Tipărire
Categorie: Biografii. Ştiinţele naturii
Accesări: 5734

Nicolaus StenoNicolaus Steno este un adevărat pionier al geologiei. Acesta a trăit într-o perioadă în care oamenii credeau că fosilele cresc în interiorul rocilor, iar animale dezgustătoare apăreau spontan din materia care se descompunea. Iată povestea vieţii sale.

 

 

 

 

Nicolaus Steno (1638 - 1686) - Introducere

La jumătatea secolului al XVII-lea un tânăr nerăbdător a notat în jurnalul său: „Te rog pe Tine, Doamne, ia această povară de pe mine şi eliberează-mi sufletul de orice distracţie, pentru a putea lucra asupra unui singur lucru şi a mă familiariza doar cu legile medicinei”. Din fericire pentru generaţiile următoare de biologi, geologi şi paleontologi, această rugă nu a fost ascultată, iar tânărul a continuat să-şi urmărească interesele sale curioase.


Steno Sketch

Portretul lui Nicolaus Steno


Autorul rugii era Niels Stensen, cunoscut mai ales după numele său latinizat, Nicolaus Steno. După ce a făcut descoperiri fără precedent în anatomie, s-a reorientat şi a stabilit unele dintre cele mai importante principii ale geologiei moderne.

 



Steno a trăit într-o perioadă în care oamenii credeau că fosilele cresc în interiorul rocilor, animale dezgustătoare apăreau spontan din materia care se descompunea, mişcările stelelor decideau averile şi personalităţile oamenilor, vrăjitoarele existau pretutindeni, iar cristalele şi coarnele de unicorni erau remedii pentru diferite boli. Era o perioadă a unor încrâncenări religioase intense, când singurul lucru asupra căruia catolicii şi protestanţii erau de acord era anul 4004 înainte de Hristos, dată determinată de Arhiepiscopul Anglican James Ussher ca fiind momentul creării lumii. Asemenea multor savanţi ai acelei perioade, Steno era foarte credincios. Nu a contestat niciodată în public - şi probabil nici măcar în particular - această estimare a vârstei Pământului. Cu toate acestea, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, practicanţii activităţilor primare din domeniul geologiei şi paleontologiei au realizat că Terra are o vârstă mult mai mare, realizând pentru prima dată adevărata magnitudine a bogăţiei preistorice şi a vârstei geologice ale planetei noastre, mulţumită lucrărilor lui Steno.

Pentru a cunoaşte mai bine savantul Nicolaus Steno, trebuie să îl cunoaştem şi pe tânărul Steno. În continuare sunt relatate câteva date despre perioada tinereţii acestuia.


Nicolaus Steno  – Anii copilăriei


Locul de naştere al lui Steno este fortăreaţa luterană din Copenhaga, în timpul războiului de 30 de ani, conflict desfăşurat între catolici şi protestanţi, care a cuprins în cele din urmă majoritatea Europei de Nord. Când era copil s-a îmbolnăvit, fiind nevoit să se retragă în locuinţa sa pentru 3 ani, iar la scurt timp după recuperare, tatăl său a murit. Mama lui Steno s-a remăritat la puţin timp după, însă proaspătul soţ a murit la doar 1 an după căsătorie, iar băiatul Steno a plecat să locuiască împreună cu o soră vitregă mai mare şi soţul ei. La vârsta de 15 ani, o perioadă când toţi copiii îşi fac cei mai mulţi prieteni, el i-a pierdut pe majoritatea; ciuma a lovit Copenhaga, iar prietenii săi au fost recrutaţi pentru a căra corpurile contagioase ale morţilor. Acest tip de incertitudine a caracterizat întreaga viaţă a lui Steno. Nu a deţinut niciodată o locuinţă, rareori locuind în acelaşi loc pentru o perioadă mai lungă de timp şi nu a avut multe momente de stabilitate financiară.

Printre crizele de disperare pentru incapacitatea sa de a se concentra asupra unui singur lucru, Steno a reuşit să impresioneze persoanele în vârsta care îl cunoşteau. Petrecând atât de mult timp în prejma adulţilor în perioada îmbolnăvirii sale, Steno a devenit un bun ascultător, iar după moartea tatălui său, era fericit când îi asculta pe taţii săi surogaţi. Primul dintre aceştia a fost Ole Borch, un alchimist. Pe Steno nu l-a interesat prea mult alchimia, însă a fost atent la ce petrecea în laboratorul lui Borch, amintindu-şi ceea ce văzuse, în special particulele solide suspendate în lichid. Amintirile acestor particule sedimentare care se depuneau treptat în partea de jos a amestecului îl vor ajuta în viitor să vizualizeze procesele geologice.

Steno a sperat să urmeze cursurile de matematică, însă o carieră în medicină părea mult mai practică. Astfel s-a înscris la Universitatea din Copenhaga pentru a studia medicina, în schimb a ajuns să deseneze fulgi de zăpadă. Chiar mai rău, studiile sale formale au încetat toate în acelaşi timp, când universitatea a fost închisă. Danemarca era în război cu Suedia, iar datorită înfrângerilor militare şi a două ierni necruţătoare consecutive, întregul oraş s-a oprit în loc. În schimb, Steno a profitat la maxim de această situaţie grea în care se afla populaţia. Thomas Bartholin, cel mai cunoscut anatomist al Danemarcei, s-a retras de la Universitatea din Copenhaga chiar în perioada în care Steno se înscrisese pentru a studia medicina, însă cei doi au devenit oricum prieteni. Este posibil ca Steno să fi învăţat unele tehnici bune de disecţie de la Bartholin sau doar să fi moştenit o dexteritate excepţională a mâinilor de la tatăl său bijutier. Indiferent de variantă, la câţiva ani după ce căuta cu disperare lemne de foc într-o Copenhagă înghețată, Steno a ajuns în Paris, uimind persoanele renumite ale Europei cu talentul său.

Chiar dacă este cunoscut ca pionier al geologiei, Steno a fost însă şi un pasionat al biologiei, făcând numeroase descoperiri în acest domeniu complex.


Nicolaus Steno  – capul unui rechin


„Steno nu a fost primul care a identificat corect că rechinii au dinţi şi nici măcar nu a susţinut cu certitudine ce erau, însă ilustraţiile publicate nu lăsau loc de îndoială.”

„Ne-a făcut să vedem tot ce este de văzut în construcţia ochiului”, scria un doctor francez, „fără a pune ochiul, foarfecele sau orice alt instrument oriunde altundeva decât într-o singură mână, pe care o ţinea expusă constant către public”. Ochiul din discuţie a fost cel al unui cal. Tânărul, desigur, era Steno.

Fără nici un post adecvat disponibil în Danemarca, Steno a călătorit prin Germania pentru câteva luni, apoi s-a mutat în multiculturalul şi agitatul oraş Amsterdam, unde a locuit împreună cu un doctor, numit Gerard Blaes. În timp ce îl vizita pe Blaes, Steno a asistat întâmplător la disecţia unui cap de oaie şi a descoperit în mod accidental glanda parotidă, care produce saliva. Blaes a respins iniţial descoperirea invitatului său, însă după ce tânărul Steno a atras atenţia mai multor persoane, Blaes a pretins că descoperirea este a sa. Disputa dintre cei doi s-a înrăutăţit, iar interesul lui Steno de a-şi revendica descoperirile a început să aibă un gust acru, însă acest lucru nu l-a reţinut de a face altele noi. În 1662 el a publicat articolul „Observaţii anatomice asupra glandelor”, în care descria toate glandele ce existau în cap. În Paris, câţiva ani mai târziu, Steno s-a cufundat în studiul muşchilor, realizând că aceştia lucrează prin contracţiile fibrelor musculare şi nu prin umflare, cum se credea. A continuat în domeniul anatomiei şi a făcut unele descoperiri cheie în legătură cu anatomia creierului.

S-a mutat în Florenţa, însă a descoperit rapid după că viaţa sub soarele toscan nu era prea încântătoare. Francesco Redi, omul pe care Steno spera să îl întâlnească, era ocupat cu conducerea unor experimente legate de generarea spontană. Era deja cunoscut faptul că descompunerea dădea naştere unor noi vieţi, în special muşte şi viermi. Influentul german iezuit, Athanasius Kircher, era atât de convins de acest lucru, încât a publicat chiar şi unele reţete. Redi avea unele îndoieli despre acest lucru şi pentru a le confirma, a realizat un experiment folosind carne putrezită, carcase de animale şi bălegar de taur. A aflat că, atunci când a acoperit cu atenţie bucăţile aflate în descompunere, nici un animal dezgustător nu a apărut. Suprinzător, Steno se simţea confortabil în acest mediu, iar în scurt timp, puternicii fraţi Medici, marele duce Ferdinando şi fratele său Leopoldo, au devenit interesaţi de el. În momentul când au achiziţionat capul unui rechin alb mare, în octombrie 1666, l-au trimis lui Steno pentru disecţie. Steno a descoperit că fălcile rechinului aveau fiecare câte 13 rânduri de dinţi, iar aceştia semănau cu „glossopetrae” sau pietre „limbă”.


 

Steno a publicat descrierea sa a dinţilor de rechin la scurt timp după de a disecat capul de rechin
(Imagine din articolul „Carapacea pe vârful muntelui” al lui Alan Cutler)

 


Brusc, pietrele „limbă” au apărut pretutindeni, cu toate acestea nimeni nu ştia exact care este originea lor. Unele persoane credeau că au căzut din cer, posibil în nopţile fără lună când nimeni nu le putea vedea de fapt când cădeau. Mulţi le asociau cu o poveste despre Sfântul Paul, conform căreia, în timpul naufragiului în Malta, acesta ori a transformat şerpii în pietre, ori le-a luat tot veninul. Cu toate acestea, pietrele „limbă” nu semănau nici cu limbile, nici nu colţii şerpilor. Însă Steno a descoperit că acestea se asemănau de fapt cu dinţii de rechin.

Steno nu a fost primul care a identificat corect că rechinii au dinţi  şi nici măcar nu a susţinut cu certitudine ce erau, însă ilustraţiile publicate nu lăsau loc de îndoială. Rechinii își schimbau des dinţii pentru a le creşte alţii noi, astfel că găsirea dinţilor de rechin nu era o misiune prea dificilă. Speciile dispărute de rechini şi-au lăsat dinţii în interiorul unei pietre vechi, asemeni rechinilor din zilele noastre care şi-au împrăştiat dinţii peste plajele moderne. Steno a descoperit originea unei fosile de vertebrată comună, însă acest lucru nu însemna că toate asemenea mistere erau rezolvate.

Domeniul ştiinţific care l-a consacrat pe Steno, geologia, a ocupat o bună parte din viaţa acestuia, însă acest lucru i-a adus şi realizări, făcând numeroase descoperiri, cât şi enunţarea unor principii care vor deveni reguli de bază pentru viitorii geologi.


Nicolaus Steno  – natura fosilelor


Până când Steno a terminat disecţia capului de rechin, savanţii au avut lungi dezbateri cu privire la originile fosilelor, iar dezbaterile au fost complicate de modul în care europenii secolului XVII  defineau de fapt cuvântul „fosilă”. Astăzi, cuvântul „fosilă” are semnificaţia de dovadă a vieţii antice păstrată în piatră, astfel încât originea sa organică să nu fie pusă la îndoială. În perioada lui Steno, fosilele erau considerate ca fiind orice obiect extras din pământ, inclusiv cristale sau artefacte omeneşti; în mod clar, o parte dintre aceste obiecte nu puteau fi de natură organică. Însă, printre acelea care erau organice, o parte prezentau asemănări identificabile cu cele ale organismelor existente, cum ar fi moluşte care semănau cu rudele lor moderne. Altele erau dificil de identificat datorită conservării proaste, aparţineau unor organisme care nu mai trăiau în regiune sau aparţineau unor organisme care nu mai existau. Puţini oameni de ştiinţă din perioada Renaşterii sau a Iluminismului au luat în considerare posibilitatea dispariţiei. În schimb, majoritatea şi-au focalizat atenţia asupra a două explicaţii care erau considerate plauzibile: fosilele au fost depozitate de Potopul lui Noe sau fosilele au crescut în roci.


 



Conrad Gesner, naturalist din secolul XVI, a recunoscut unele similitudini dintre crustaceele existente şi cele fosilizate (imagine din „Sensul fosilelor” de Martin J.S. Rudwick)

 


Dacă cineva susţinea ideea potopului biblic, scoicile fosilizate găsite în apropierea unui mal erau perfect credibile, însă fosilele unor moluşte marine găsite pe vârful munţilor puneau la încercarea credibilitatea ipotezei. Un potop ar fi putut aduce la o asemenea înălţime moluşte de apă dulce, dar în nici un caz moluşte marine. şi mai interesantă este modalitatea prin care Pământul ar fi putut produce şi apoi face să dispară, o cantitate atât de uriaşă de apă încât să acopere vârfurile munţilor. Istoricii naturalişti din perioada lui Steno sperau să înţeleagă mai bine mintea lui Dumnezeu. Acest lucru însemna distingerea legilor naturale după care lucra Dumnezeu, nu doar asumarea unui miracol, însă nu au reuşit să găsească un răspuns satisfăcător. Posibil cea mai enigmatică idee dintre toate este aceea că unele fosile au făcut ceva ce un potop de scurtă durată nu le-ar fi putut obliga să facă - şi anume să locuiască la adâncimi considerabile în roca muntelui.




În tratatul său despre fosilele germane publicat în 1598, Jean Bauhin a grupat cochiliile şi cristalele împreună, bazându-se pe forma lor generală (imagine din articolul „Am aterizat” al lui Stephen Jay Gould)



În aceste circumstanţe, ipoteza dezvoltării fosilelor în interiorul rocilor avea mai mult sens pentru unele persoane, însă nu şi pentru Steno. El a observat că rădăcinile copacilor erau „încâlcite şi comprimate în nenumărate moduri în pământul tare, astfel că aveau forme diferite faţă de cele care erau în pământ moale”. Dacă rădăcinile copacilor s-au adaptat în acest mod, atunci şi fosilele ar fi trebuit să procedeze la fel, însă nu au făcut-o. De asemenea, cochiliile ar fi trebuit să spargă pietrele în interiorul cărora creşteau, însă acest lucru nu se observa. În cele din urmă, dacă fosilele au crescut, în trecut, în interiorul rocilor, ar fi trebuit să crească şi prezent, însă Steno nu a găsit nici o astfel de dovadă. Chiar şi convingerile religioase ale lui Steno l-au făcut să ezite în acceptarea acestei ipoteze. Fosilele crescute în roci nu aveau nici un scop, iar Steno era convins că obiectele pământeşti erau destinate unor anumite funcţionalităţi. De fapt, Steno nu era singurul cu aceste convingeri. Robert Hooke, arhitect, naturalist şi astronom englez, îndrumat de aceleaşi convingeri ca şi ale lui Steno, a ajuns la o concluzie similară: „Natura nu face nimic inutil”.

Steno a fost printre primii care au realizat ceea ce astăzi pare evident, anume că fosilele sunt organisme care au existat în trecut. Însă înţelegerea originii fosilelor a fost doar o victorie parţială. Nu era posibilă înţelegerea progresului vieţii pe Pământ fără a face cumva o legătură între fosile de-a lungul timpului. Oamenii de ştiinţă vor contura secvenţele vieţii pe Pământ la câteva secole după moartea lui Steno, însă vor folosi principiile lui pentru a ajunge la asemenea concluzii.


Caracterul neliniştit al lui Steno l-a purtat pe acesta prin întreaga lume, reuşind să se facă remarcat prin toate locaţiile vizitate. Cu toate acestea, Florenţa va rămâne locaţia sa preferată, locul unde va tinde mereu să revină, după cum vom afla în prezentul articol, cât şi în ultima parte a acestei povestiri.

 



Nicolaus Steno (1638 - 1686) – Din Toscana în întreaga lume

La mai puţin de doi ani după terminarea disecţiei capului de rechin, Steno a terminat un manuscris despre geologia Toscanei. Scena manuscrisului a fost o alegere subtilă; ea celebra patria patronilor săi, familia Medici. Acest volum de 78 de pagini, intitulat „De solido”, reprezenta doar o introducere pentru o dizertaţie mai detaliată, care însă nu a mai fost publicată. Cu toate acestea, pentru a trasa un curs al evoluţiei geologiei, „De solido ” este de ajuns.

Astăzi, geologii şi paleontologii documentează noile descoperiri de roci ajustându-ne de secţiuni stratigrafice, diagrame ale straturilor rocilor privite în secţiune transversală. Asemenea documentări nu au putut fi efectuate înainte de perioada lui Steno, astfel că diagramele făcute de acesta, chiar dacă erau abstracte şi bazate mai mult pe presupuneri, au reprezentat surse de inspiraţie perfecte pentru pionierii acestui domeniu. Mai important, el a conturat principiile care vor sta la baza cercetărilor geologice.

 


Diagramă stratigrafică modernă în coloane utilizată de geologi şi creată pe baza principiilor generale ale lui Steno



Trei tipuri primare de roci acoperă Pământul. Rocile vulcanice sunt rezultatul topirilor de roci, asemeni curgerii lavei. Rocile metamorfice prezintă schimbări dramatice datorită temperaturilor sau presiunilor extreme. Rocile sedimentare rezultă din sedimentele erodate de vânt sau apă care au fost, cu timpul, redepozitate. Paleontologii preferă rocile sedimentare, deoarece în ele se găsesc cel mai adesea fosile, care sunt apoi catalogate şi organizate în timp şi spaţiu pe baza „Princiipiilor lui Steno”.

Primul şi cel mai important principiu al lui Steno pare astăzi destul de evident, însă în acea perioadă era departe de a fi evident. Cunoscut ca „Principiul superpoziţiei”, acesta susţine că straturile sedimentare sunt depozitate în secvenţe, cu cele vechi la bază şi cele noi către vârf. „Când stratul [de rocă] cel mai de jos era format, nu exista nici un strat de deasupra”, afirmă Steno în principiul său. Cu mult timp înainte ca oricine să poată determina vârstele absolute ale rocilor, geologii puteau, bazându-se pe principiile lui Steno, să determine cel puţin care straturi de rocă erau mai vechi.

În timp ce urmărea experimente de alchimie în laboratorul mentorului său, Ole Borch, Steno a observat cum sedimentele se depun la baza unui container. Observaţiile acestea atent făcute i-au fost utile în geologie. Steno ştia că atunci când apa sau sedimentele umplu un bazin, nivelele superioare de suprafaţă vor fi netede şi paralele cu orizontala, chiar erau depozitate pe o suprafaţă neregulată. Straturile succesive de sedimente erau depozitate în aceeaşi manieră. Această afirmaţie a devenit cunoscută ca „Principiul orizontalităţii originale” al lui Steno şi i-a ajutat pe geologi să înţeleagă că straturile de sedimente formate la un anumit unghi faţă de orizontală erau răsturnate sau grupate după solidificare.

„Principiul continuităţii laterale”, ultimul principiu al lui Steno, afirmă că straturile de sedimente se împrăştie  până când găsesc un obstacol care să le oprească înaintarea, la fel cum supa turnată într-un bol este reţinută de marginile bolului. În enunţul principiului, Steno a scris: „Oriunde sunt găsite margini drepte ale stratului de rocă, fie o continuare a aceluiaşi strat trebuie căutată, fie se va căuta o altă substanţă solidă care a împiedicat dispersarea materialului sedimentar”.


Steno a avut viziunea unei istorii în 6 etape a geologiei Toscanei, inclusiv cicluri de inundaţii, drenaj şi surpări de teren (Imagine din „Înţelesul fosilelor” de Martin J.S. Rudwick)


Bazându-se pe aceste principii, Steno a încercat să refacă istoria geologică a Toscanei. Astfel şi-a imaginat o istorie în 6 etape. În prima fază, regiunea a fost inundată şi straturi de sedimente au fost depozitate. În etapa următoare, apele din întreaga zonă se vor retrage, urmând ca în a treia etapă, rocile căzute au format munţii şi văile. Steno şi-a imaginat acest colaps al rocilor din crustă ca urmare a scăderii rezistenţei rocilor datorită cavernelor de la bază, create de apă sau vânt, similar cu modul în care apa erodează straturile de pământ de sub autostrăzi, creând gropi. Steno considera că acest ciclu de inundaţii, secetă şi colaps al crustei a avut loc de două ori, ipoteza pe care a legat-o de relatările din Scriptură. Primul potop ar fi putut fi când „spiritul lui Dumnezeu s-a mişcat pe suprafaţa apelor”. Al doilea potop ar fi putut fi Potopul lui Noe, chiar dacă Steno nu susţinea cu încrederea acest lucru.

Steno nu a avut dreptate în legătură cu cavernele subterane vaste care au condus la colapsul crustei, însă geologii moderni au înţeles că mişcările plăcilor tectonice pot „fractura” cu certitudine straturile de roci şi pot forma munţi. În „De solido”, Steno declara cu ambiţie că modelul geologic descoperit de el în Toscana se poate aplica întregului glob. Şi de această dată se înşela, însă avea dreptate de a crede că studiul straturilor de roci vor putea indica, în cele din urmă, pe o scară a timpului, istoria geologică a planetei.

Lucrarea „De solido” avea nevoie de aprobarea cenzorilor Florentini înainte de a fi publicată, însă, din fericire pentru Steno, cenzorii erau prieteni buni de-ai săi care nu au avut nici o obiecţie. Până ca manuscrisul să fie tipărit, ideile acestuia părăsiseră deja Florenţa.

Descoperirile geologice ale lui Steno descrise în acest manuscris au dat unele indicii despre unele descoperiri din viaţa personală a lui Steno, deoarece acesta a luat o decizie prin care își dezamăgea prietenii Luterani de acasă. Steno s-a convertit la catolicism. În mijlocul conversiei, Steno a primit o scrisoare ironică de la Regele Frederick al III-lea să se întoarcă în Danemarca. Acest tip de funcţie bine plătită care parcă îl ocolise în trecut, era brusc disponibilă pentru el, însă nou catolicul Steno a refuzat oferta. A părăsit Florenţa, petrecând următoarele 20 de luni într-o călătorie de aproximativ 4000 de mile, o călătorie nu tocmai directă către Curtea Daneză. Steno a ajuns în Amsterdam după ce a aflat că Frederick al III-lea murise, ceea ce însemna libertatea lui.

Istoricii nu ştiu ce urma să facă Steno în continuare. Pe lungul drum către Danemarca, el a avut ocazia de a vedea unele dintre cele mai frumoase minuni geologice ale Europei, inclusiv Alpii şi Muntele Vezuviu, astfel că următorul pas logic care l-ar fi putut face Steno era o continuare mai detaliată a lucrării „De solido”, însă nici un manuscris nu a putut fi găsit în acest sens. La câţiva ani după moartea sa, Gottfried Leibniz (cunoscut datorită certei sale cu Isaac Newton în legătură cu invenţia analizei matematice) a fost atât de convins că Steno îşi continuase lucrarea încât a căutat în detaliu orice scrieri ar fi putut lăsa în urma sa. Din păcate, în cazul în care ar fi existat un manuscris, acesta nu a fost păstrat. În ultima parte a vieţii sale, neliniştitul Steno şi-a schimbat direcţia încă o dată.


Ultima parte a povestirii legate de savantul Nicolaus Steno, ni-l prezintă pe acesta în ipostaze nebănuite, făcând alegeri neaşteptate, însă pasiunea lui pentru ştiinţă va avea un loc important. Un lucru este sigur: geologia nu ar fi fost altfel dacă nu ar fi existat Nicolaus Steno.


Nicolaus Steno – moştenirea

„Cu siguranţă Steno nu şi-ar fi putut imagina ce impact vor avea principiile sale geologice în următoarele trei decenii”.

În 1671, la doi ani după publicarea în Italia, „De solido” a ajuns şi în Anglia. Membrii Societăţii Regale din Londra, recunoscută mai târziu ca unul dintre grupurile ştiinţifice cele mai prestigioase din lume, s-au sesizat foarte repede. Henry Oldenburg, secretarul societăţii, a tradus lucrarea în engleză, care a ajuns apoi la matematicianul Robert Hooke pentru o evaluare. Hooke a ajuns la concluzii similare cu cele ale lui Steno în legătură cu originea fosilelor, iar cei doi ar fi putut ajunge aliaţi intelectuali, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Inteligent dar morocănos, Hooke l-a acuzat pe Oldenburg (intrat de mult timp in dizgraţiile lui Hooke) că iar fi spus ipotezele sale lui Steno. Acuzaţiile lui Hooke au fost la scurt timp eclipsate de către un atac public al unui alt membru al Societăţii Regale, doctorul Martin Lister.

Cu toate că Steno a furnizat un argument puternic cu privire la originea organică a fosilelor, nu a reuşit nici un progres real în determinarea naturii fosilelor mai „dificile”, cele care nu prezintă nici o asemănare cu organismele existente. Lister a oferit un prim exemplu: amoniţii. Rudele cefalopodelor moderne, amoniţii au unele asemănări cu nautilul modern, însă şi unele diferenţe izbitoare. Exista şi o explicaţie pentru acest fapt, una deja bănuită de Hooke: amoniţii difereau atât de mult de moluştele existente deoarece erau o specie dispărută. Însă Europa secolului XVII nu era pregătită pentru noţiunea de extincţie; conceptul nu va avea valoare ştiinţifică decât la începutul secolului 19 când a fost folosit de marele naturalist francez Georges Cuvier.

Criticile lui Lister trebuie să fi fost neplăcute, însă „ajutorul” lui John Woodward a fost mai rău. Woodward a fost un medic de succes şi membru al Societăţii Regale. După moartea lui Steno, el a utilizat (mai exact a plagiat) multe dintre argumentele lui Steno pentru a-şi promova propria interpretare a Potopului lui Noe în timpul căruia, susţinea Woodward, gravitatea Newtoniană a fost suspendată, cauzând ca materia solidă a Pământului să „se dividă instant în milioane de atomi şi să se recompună în confuzia primară”.


Martin Lister a dat ca exemplu amoniţii pentru a respinge ideile lui Steno despre fosilizare
(imagine din „Cochilia din vârful muntelui” de Alan Cutler)



Aceste întârzieri s-au dovedit a fi doar temporare. În secolul XVIII, „De solido” a fost retipărită cel puţin de două ori, în latină şi franceză, iar minerii şi căutătorii de minerale au început să aplice principiile lui Steno în cadrul muncii lor. Privind roca cea mai de jos ca fiind roca veche iar cea de mai de sus ca fiind roca nouă, minerul italian Giovanni Arduino a clasificat straturile de rocă ale Alpilor în trei categorii. Rocile primare erau cele mai vechi şi nu aveau fosile, rocile secundare constau în straturi sedimentare suprapuse în care se găseau fosile, iar rocile terţiare aveau incluse unele roci sedimentare care conţineau, de asemenea, fosile. Arduino nu a făcut legături între aceste grupuri de roci şi evenimente biblice, însă în discuţiile comune aceste legături au fost făcute, majoritatea persoanelor presupunând că rocile secundare au apărut ca urmare a Potopului lui Noe.

Pe măsură ce principiile lui Steno erau recepţionate mai des, acestea începeau să submineze cronologia biblică în care Steno credea. În 1720, chimistul René Réaumur a publicat o descriere a straturilor sedimentare compuse, în mare parte, din cochilii sparte. Deoarece multe dintre aceste straturi aveau câţiva metri grosime, el a argumentat că astfel de straturi nu puteau fi create prin depunerea de sedimente în timpul unui potop care a durat mai puţin de un an, după cum este descris în Biblie, Potopul lui Noe. Până la sfârşitul secolului XVIII, unii geologi au început deja să ridice întrebări legate de vârsta antichităţii comparativ cu alte forme de viaţă. În straturi de sedimente mai adânci, astfel mai vechi, geologii au găsit urme ale Potopului lui Noe care, conform Vechiului Testament, a avut loc după momentul creării omenirii. Astfel că ei ar fi trebuit să găsească şi rămăşiţe omeneşti în straturile mai vechi de rocă, însă acest lucru nu s-a întâmplat; rămăşiţe omeneşti au fost găsite doar în straturile mai recente. şi mai surprinzător, colecţionarii de fosile au descoperit o menajerie de rămăşiţe (ale unor reptile marine sau aeriene, mamifere proporţionate ciudat şi o varietate uriaşă de nevertebrate) cum nu a mai fost notată în istorie. Aparent, o succesiune uluitoare de forme de viaţă au circulat înainte ca oamenii să existe pe planetă. La sfârşitul secolului XVIII, faimosul naturalist francez Georges Buffon a afirmat în public că oamenii sunt noii-veniţi pe o planetă veche de 75000 de ani. În privat, el aproxima vârsta planetei ca fiind de aproximativ 10 milioane de ani. Nimeni însă nu va şti adevărata vârstă a Pământului până în secolul XX, ca urmare a descoperirii radioactivităţii care le-a permis oamenilor de ştiinţă să acorde vârste absolute rocilor (în 1953, două studii independente estimau vârsta Pământului la aproximativ 4.5 miliarde de ani). Cel puţin, cu ajutorul principiilor lui Steno, oamenii de ştiinţă au putut aranja în ordine cronologică fosilele - şi chiar au reuşit să localizeze straturi de combustibili fosili care vor fi utilizaţi în secolele XIX şi XX.

Descoperirile posibile din geologie erau inimaginabile pentru savanţii secolului XVII. Chiar dacă Regele Frederick al III-lea a murit înainte ca Steno să ajungă în Copenhaga, savantul nu a rămas prea mult timp în acest oraş. Lui Steno îi lipsea Florenţa, iar după doi ani a făcut petiţiei către noul monarh de a se întoarce acolo. Cererea i-a fost acceptată, astfel Steno s-a reîntors în Toscana, unde a fost tutore pentru un tânăr prinţ al familiei Medici, însă nu a fost satisfăcut. În 1675, Steno a făcut un jurământ al sărăciei şi a devenit preot. A sperat la o viaţă simplă, cu sarcini pastorale, însă Biserica Catolică l-a chemat la Roma şi l-a trecut la rang de episcop, în 1677. Noua lui sarcină îl ducea în nordul Europei, pentru a converti protestanţi la catolicism în Germania, Norvegia şi Danemarca. A fost o sarcină dificilă şi, ca în perioadele anterioare, i-a lipsit Florenţa.




Steno a devenit Episcop catolic in 1677 (imagine din „O cochilie în vârf de munte” de Alan Cutler)


Steno şi-a luat în serios jurământul de sărăcie, iar cunoştinţele sale priveau cu disperare cum acesta pierdea din greutate. Un prieten care fusese convertit recent îşi amintea că îl găsise pe Steno „fără casă, fără servitori, lipsit de toate conforturile vieţii, slab, palid, costeliv”. Cu timpul, auto-deprivarea lui Steno şi-a pus amprenta asupra vieţii sale, murind la vârsta de 48 de ani. La trei sute de ani după naşterea sa, un grup de pelerini danezi a făcut apel la Papa Pius al XI-lea să îl facă sfânt. Papa John Paul al II-lea l-a beatificat pe Steno în 1988, aşezându-l pe savantul secolului al XVII-lea pe drumul sfinţeniei.

În ultimii ani de viaţă, Steno a fost interesant mai mult de a salva sufletele oamenilor decât de a studia straturile de roci, însă nu a renunţat niciodată la munca sa ştiinţifică. Steno nu şi-a imaginat, cu siguranţă, către ce noi descoperiri vor conduce principiile sale pe viitorii geologi în următoarele trei secole. De asemenea, geologii, paleontologii şi chiar anatomiştii care l-au urmat nu şi-ar fi putut imagina cum ar fi arătat domeniilor lor de cercetare fără observaţiile sale în aceste domenii pionierat.     

 

Textul este traducerea articolului Nicolaus Steno.
Traducere: Arseni Ștefan Ciprian