Johann Friedrich Wilhelm Adolf von Baeyer este un chimist german născut la Berlin la data de 31 octombrie 1835. În 1905, la vârsta de 70 de ani, lui Adolf von Baeyer i s-a decernat Premiul Nobel pentru descoperirile sale din domeniul chimiei organice.
În gimnaziu, profesorul său de chimie, care era totodată şi de matematică şi fizică, l-a făcut ajutorul său în laboratorul de chimie datorită interesului activ în aceste materii al lui von Baeyer. Deşi efectua experimente şi în auditorii, ceea ce l-a format pe el ca şi chimist a fost laboratorul lui de chimie de acasă. La vârsta de 12 ani a făcut prima descoperire ştiinţifică: o nouă sare dublă, carbonat de cupru şi natriu.
În 1853 a intrat la Universitatea din Berlin, însă după terminarea celui de-al treilea trimestru a fost înrolat în armată. Pentru el serviciul militar a fost o perioadă grea deoarece, timp de un an, nu a reuşit să deschidă vreo carte.
În cele din urmă, intră la Universitatea din Heidelberg, unde pe lângă cursuri făcea şi activitate de cercetare. În 1858 a început să lucreze în laboratorul strâmt şi sărac utilat al lui Friedrich August Kekulé, însă Baeyer vedea în acesta un profesor extraordinar. Aici, luând drept substanţă primară acidul dimetilarsenic, a sintetizat noi combinaţii necunoscute până atunci: clorizi metilizaţi ai arsenicului.
Începând cu anul 1865, Baeyer studiază compoziţia structurală a indigoului (numit după numele plantei din care se obţinea), foarte apreciat în industria colorantului albastru. Continuând experimentele începute de Laurent Auguste, Baeyer a obţinut în 1866 izatina, folosind noua tehnologie de restabilire a indigoului pe calea încălzirii lui cu pulbere de zinc. După câţiva ani a putut sintetiza din izatină indigoul, făcând pentru prima dată în istorie posibilă producerea lui industrială.
Baeyer a studiat şi benzenul, o hidrocarbură în molecula căreia 6 atomi formează un inel. El şi-a format o teorie despre legătura dintre atomi şi poziţia atomilor de hidrogen în interiorul inelului molecular: susţinea că din cauza prezenţei altor atomi în moleculă, legăturile dintre atomii carbonului se află sub tensiune şi că această tensiune determină nu doar forma moleculei, ci şi stabilitatea lor. Deşi această teorie a primit astăzi o interpretare mai modernă, esenţa - pe care a înţeles-o Baeyer - a fost corectă.
La vârsta de 70 de ani lui Adolf von Baeyer i s-a decernat Premiul Nobel pentru descoperirile sale din domeniul chimiei organice. După ce a primit acest premiu, el şi-a continuat cercetările: încerca să descopere legătura dintre structura moleculară şi proprietăţile optice ale substanţelor (în special culoarea).
Alt premiu primit a fost medalia Devi, oferită de Societatea Regală din Londra. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin şi al Societăţii Chimice din Germania.
El a fost căsătorit şi a avut o fiică şi 3 băieţi. În ultimii săi ani din viaţă a fost posomorât datorită începutului primului război mondial. Poporul german, poporul din care făcea şi el parte, suporta necazurile acestui război şi Baeyer retrăia cu greu acest lucru. Suferea de o tuse seacă, care îl chinuia adesea, şi a început să slăbească repede. Din cauza acestor lucruri, cade la pat. Adolf von Baeyer se stinge din viaţă la 20 august 1917.
Bibliografie:
„100 laureaţi ai Premiului Nobel”, Serghei Musskii, Editura EuroPress, 2008
