Tipărire
Categorie: Biografii. Biologie
Accesări: 16013

Charles DarwinNaturalistul de origine engleză Charles Darwin este, fără îndoială, un cercetător al naturii cunoscut de orice cititor al site-ului nostru. În două articole vă prezentăm o biografie amănunţită a acestuia. Întâi, despre tinereţea lui Darwin şi călătoria pe nava HMS Beagle.

 

 

 

Charles Darwin (12.02. 1809 – 19.04.1882) a fost un naturalist englez a cărui teorie despre evoluţia bazată pe selecţia naturală a devenit temelia studiilor evoluţioniste moderne. Cu chipul său de boieraş de la ţară, Darwin a şocat iniţial societatea religioasă victoriană, sugerând că animalele şi oamenii împart aceiaşi strămoşi. Cu toate acestea, biologia sa atee a atras noua categorie de savanţi profesionişti şi, pană la moartea sa, viziunea evoluţionistă se răspândise deja în ştiinţă, literatură şi politică. Darwin, el însuşi un agnostic, a fost înmormântat cu onoruri naţionale la Westminster Abbey, Londra, în semn de recunoştinţă şi preţuire.

 


Darwin şi-a formulat teoria îndrăzneaţă în cadru neoficial, între 1837 şi 1839, la întoarcerea dintr-o călătorie în jurul lumii la bordul navei HMS Beagle, însă abia două decenii mai târziu avea să îşi exprime public teoriile în Originea speciilor, 1859, carte care a influenţat profund societatea şi gândirea occidentală modernă.


TINEREŢEA ŞI EDUCAŢIA


Darwin a fost al doilea fiu al lui Robert Waring Darwin, medic din înalta societate, şi al Suzanei Wedgwood, fiica industriaşului de ceramică Josiah Wedgwood. Alt străbunic al lui Darwin, Erasmus Darwin, doctor liber-cugetător şi poet la modă înainte de Revoluţia Franceză, a fost autorul lucrării Zoonomia sau legile vieţii organice. Mama lui Darwin a murit când acesta avea doar opt ani, iar el a fost îngrijit de cele trei surori mai mari ale sale. Copilul l-a admirat profund pe autoritarul său tată, ale cărui pătrunzătoare observaţii medicale l-au învăţat foarte multe despre psihologia umană. Dar a detestat metoda de învăţare mecanică a clasicilor în şcoala tradiţionalistă anglicană de la Shrewsbury, unde a studiat între 1818 şi 1825. În şcolile publice englezeşti, ştiinţa era considerată, pe atunci, dezumanizantă, şi, din cauza interesului său pentru chimie, Darwin a fost pedepsit de directorul său şi poreclit „Gaz“ de către colegii lui.

 

Charles Darwin si sora acestuia Catherine

Charles Darwin şi sora acestuia Catherine, 1816


Tatăl său, considerându-l pe tânărul de 16 ani un pierde-vară interesat doar de vânătoare, l-a trimis să studieze medicina la Universitatea din Edinburgh în 1825. Mai târziu, Darwin a dat de înţeles că a învăţat foarte puţine în cei doi ani la Edinburgh. De fapt, a fost o experienţă iniţiatică. Nu putea primi o educaţie ştiinţifică mai bună în altă universitate britanică. A fost învăţat să înţeleagă chimia rocilor în curs de răcire pe Pământul străvechi şi cum să clasifice plantele după „sistemul natural“ modern. La Muzeul de la Edinburgh a fost învăţat să împăieze păsări de către un sclav sud american eliberat şi cum să identifice straturile de roci şi flora şi fauna colonială.

Şi mai important, studenţii radicali de la universitate l-au introdus pe adolescent în cele mai recente ştiinţe care se studiau pe continent. Edinburgh a atras pe protestanţii englezi disidenţi care erau excluşi din universităţile anglicane cum ar fi Oxford şi Cambridge, iar la societăţile de studenţi, Darwin a auzit liber-cugetători care negau imaginea divină a anatomiei faciale umane şi care susţineau că animalele au toate facultăţile mintale ale oamenilor. O conferinţă despre minte ca produs al unui creier material a fost cenzurată oficial, deoarece un astfel de materialism a fost considerat subversiv în deceniile conservatoare care au urmat Revoluţiei Franceze. Darwin a fost martorul sancţiunilor sociale aplicate celor care nu se supuneau dogmelor.

Când strângea melci de mare pe ţărmurile din apropiere, era însoţit de Robert Edmond Grant, un evoluţionist radical şi un discipol al biologului francez Jean Baptiste Lamarck. Expert în porifere, Grant a devenit mentorul lui Darwin şi l-a învăţat despre creşterea şi relaţiile dintre nevertebratele marine primitive. Grant credea că acestea deţin cheia misterelor legate de originea fiinţelor mai complexe. Încurajat să abordeze problematici mai largi despre viaţă printr-un studiu de zoologie a nevertebratelor, Darwin a făcut propriile observaţii despre briozoarele larvare (Flustra) şi şi-a anunţat descoperirile în societăţile de studenţi.


Tânărul Darwin a învăţat foarte multe în bogatul mediu intelectual de la Edinburgh, însă nimic despre medicină: a detestat anatomia, iar chirurgia (înainte de a fi folosit cloroformul ca anestezic) îi repugna. Tatăl său liber-cugetător, realizând cu şiretenie că Biserica putea fi o chemare mai bună pentru un naturalist fără direcţie, l-a transferat la Christ College, Cambridge, în 1828. Într-un mediu complet diferit, Darwin era educat acum să devină un gentleman anglican. Şi-a cumpărat cal şi a reînceput să se dedice, alături de fiii altor moşieri, vechilor pasiuni: băutura, tirul şi colectarea de gândaci. A ieşit al zecelea pe lista absolvenţilor în arte în 1831. În acest colegiu, tânărul profesor preot John Stevens Henslow i-a arătat latura conservatoare a botanicii, iar decanul, reverendul Adam Sedgwick, specializat în evidenţierea planului lui Dumnezeu în lumea animală, l-a dus pe Darwin în Ţara Galilor în 1831, într-o călătorie pe teme geologice.


Inspirat de relatările lui Alexander von Humboldt despre junglele sud-americane din Istorisire despre călătorii, Darwin a acceptat, la sugestia lui Henslow, o călătorie în Ţara de Foc, în capătul sudic al Americii de Sud, la bordul unui bric reconstruit, HMS Beagle. Dar
win nu a navigat ca un umil naturalist chirurg, ci ca un gentleman care şi plătea cheltuielile de călătorie, însoţitor al căpitanului de 26 de ani Robert Fitzroy, un aristocrat care se temea să stea singur la timonă. Călătoria cu Fitzroy îşi propunea scopuri imperiale, dar şi misionare: trebuia să cerceteze coastele Patagoniei, pentru a facilita comerţul britanic şi să repatrieze trei „sclavi“ cumpăraţi anterior în Anglia din Ţara de Foc şi creştinaţi. Darwin s-a echipat cu arme, cărţi şi sfaturi despre conservarea carcaselor de animale de la experţii de la gradina zoologică din Londra (Fitzroy i-a dat primul volum din Principiile geologiei,  de Charles Lyell). Beagle a ridicat ancora din Anglia la 27 decembrie 1831.


CĂLĂTORIA PE BEAGLE


Circumnavigaţia globului avea să îl formeze definitiv pe tânărul Darwin, de 22 de ani. Cinci ani de greutăţi fizice şi rigoare mintală, închis între pereţii unei nave, ani compensaţi de oportunităţi fără margini în junglele braziliene şi în Munţii Anzi, aveau să îi dea lui Darwin o profunzime de gândire pe care n-o avusese până atunci. Ca gentleman naturalist, acesta putea părăsi nava perioade lungi de timp, urmărindu-şi propriile interese. În consecinţă, a petrecut doar 18 luni la bordul navei.

 

Călătoria pe Beagle

Itinerarul călătoriei pe Beagle


Greutăţile au apărut imediat: îndată ce au ieşit în larg, Darwin a suferit de rău de mare . Chinuitoare au fost şi întrebările sale: în zilele fără turbulenţe, pătura de plancton de la suprafaţa oceanului l-a făcut să se întrebe de ce mişună aceste creaturi frumoase departe în larg, unde niciun om nu le poate aprecia. Pe Insulele Capului Verde (în ianuarie 1832), navigatorul a văzut benzi de cochilii de stridii printre stânci; acestea l-au făcut să creadă că speculaţiile geologice ale lui Lyell erau corecte, în sensul ca pământul se ridică în anumite locuri şi se scufundă în altele.

La Bahia (astăzi Salvador), Brazilia, pădurea tropicală luxuriantă l-a lăsat pe Darwin într-o stare de încântare haotică. Dar mintea lui, cu înclinaţiile sale aboliţioniste inspirate de Wedgwood, s-a arătat revoltată de sclavia locală. Pentru Darwin, atât de adesea solitar, pădurea tropicală părea o compensaţie pentru răutăţile oamenilor: a petrecut luni întregi în Rio de Janeiro, în mijlocul acestei splendori tropicale uimitoare, pline de viermi laţi „viu coloraţi“, iar colecţionarul însuşi a devenit „fascinat de păianjeni“. Dar natura are propriile rele, iar Darwin avea să îşi amintească mereu înfiorat de viespea ihneumon parazită, care strângea omizi mâncate de vii de larvele sale. Mai târziu avea să folosească acest exemplu ca probă împotrivă celor care vorbeau despre bunătatea absolută a naturii.


Navigând pe Rio de la Plata, în iulie 1832, a găsit Montevideo, în Uruguay, în plină rebeliune şi s-a alăturat marinarilor înarmaţi pentru recucerirea fortăreţei din mâinile rebelilor. La Bahna Blanca, în Argentina, gauchos i-au vorbit despre exterminarea indienilor din pampa. Dincolo de spoiala de civilizaţii, genocidul părea regula de frontieră, o concluzie întărită de întâlnirea lui Darwin cu generalul Juan Manuel de Rosas şi „armata sa de bandiţi netrebnici“ însărcinată cu eradicarea băştinaşilor. Pentru un tânăr sensibil, proaspăt ieşit de pe băncile Colegiului lui Hristos, situaţia era tulburătoare. Întâlnirea cu oamenii sălbatici din Ţara de Foc în decembrie 1832  l-a tulburat şi mai mult. Cât de mare, scria Darwin, este „diferenţa dintre omul sălbatic şi omul civilizat. Este mult mai mare decât cea dintre o fiară şi [un] animal domesticit“. Dumnezeu a creat oameni într-o vastă diversitate culturală şi, totuşi, judecând după oamenii sălbatici creştinaţi de departe, chiar şi cele mai „joase“ rase erau capabile de îmbunătăţiri. Darwin şi-a pus întrebări chinuitoare şi a căutat mereu explicaţii.


Fosilele descoperite l-au făcut să pună şi mai multe întrebări. Călătoriile repetate din decursul a doi ani pe vârfurile din Bahna Blanca şi mai departe la sud, la portul Sf. Iulian, au scos la iveală oasele uriaşe ale unor specii de mamifere dispărute. Darwin a transportat singur cranii, oase femurale şi carapace la navă – relicve, presupunea el, de rinoceri, mastodonţi, specii de tatu de dimensiunea unei vaci şi leneşi tereştri uriaşi. A descoperit un mamifer de dimensiunea unui cal, cu o faţă alungită, ca de furnicar, şi s-a reîntors dintr-o călătorie de 550 km la Mercedes, lângă fluviul Uruguay, cu un craniu lung de 71 cm legat de calul său. Descoperirea fosilelor a devenit marea pasiune a lui Darwin. Aceasta îndeletnicire l-a făcut să se gândească la lumea primitivă şi la ceea ce a determinat dispariţia acestor animale gigantice.


Era evident că Pământul suferea modificări, că se ridică; observaţiile lui Darwin din Munţii Anzi au confirmat acest lucru. După ce nava Beagle a explorat insulele Falkland şi după
ce Darwin a strâns la Puerto Deseado, în Argentina, oasele parţial deteriorate ale unei noi specii de pasăre rha pitică, nava a luat-o spre coasta de vest a Americii de Sud, la Valparanso, Chile. Aici, Darwin a urcat 1 200 m pe înălţimile Anzilor şi fost impresionat de forţele care au ridicat astfel de munţi. Aceste forţe s-au făcut simţite în momentul în care a asistat la erupţia muntelui vulcanic Osorno la 15 ianuarie 1835. Apoi, în Valdivia, Chile, la 20 februarie, pe când stătea culcat într-o poiană din pădure, pământul a început să se zgâlţâie: violenţa cutremurului şi mareea care a urmat au fost suficiente pentru a distruge marele oraş Concepcion, prin ruinele căruia a trecut Darwin după aceea. Dar ceea ce l-a intrigat a fost ceva aparent nesemnificativ: păturile de stridii locale, toate moarte, zăceau acum peste nivelul fluxului. Pământul se ridicase: Lyell, apelând la abordarea uniformitariană, a susţinut că formaţiile geologice erau rezultatul unui cumul de forţe constante de natura celor pe care le vedem astăzi. Iar Darwin le văzuse. Continentul se împingea singur în sus, zeci de centimetri deodată. Şi-a imaginat eonii necesari pentru a ridica arborii fosilizaţi în gresie (odinioară mal de ţărm) la 2 100 m, unde îi găsise el. Darwin a început să ia în calcul perioade uriaşe de timp.


Au plecat spre casă în septembrie 1835. Mai întâi  Darwin a acostat pe toridele Insule Galapagos. Acestea sunt insule vulcanice pline de iguane marine şi ţestoase gigantice. Contrar legendei, aceste insule nu l-au făcut niciodată pe Darwin să exclame „Evrika!“. Deşi observase că mierlele difereau pe cele patru insule şi denumise aceste specimene în conformitate cu habitatul lor, nu a reuşit să d
enumească celelalte păsări descoperite pe insulă – ceea ce el a crezut că sunt pitulici, cinteze „cu cioc gros“ şi rude de granguri. De asemenea, nu a strâns nici specimenele de ţestoase, chiar dacă prizonierii locali credeau că fiecare insulă are speciile sale distincte.

 

Beagle în Strâmtoarea Magellan

Beagle în Strâmtoarea Magellan


Eroii „cu dor de casă“ s-au întors în Anglia, trecând prin Tahiti, Noua Zeelandă şi Australia. Până în aprilie 1836, când nava Beagle a traversat insulele Cocos (Keeling) din Oceanul Indian – Fitzroy voia să vadă dacă pe vârful muntelui se aflau recife de corali – Darwin avea deja teoria sa despre formarea recifelor. El şi-a imaginat (corect) că aceste recife cresc pe vârfuri montane scufundate. Delicatul coral s-a dezvoltat, compensând astfel terenul în scădere, pentru a rămâne la o temperatură ideală şi în condiţii de luminozitate optime. La Capul Bunei Speranţe, Darwin a vorbit cu astronomul Sir John Herschel, posibil despre teoria evoluţiei geologice treptate a lui Lyell şi, poate, despre cum aceasta a impus o nouă problemă, „misterul misterelor“, modificarea simultană a vieţii fosile.


În ultima etapă a călătoriei, Darwin şi-a terminat jurnalul de 770 de pagini, a adunat 1750 de pagini de note, a desenat 12 cataloage cu cele 5436 de piei, oase şi carcase, încă întrebându-se: este fiecare cinteză de Galapagos o specie apărută natural? De ce au dispărut leneşii tereştri? A navigat către casă cu suficiente probleme cât să-l preocupe o viaţă întreagă. Când a debarcat, în octombrie 1836, perspectiva de a deveni vicar se estompase, armele făcuseră loc agendei de notiţe, iar teor
eticianul suprem care trecuse întotdeauna de la cauze mici la rezultate mari avusese curajul să privească dincolo de convenţiile propriei sale culturi victoriene pentru a descoperi noi răspunsuri.


ANII PETRECUŢI LA LONDRA, 1836–1842


Datorită călătoriei sale şi a alocaţiei de 400 de lire sterline de la tatăl său, Darwin a intrat în rândul aristocraţiei urbane ca un geolog de înaltă societate.
A devenit prietenul lui Lyell şi a prezentat un studiu despre linia de coastă chiliană în creştere, ca proaspăt membru al Societăţii Geologice, în ianuarie 1837 (a fost secretarul societăţii în 1838). Darwin a devenit faimos datorită publicării Jurnalului de cercetări despre geologia şi istoria naturală a diverselor ţări vizitate de H.M.S. Beagle. Cu 1 000 de lire, obţinute prin relaţiile sale de la Cambridge, a angajat cei mai buni experţi şi a publicat descrierile lor despre specimenele aduse din călătorie, în lucrarea Zoologia călătoriei pe H.M.S. Beagle (1838–1843). Faima lui Darwin se născuse, iar el era tratat ca o celebritate la Londra.


În anii de turbulenţe civile de după Primul Act de Reformă (1832), Darwin şi-a formulat teoria despre evoluţie. Prezbiterienii denunţau monopolul puterii exercitate de Biserică – atacând statu quo anglican bazat pe miraculos: presupusa creaţie supranaturală a vieţii şi societăţii. Darwin avea rădăcini unitariene, iar notele sale sincopate arată modul în care înţelegerea sa radicală a egalităţii şi antisclaviei a coagulat imaginea pe care a avut-o despre locul pe care-l ocupa umanitatea în natură: „Animalele – pe care le-am transformat în sclavii noştri – sunt fiinţe pe care nu ne pl
ace să le considerăm egale cu noi. Proprietarii de sclavi nu doresc oare să transforme negrii în altă specie?“ Unii gânditori radicali se îndoiau că fiecare animal este „proiectat“ separat de Dumnezeu, câtă vreme toate vertebratele împart un plan structural similar. Multilateralul Charles Babbage – socotit de unii o adevărată maşină de calcul, l-a considerat pe Dumnezeu un programator divin care organizează viaţa prin intermediul legilor naturale, nu prin miracole ad hoc. Aceasta a fost principala abordare ultraliberală în 1837 a lui Darwin, un impecabil reformator liberal care a agreat seratele lui Babbage şi a afirmat: „Creatorul creează conform… legilor“.


Descoperirile experţilor l-au trimis pe Darwin şi mai adânc în erezie. La Colegiul Regal de Chirurgi, eminentul anatomist Richard Owen a descoperit că uriaşul craniu găsit de Darwin în Uruguay a aparţinut unui toxodon, un strămoş al capibarei sud-americane de dimensiunea unui hipopotam. Fosilele din pampa nu semănau deloc cu rinocerii şi mastodonţii; erau, de fapt, specii uriaşe dispărute de tatu, furnicari şi leneşi, ceea ce sugera că mamiferele sud-americane fuseseră înlocuite de urmaşii lor conform unei necunoscute „legi de succesiune“. La Societatea Zoologică, ornitologul John Gould a anunţat că păsările din Galapagos nu sunt un amestec de pitulici, cinteze şi cinteze cu „cioc gros“, ci toate au fost cinteze terestre, adaptate diferit. Când Gould a clasificat cintezele de Galapagos în trei specii, diferite de la o insulă la alta, în martie 1837, Darwin a examinat colecţia lui Fitzroy şi a descoperit că fiecare insulă avea şi propria specie de cinteză. Dar cum au ajuns să difere de specia de pe continent? Darwin trăia alături de fratele său liber-cugetător, Erasmus, în West End din Londra, şi organizau serate pentru prietenii lor disidenţi, printre care se număra şi unitarianul Harriet Martineau. Aceste întruniri au fost mediul perfect pentru reflecţiile lui Darwin. El a adoptat teoria „transmutaţiei“ (a evoluţiei, aşa cum este denumită acum), poate şi pentru că era familiarizat cu aceasta din paginile scrise de străbunicul său şi din opera lui Robert Grant. Totuşi, teoria a fost condamnată de clericii de la Cambridge unde era considerată o erezie bestială, ba chiar o blasfemie care va corupe omenirea şi va distruge temeliile spirituale ale ordinii sociale. Astfel a început viaţa dublă a lui Darwin, care avea să dureze două decenii.


Timp de doi ani, acesta şi-a umplut agendele cu însemnări. A fost un demers perseverent şi intens. A căutat cauzele extincţiei, a considerat viaţa ca un arbore cu ramificaţii (nu ca o serie de trepte, cum şi-o imaginau predecesorii săi), a meditat la izolarea pe insule şi s-a întrebat dacă variaţiile au apărut treptat sau brusc. A respins teoria lui Lamarck despre forţa care conduce viaţa în mod inexorabil în sus, folosind o glumă cazonă, „Dacă toţi oamenii ar muri, atunci maimuţele ar crea oamenii şi din oameni s-ar face îngeri. Îngerii se trag din oameni“, teorie care arată cât de puţine avea în comun acest candidat la hirotonisire cu isteria mentorilor săi de la Cambridge în legătură cu provenienţa din maimuţe. Nu a existat nici o „ascensiune“: Darwin a devenit relativist, simţind că viaţa se ramifică în afară în nişe, nu ca o scară. Nu există nicio metodă de clasificare a oamenilor sau a albinelor, nici o riglă de măsurare a „înălţimii“: omul nu mai era încoronarea Creaţiei.


Prin septembrie 1837 a început să sufere de palpitaţii şi de afecţiuni gastrice. Stresul l-a trimis în munţii Scoţiei în 1838, unde s-a destins studiind „drumurile paralele“ din Glen Roy, atât de asemănătoare cu plajele ridicate peste nivelul mării în Chile. Dar boala a revenit în vreme ce continua să cioplească la temelia ştiinţifică a unei societăţi dominate de cler. „Tot materialul [miraculos
] se clatină şi cade“, scrie el. Darwin avea de ce să se îngrijoreze. Dacă secretul său ar fi fost descoperit, ar fi fost scos în afara societăţii. La Edinburgh a fost cenzurat; alţi materialişti erau denigraţi public. Notele sale au început să aducă în discuţie subiecte controversate: „Menţionez persecutarea primilor astronomi“. În spatele măştii respectabile pe care o aborda când mergea la Societatea Geologică se afla un dispreţ reînnoit pentru viziunile providenţiale limitate ale teologicilor. Preşedintele, reverendul William Whewell, „spune că lungimea zilelor s-a adaptat după durata de somn a oamenilor!!!“, nota el. Câtă aroganţă!!“


Umanitatea: aici se afla răscrucea drumurilor. Darwin a pus de la început oamenii şi societatea în ecuaţia evoluţionistă. A observat că instinctele sociale ale animalelor gregare se pot transforma în moralitate şi a studiat comportamentul urangutanilor de la grădina zoologică, descoperind că e asemănător cu cel al oamenilor. După radicalizarea societăţii avangardiste, Darwin a trecut la propria etapă ultraradicală în 1838 – chiar a sugerat că credinţa în Dumnezeu era o strategie de supravieţuire tribală adânc înrădăcinată: „iubirea faţă de o zeitate [este un] efect al organizării [creierului]. O, tu, materialistule!“, s-a luat el peste picior. Într-o vreme când caracterul unui gentleman trebuia să fie fără pată, notele lui Darwin aveau o rezonanţă conspirativă. Nimic din toate acestea nu putea fi făcut public încă. Bogatul carierist – admis la prestigiosul Club Athenaeum în 1838 şi la Societatea Regală în 1839 – avea prea multe de pierdut.


Fiind un gentleman amator de sport, Darwin a întrebat crescătorii de animale de rasă despre modul cum au îmbunătăţit câinii domestici şi porumbeii decorativi sofisticaţi după ce au depistat uşoare variaţii pe care le-au accentuat prin creştere. Însă a descoperit asemănarea deplină dintre legile naturii şi modul în care crescătorii au produs noi rase abia după lectura lucrării lui Thomas Malthus, Eseu despre principiul populaţiei, în septembrie 1838. Acesta a fost un moment esenţial – chiar dacă ideile malthusiene pătrunseseră de mult în cercul său liberal. Darwin trăia într-o revoluţie penitenciară.

Malthus spusese că vor fi întotdeauna prea multe guri de hrănit – populaţia creşte geometric, în timp ce producţia de alimente creşte aritmetic – şi că mila era inutilă. Prin urmare, partidul Whig a iniţiat Legea malthusiană a săracilor în 1834, prin care îi închideau pe săracii bolnavi în ateliere (separându-i pe bărbaţi de femei, pentru a nu se reproduce). Însoţitoarea lui Darwin la aceste serate, Harriet Martineau (despre care mulţi credeau că se va căsători cu fratele acestuia, Erasmus) era propagandista legii pentru săraci a partidului Whig (malthusienele sale romane pamflet îi erau trimise lui Darwin când acesta se afla la bordul navei Beagle.) Darwin şi-a dat seama că explozia demografică ar conduce la o luptă pentru resurse şi că toată competiţia care ar urma i-ar elimina pe cei slabi. Aceasta a fost o idee pe care a aplicat-o acum naturii (înainte considera că populaţiile de animale erau stabile ca număr de exemplare în sălbăticie). Darwin a denumit modificarea adusă mecanismului malthusian „selecţie naturală“. Natura a fost în mod egal nemiloasă, îşi continua el argumentaţia: suprapopulată, aceasta a trecut prin lupte feroce şi din toate modalităţile în care ar fi putut varia şansele, bune şi rele, cel mai bun exemplar, „singurul care supravieţuia după zece mii de încercări“, a câştigat, a rezistat şi, astfel, a transmis trăsăturile sale îmbunătăţite. Aceasta a fost modalitatea prin care o specie a ţinut pasul cu evoluţia Pământului în viziunea lui Lyell.


Darwin a fost un întocmitor de liste înnăscut. În 1838 a întocmit chiar şi o listă cu punctele slabe şi tari pe care le presupune căsătoria – şi s-a căsătorit cu verişoara sa, Emma Wedgwood (1808–1896) în 1839. I-a mărturisit, nu după multă vreme, gândurile sale despre evoluţie, şocând-o. Până atunci, Darwin a acceptat ideea că până şi trăsăturile mentale şi instinctele variază la întâmplare, că acestea sunt materialele pentru selecţie. Dar a înţeles, din reacţia pe care a avut-o Emma, că treb
uie să îşi ascundă teoriile în public. Deşi caracterul aleatoriu şi distrugător al sistemului său evoluţionist – cu mii de exemplare murind pentru supravieţuirea celui mai adaptat – a lăsat puţin loc unei zeităţi binevoitoare care operează pentru fiecare persoană în parte, Darwin credea, în continuare, că Dumnezeu este supremul legiuitor al Universului. În 1839 a închis ultimul caiet cu note despre evoluţie, teoria sa fiind, în mare parte, finalizată.

 

 

 

Charles Darwin - biografie (2)