Tipărire
Categorie: Biografii. Biologie
Accesări: 8883

Charles DarwinDarwin şi-a publicat ideile sale privind evoluţia la mulţi ani după ce şi-a conturat teoria. În a doua partea a biografiei, puteţi citi despre impactul teoriei evoluţioniste asupra societăţii acelui timp, despre ultimele cărţi publicate şi despre moartea marelui cercetător.

 

Charles Darwin - biografie (1)


NATURALISTUL MOŞIER DIN DOWNE


Darwin a trasat o schiţă de 35 de pagini cu teoria sa despre selecţia naturală în 1842 şi a extins-o în 1844, dar nu a avut nici o intenţie imediată de a o publica. I-a scris Emmei o scrisoare în 1844, rugând-o ca, dacă el ar muri, să plătească unui editor 400 de lire sterline pentru a publica lucrarea. Poate că a vrut să moară mai înainte.

În 1842, Darwin, evitând tot mai mult societatea, îşi mutase familia în satul izolat Downe, în Kent, la „marginea extremă a lumii“. (Satul se afla, de fapt, la doar 26 km de centrul Londrei.) Aici, trăind într-o fostă casă parohială, Down House, a imitat stilul de viaţă al prietenilor săi clerici. Temându-se să nu fie spionat, şi-a limitat chiar şi plimbările. Izolarea sa a fost completă: de acum înainte şi-a dus zilele după ceas, cu perioade stabilite pentru mers pe jos, somn, lectură şi partide de table nocturne. Şi-a îndeplinit responsabilităţile parohiale, ajutând la administrarea clubului local. Orele sale de lucru erau dedicate albinelor, florilor şi scoicilor, precum şi cărţilor despre recifele de corali şi despre geologia sud-americană, trei dintre acestea, publicate în perioada 1842–1846, asigurându-i reputaţia de geolog.


 

Casa lui Darwin din Downe

Casa lui Darwin din Downe


Rareori şi-a adus în discuţie secretul. Când a făcut acest lucru, în special în faţa botanistului de la Grădinile Botanice Kew, Joseph Dalton Hooker, Darwin a spus că a crede în evoluţie este ca şi cum „ai mărturisi o crimă“. Analogia cu această crimă capitală nu era deloc neobişnuită: rebelii ateişti foloseau evoluţia ca una dintre armele lor împotriva oprimării anglicane, fiind întemniţaţi pentru blasfemie. Darwin, nervos şi deprimat, a ajuns să apeleze la izvoare de apă minerală şi la remedii tradiţionale. Ajunsese să înţeleagă moralitatea conservatoare a clericilor. Înţelegea şi crima de care s-ar fi făcut vinovat. Avea o avere uriaşă: la sfârşitul anilor 1840, familia Darwin avea investiţii de 80 000 de lire sterline; era proprietarul a două ferme mari de la Lincolnshire; iar la sfârşitul anilor 1850 investise zeci de mii de lire sterline în acţiuni feroviare. Chiar dacă teoria sa, cu accente capitaliste şi meritocratice, nu semăna cu nimic din concepţiile enunţate de radicali şi de protestatari, aceşti ani de turbulenţe nu erau deloc un moment al destăinuirilor.


Din 1846 până în 1854, Darwin şi-a sporit renumele de expert în problema speciilor, întocmind un studiu detaliat despre toate crustaceele cunoscute. Intrigat de diferenţierea lor sexuală, el a descoperit că de unele femele stau agăţaţi mici masculi de
generaţi. Acest lucru i-a trezit interesul în evoluţia formelor divergente de masculi şi femele dintr-o creatură originară hermafrodită. Patru monografii despre un astfel de grup obscur l-au transformat într-un expert de seamă şi i-au adus Medalia Regală a Societăţii Regale în 1853. Nimeni nu l-ar mai fi putut taxa drept speculant în domeniul biologiei.


ORIGINEA SPECIILOR


În anii 1850, Anglia devenise mai liniştită şi mai prosperă, iar la jumătatea deceniului specialiştii căpătaseră supremaţia, instituind examene şi impunând meritocraţia. Schimbarea compoziţiei sociale a ştiinţei – exemplificată de faima biologului liber-cugetător Thomas Henry Huxley – promitea o receptare mai bună a teoriilor lui Darwin. Huxley, filozoful Herbert Spencer şi alţii optau pentru o natură seculară în publicaţia raţionalistă Westminster Review şi luau în derâdere influenţa „parohială“. Darwin pierduse şi el ultimele rămăşiţe ale credinţei creştine după moartea tragică a fiicei sale mai mari, Annie, de febră tifoidă, în 1851.


Lumea devenea mai sigură pentru Darwin şi teoria sa: Anglia de la jumătatea perioadei victoriene era mai stabilă decât „anii 1830 ai foametei“ sau tumultuoşii ani 1840. În 1854 a rezolvat ultima sa problemă majoră, bifurcarea genurilor, pentru a produce noi ramuri ale evoluţiei. El a folosit o analogie industrială cunoscută din fabricile de la Wedgwood, diviziunea muncii: competiţia pe piaţa supraîncărcată a naturii favoriza variantele care exploatau caracteristici diferite ale unei nişe. Speciile încep să difere brusc, la fel ca negustorii din acelaşi spaţiu comercial. Prin 1855, Darwin a experimentat cu seminţe ţinute în apa de mare, pentru a dovedi că acestea pot supravieţui traversării oceanului pentru a începe procesul de formare a unor specii noi pe insule. Apoi a colecţionat specii ornamentale de porumbei, p
entru a vedea dacă puii se aseamănă mai mult cu porumbelul indigen ancestral decât cu bizarii lor părinţi. Darwin şi-a perfecţionat analogia sa despre selecţia naturală cu mai sofisticata teorie despre „selecţia artificială“, aşa cum a denumit-o. Îşi pregătea strategia retorică, gata să-şi prezinte teoria.


După ce a vorbit cu Huxley şi Hooker la Downe, în aprilie 1856, Darwin a început să scrie o carte în trei volume, denumită ostentativ Selecţia naturală, care a fost proiectată să zdrobească orice critică printr-un talmeş balmeş de informaţii. Darwin avea acum o autoritate ştiinţifică şi socială imensă, iar locul său în parohie a fost asigurat atunci când a fost învestit ca judecător de pace, în 1857. Încurajat de Lyell, Darwin a continuat să scrie până la naşterea celui de-al zecelea (şi ultimul) fiu al său, retardat mintal, Charles Waring Darwin (născut în 1856, când Emma avea 48 de ani). Dacă în anii 1830 Darwin credea că speciile rămân adaptate perfect până la schimbarea mediului, acum credea că fiecare nouă variaţie este imperfectă şi că, în realitate, speciile se află într-o luptă perpetuă. De asemenea, a explicat evoluţia albinelor lucrătoare sterile în 1857. Acestea nu se supun selecţiei, deoarece nu se reproduc, prin urmare a optat pentru selecţia „În familie“ (selecţia rubedeniilor, aşa cum este cunoscută astăzi): întreaga colonie a beneficiat de conservarea lor.

 

Originea Speciilor copertă 1859


Darwin terminase de scris un sfert de milion de cuvinte până la 18 iunie 1858. În acea zi a primit o scrisoare de la Alfred Russel Wallace, un socialist şi colecţionar de specimene britanic care lucra în Arhipelagul Malay, în care schiţa o teorie asemănătoare. Temându-se să nu îşi piardă întâietatea, Darwin a acceptat soluţia dată de Lyell şi Hooker: aceştia au citit, în paralel, extrase din lucrările lui Darwin şi Wallace la Linnean Society, la 1 iulie 1858. Darwin se afla departe, bolnav, plângându-şi micul fiu care murise de scarlatină şi, astfel, a lipsit de la prima prezentare publică a teoriei selecţiei naturale. Acest absenteism avea să îi marcheze ultimii ani.


Darwin a început să scrie rapid un rezumat al Selecţiei naturale, care s-a transformat într-o carte mai accesibilă, Originea speciilor ca metodă de selecţie naturală sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă. Suferind de teribile dureri de stomac, Darwin, care avea pe atunci 50 de ani, se afla izolat departe, la o staţiune balneară de lângă dezolantele mlaştini din Yorkshire în momentul când cartea a fost scoasă pe piaţă, la 22 noiembrie 1859. El se temea încă de ceea ce putea fi mai rău şi a trimis exemplare din carte experţilor, cu scrisori justificative („cât vă veţi dori să mă crucificaţi de viu“). Era de parcă „ai trăi în infern“, spunea el despre această perioadă.


Cartea i-a deranjat pe profesorii de la Cambridge, însă aceştia fuseseră marginalizaţi în ştiinţă. Totuşi, prezbiterienii radicali simpatizau cu teoriile sale, la fel şi biologii şi geologii londonezi, chiar dacă doar câţiva au adoptat, de fapt, abordarea cost-beneficiu pe care o propunea Darwin despre natură. Ziarele au tras concluzia unică pe care Darwin o evitase explicit: că oamenii au evoluat din maimuţe şi că Darwin respingea ideea imortalităţii omenirii. Sensibilul Darwin, care nu mai apăr
ea public, l-a lăsat pe Huxley, devenit un foarte bun prieten, să gestioneze această parte a polemicii. Îndrăzneţul Huxley, care iubea polemicile publice pe cât de mult le dispreţuia Darwin, avea propriile motive pentru a prelua cauza şi a făcut acest lucru cu entuziasm. A scris trei recenzii despre Originea speciilor, a apărat evoluţia umană la întâlnirea de la Oxford a Asociaţiei Britanice pentru Progrese a Ştiinţei în 1860 (când episcopul Samuel Wilberforce l-a întrebat în glumă pe Huxley dacă maimuţele provin din partea bunicii sau bunicului său) şi a publicat propria carte despre evoluţia omului, Dovezi despre locul omului în natură, 1863. Ceea ce a promovat Huxley a fost naturalismul evoluţionist al lui Darwin, teoriile sale care excludeau miraculosul, propulsând biologia în spaţii considerate anterior tabu şi care au sporit puterea experţilor lui Huxley. Iar aceştia au şi fost de fapt cei care au câştigat pentru Darwin Medalia Copley a Societăţii Regale, în 1864.


Reacţia lui Huxley, cu entuziasmul său pentru evoluţie şi o opinie mai reţinută despre selecţia naturală, a fost una tipică. Selecţia naturală – „legea alandala“ în cuvintele dispreţuitoare ale lui Herschel – a cunoscut puţin sprijin pe vremea lui Darwin. Prin contrast, evoluţia însăşi (Darwin o denumea „descendenţă“ – termenul evoluţie a fost introdus în ultima ediţie, din 1872, a Originii speciilor) a fost recunoscută de la tribunele Asociaţiei Britanice încă din 1866. De asemenea, în acel an, Darwin s-a întâlnit cu admiratorul său german, zoologul Ernst Haeckel, al cărui prozelitism avea să răspândească darwinismul în întreaga lume prusacă. Doi ani mai târziu, regele Prusiei i-a acordat lui Darwin ordinul Pour le Mérite.


PATRIARHUL ÎN LABORATORUL SĂU DE CASĂ

În anii 1860, perioadele lungi de boală chinuitoare l-au lăsat pe bătrânul Darwin slăbit şi devastat. Odată  a vomitat timp de 27 de zile consecutiv. Down House era o infirmerie unde boala devenise omniprezentă, iar Emma, o veşnică infirmieră grijulie. Ea l-a apărat şi l-a îngrijit pe patriarh. Darwin a fost un victorian tipic în stereotipiile sale rasiale şi sexuale – deşi dependent de redutabila sa soţie, acesta le considera în continuare inferioare pe femei. Şi chiar dacă a fost un aboliţionist fervent, credea totuşi că negrii sunt o rasă inferioară. Dar puţini, în afara socialiştilor egalitari, au luptat împotriva acestor prejudecăţi – şi Darwin, cufundat în cultura competitivă a liberalismului Whig căruia îi păstra cu sfinţenie valorile în ştiinţa sa, nu avea timp de socialism.

 

Emma Darwin - soţia lui Charles Darwin

Emma Darwin - soţia lui Charles Darwin


Casa era şi un laborator unde Darwin a continuat să experimenteze şi să revizuiască următoarele şase ediţii din Originea speciilor. Deşi continua să parieze pe „selecţia naturală“, a răspuns criticilor prin evidenţierea altor cauze ale schimbării – de exemplu, efectele folosirii continue a unui organ – şi a susţinut teoria lamarckiană că astfel de modificări produse de utilizarea excesivă pot fi transmise urmaşilor. În Variaţiile plantelor şi animalelor în stare domestică, 1868, a enunţat faptele şi a explorat cauzele variaţiilor prezente în rasele domestice. Cartea a oferit răspunsuri unor critici precum George Douglas Campbell, al optulea duce de Argyll, care a respins procesul orb, accidental al variaţiei prezentate de Darwin, considerând că noile naşteri nu sunt întâmplătoare. Arătând că specialiştii crescători de păsări au selectat din gama de variaţii prezente în natură anumite caracteristici pentru a produce smocurile şi moţurile porumbeilor ornamentali, Darwin a respins această explicaţie providenţială.


În 1867, inginerul Fleeming Jenkin a susţinut că orice variaţie favorabilă singulară ar fi disipată şi, în cele din urmă, pierdută prin continuarea reproducerii în rândul populaţiei generale. Nu se cunoştea nici un mecanism de moştenire, de aceea, în Modificarea plantelor şi animalelor, Darwin şi-a formulat ipoteza „pangenezei“ pentru a explica moştenirea discretă a trăsăturilor. Şi-a imaginat că fiecare ţesut al unui organism transmitea mici „gemule“ care treceau în organele sexuale şi permiteau ca reproduceri de-ale lor să fie preluate de următoarea generaţie. Dar vărul lui Darwin, Francis Galton, nu a reuşit sa găsească aceste gemule în sângele iepurilor, iar teoria s-a dovedit nevalidă.


Darwin a fost un adept al atacurilor laterale, pentru a-şi surprinde criticii. A făcut apel la subiecte aparent greu de abordat – cum ar fi orhideele – şi le-a transformat în cazuri test pentru „selecţia naturală“. Aşadar, cartea care a apărut după Originea speciilor a fost, spre surpriza tuturor, Diversele trucuri prin care orhideele britanice şi străine sunt fertilizate de insecte, 1862.


El a demonstrat că frumuseţea orhideei nu este un capriciu floral al providenţei, „proiectată“ de Dumnezeu să placă oamenilor, ci un rezultat al selecţiei, pentru a atrage polenizarea încrucişată a insectelor. Aceste petale îndrumau albinele spre nectar, iar sacii de polen erau depozitaţi exact acolo unde puteau fi atinşi de stigmatul unei alte flori.


Dar care este importanţa polenizării încrucişate? Opera botanică a lui Darwin a fost întotdeauna corelată subtil la mecanismul său evoluţionist. Acesta a crezut că plantele polenizate încrucişat pot produce urmaşi mai adaptaţi decât cele autopolenizate şi a făcut apel la o ingeniozitate considerabilă în explicarea a zeci de polenizări încrucişate pentru a dovedi această teorie. Rezultatele au apărut în Efectele fertilizării încrucişate şi ale autofertilizării în regnul vegetal, 1876. Următoarea carte, Formele diferite de flori la plantele din aceeaşi specie, 1877, a fost din nou rezultatul unei cercetări îndelungate asupra modului în care evoluţia unor specii a favorizat apariţia formelor diferite femeieşti şi bărbăteşti de flori, care să faciliteze reproducerea externă. Darwin fusese de mult timp sensibil la efectele reproducerii interne, deoarece el însuşi se căsătorise cu o verişoară din Wedgwood, la fel sora sa Caroline, măritată şi ea cu un verişor. Îi era foarte frică de consecinţele pe care acest mariaj le-ar fi putut avea asupra celor cinci fii ai săi. Însă îngrijorarea sa a fost neîntemeiată: William a devenit bancher, Leonard, maior în armată, George, profesor de astronomie la Cam
bridge, Francis, lector de botanică la Cambridge, iar Horace, fabricant de instrumente ştiinţifice. Darwin a mai studiat plantele insectivore, plantele agăţătoare şi răspunsul plantelor la gravitaţie şi lumină (lumina soarelui, credea el, activa ceva la vârful lăstarului – o idee care a inspirat cercetările despre hormonii de creştere la plante).


OMUL PRIVAT ŞI POLEMICA PUBLICĂ


În anii 1860, selecţia naturală se aplica la sporul demografic. Cooperarea, era de părere A.R. Wallace, întărea legăturile morale din triburile primitive. Prin contrast, promotorii darwinismului social se plângeau că civilizaţia modernă îi protejează pe cei „neadaptaţi“ de selecţia naturală. Francis Galton a susţinut că anumite trăsături de caracter – chiar şi imbecilitatea sau geniul – sunt moştenite şi că „eugenia“, aşa cum a ajuns să fie denumită, va opri pierderea informaţiilor genetice. Tendinţa de a explica evoluţia raselor umane, moralitatea şi civilizaţia a fost formulată de Darwin în lucrarea sa în două volume Originea omului şi selecţia sexuală, 1871. Cartea era influentă, adnotată şi foarte anecdotică pe alocuri. Cele două volume erau diferite. Primul discută evoluţia civilizaţiei şi originilor omului printre maimuţele Lumii Vechi. Al doilea volum a răspuns unor critici precum Argyll, care se îndoiau că penajul irizat al păsării colibri avea vreo funcţie. Darwin a susţinut că femelele îşi aleg masculii după penajul ţipător. Ca de obicei, Darwin a făcut apel la uriaşa sa reţea de corespondenţă – crescători de animale, naturalişti şi călători din întreaga lume – pentru a găsi dovezi pentru acest lucru. Acest tip de „selecţie sexuală“ s-a întâmplat şi în rândurile oamenilor. De vreme ce societăţile primitive aveau noţiuni despre frumuseţe, preferinţele estetice, credea el, ar putea fi responsabile pentru originea rasei umane.


Darwin şi fiul lui, William, 1842

Darwin şi fiul lui, William, 1842


Explicaţia lui Darwin se îndrepta parţial către Wallace. La fel ca mulţi socialişti deziluzionaţi, Wallace se angajase în spiritualism. Acesta susţinea că forţele spirituale ne-au înzestrat cu un creier supra-dezvoltat, pentru a duce umanitatea către perfecţiunea milenaristă. Darwin nu avea timp pentru acest lucru. Chiar dacă a participat la o şedinţă de spiritism cu Galton şi cu romanciera George Eliot (Marian Evans) în casa fratelui său, în 1874, el s-a arătat îngrozit de „astfel de tâmpenii“ şi în 1876 a trimis 10 lire pentru a acoperi costurile acuzării mediumului Henry Slade.


Darwin a terminat alt corpus important al operei sale. După studierea comportamentului capricios al urangutanilor din gradina zoologică din Londra în 1838, pe când i se năşteau cei zece fii (ale căror expresii faciale le găsea asemănătoare cu cele ale antropoidelor), Darwin devenise fascinat de expresie. Ca student, îi auzise pe mulţi criticând ideea că muşchii faciali ai persoanelor sunt concepuţi de Dumnezeu pentru a le exprima gândurile. Acum, Expresia emoţiilor la om şi animale, 1872, a extins subiectul pentru a include seria de grimase ale persoanelor internate la azil, pentru a arăta continuitatea emoţiilor şi a expresiilor între oameni şi animale.


Blândul Darwin a produs valuri de devotament. În jurul său s-a format un cerc protector, bine închegat de Huxley şi Hooker. Aceştia i-au ostracizat pe detractori, îndeosebi pe zoologul romano-catolic Saint George Jackson Mivart. Darwin a apreciat grija care i se acordase: a contribuit la strângerea sumei de 2100 de lire sterline pentru a-l trimite pe extenuatul Huxley în vacanţă în 1873, iar insistenţele sale au dus la adăugarea lui Wallace, care era sărac, la Lista Civilă în 1881. Darwin a fost apreciat de foarte mulţi, cu atât mai mult cu cât era văzut rareori. Iar când era văzut – de exemplu, de filozoful John Fiske de la Harvard, un vizitator privilegiat la Down House în 1873 – era considerat „cel mai drag, mai dulce şi mai adorabil bunicuţ“.


Darwin şi-a scris autobiografia între 1876 şi 1881. Aceasta a fost compusă mai degrabă pentru nepoţii săi decât pentru tipar şi era deosebit de candidă în antipatia sa faţă de miturile creştine şi chinurile veşnice. Totuşi, persoanelor care îl întrebau despre credinţele sale religioase, le spunea doar că este agnostic (cuvânt inventat de Huxley în 1869).

 

Charles Darwin de Elliott&Fry, 1880

Charles Darwin de Elliott&Fry, 1880


Rutina experimentelor şi scrierilor sale a dat sens vieţii sale. Dar după ce şi-a desăvârşit interesul pe termen lung publicând Formarea mucegaiului vegetal prin acţiunea viermilor, viitorul părea sumbru. Un astfel de subiect lumesc era tipic pentru Darwin: aşa cum arătase că ecosistemele de astăzi sunt alcătuite din grade infinitezimale, iar Anzii impunători din ridicături minuscule, tot aşa şi-a terminat observaţiile despre transformările monumentale ale peisajelor de către locuitorii cei mai modeşti ai Pământului.


Suferind de anghină, Darwin aştepta să se alăture viermilor, considerând „cimitirul din Down drept cel mai dulce loc de pe pământ“. A avut un atac de apoplexie în martie 1882 şi a murit de atac de cord la 19 aprilie. Grupurile influente doreau o ceremonie mai grandioasă decât înmormântarea din Downe, ceva mai bun pentru gentlemanul naturalist care aduse
se „o nouă natură“ în mâinile noilor specialişti. Galton a determinat Societatea Regală să ceară permisiunea familiei pentru o înmormântare oficială. Huxley, care prin preluarea discuţiilor publice păstrase reputaţia lui Darwin de „om cordial şi blând care ajunsese la perfecţiune“, aşa cum menţiona un ziar, l-a convins pe preotul de la Westminster Abbey să-l îngroape acolo pe sfiosul agnostic. Astfel, Darwin a fost înmormântat cu toată pompa ecleziastică la 26 aprilie 1882, în prezenţa noii nobilimi a ştiinţei şi a statului.

 


Textul de mai sus este preluat, cu acordul editorilor, din al cincilea volum al enciclopediei Britannica.