi care, prin însăşi natura lor, nu pot reprezenta niciodată obiectul experienţei, printre acestea numărându-se Dumnezeu, libertatea umană şi nemurirea. Însă Kant susţinea că mintea nu are astfel de putere şi că metafizica atât de lăudată e un fals.

În opinia lui Kant, problema metafizicii, ca a tuturor ştiinţelor, este să explice felul în care principiile sale pot fi necesare şi universale (aceasta fiind o condiţie pentru orice cunoaştere ştiinţifică) şi totuşi, pe de altă parte, implică şi cunoaşterea realităţii şi furnizează posibilitatea unei cunoaşteri mai extinse decât cea inclusă în mod analitic în ceea ce ştim deja; cu alte cuvinte, decât cea implicită în sensul ei. Pentru a îndeplini aceste două condiţii, afirma Kant, cunoaşterea trebuie să se bazeze pe judecăţi a priori, deoarece acestea pot fi necesare şi, în acelaşi timp, sintetice doar dacă sunt separate de faptele experienţei; adică, dacă termenul predicat conţine ceva mai mult decât este inclus în mod analitic în subiect. Astfel, de exemplu, afirmaţia că toate corpurile sunt extinse nu este sintetică, ci analitică, deoarece noţiunea de extindere este inclusă în însăşi noţiunea de corp; în timp ce afirmaţia că toate corpurile sunt grele este sintetică, deoarece greutatea implică, pe lângă noţiunea de corp, şi pe aceea a corpurilor aflate în relaţie. Astfel, problema de bază, în opinia lui Kant, este de a determina "Cum [în ce condiţii] sunt posibile judecăţile sintetice a priori?"

 

Immanuel Kant

Immanuel Kant


După Kant, această problemă apare în trei domenii: matematică , fizică şi metafizică; iar cele trei mari secţiuni ale primei părţi a Criticii tratează aceste domenii. În "Estetica transcendentală", Kant afirma că matematica tratează timpul şi spaţiul, apoi că acestea reprezintă forme a priori ale sensibilităţii umane ca o condiţie a oricărui lucru perceput prin intermediul simţurilor. În "Analitica transcendentală", partea cea mai importantă, dar şi cea mai dificilă a cărţii, a afirmat că fizica este a priori şi sintetică, deoarece în felul în care ordonează experienţa foloseşte un anumit tip de concepte. Aceste concepte - "categorii", după cum le numea el - sunt citite mai puţin în exteriorul experienţei şi mai mult în interiorul ei şi sunt astfel apriorice sau pure, opuse celor empirice. Însă diferă de conceptele empirice din mai multe puncte de vedere decât cel al originii; întregul lor rol în cunoaştere este diferit; câtă vreme conceptele empirice ajută la corelarea experienţelor particulare şi la explicarea detaliată a modului în care este ordonată experienţa, categoriile au funcţia de a prescrie forma generală pe care această ordine detaliată trebuie să o ia. Acestea aparţin cunoaşterii. Însă, cu toate că sunt indispensabile pentru cunoaşterea obiectivă, singura cunoaştere pe care o oferă categoriile respective este aceea a obiectelor experienţei posibile; oferă cunoaştere validă şi reală doar atunci când ordonează în spaţiu şi timp ceea ce este dat prin simţuri.



În "Dialectica transcendentală", Kant a analizat judecăţile sintetice apriorice din metafizică. Aici, afirma el, situaţia este inversă decât cea din matematică şi din fizică. Metafizica se detaşează de experienţa prin simţuri, în încercarea de a trece dincolo de ea, şi, din acest motiv, nu reuşeşte să ajungă la o judecată adevărată sintetică unică a priori. Pentru a justifica această afirmaţie, Kant a analizat felul în care metafizica utilizează conceptul de necondiţionat. Conform lui Kant, raţiunea urmăreşte necondiţionatul sau absolutul în trei sfere distincte: (1) în psihologia filozofică, ea caută un subiect absolut al cunoaşterii; (2) în sfera cosmologiei, ea caută un început absolut al lucrurilor în timp, o limită absolută a lor în spaţiu şi o limită absolută a divizibilităţii lor; (3) în sfera teologiei, ea caută o condiţie absolută a tuturor lucrurilor. În toate cazurile, Kant susţinea că demonstrează faptul că încercarea este sortită eşecului, ducând la o antinomie în care pot fi date motive la fel de bune atât pentru opinia afirmativă, cât şi pentru cea negativă. "Ştiinţele" metafizice ale psihologiei raţionale, cosmologie raţionale şi teologiei naturale, cu care Kant era familiarizat din textele lui Baumgarten, despre care trebuia să vorbească la cursuri, se dovedeau astfel neîntemeiate.

Odată cu această lucrare, Kant afirma cu mândrie că realizase o revoluţie coperniciană în filozofie. Aşa cum fondatorul astronomie moderne, Nicolaus Copernic, explicare mişcările aparente ale stelelor atribuindu-le în parte mişcării observatorilor, Kant explicase aplicaţia principiilor a priori ale minţii demonstrând că obiectele se conformează minţii: în cunoaştere, nu mintea se conformează lucrurilor, ci lucrurile se conformează minţii.

 

 

Immanuel Kant - viaţa şi opera (3)

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.