Tipărire
Categorie: Biografii. Psihologie-Filozofie-Artă
Accesări: 22727

Immanuel KantPentru cine nu a citit vreodată o pagină din Immanuel Kant, merită menţionat că este probabil cel mai dificil autor din câţi există. De asemenea, probabil cel mai influent filozof. Astăzi - prima parte dedicată vieţii şi operei marelui gânditor.

 

 

Immanuel Kant (1724-1804) a fost un filozof german a cărui operă extinsă şi sistematică, vizând teoria cunoaşterii, etica şi estetica, a influenţat puternic toate curentele filozofice ulterioare, mai ales şcolile diverse ale kantianismului şi idealismului.

Kant a fost gânditorul cel mai important al Iluminismului german şi unul dintre cei mai mari filozofi ai tuturor timpurilor. A întruchipat toate tendinţele care începuseră să se manifeste odată cu raţionalismul - care punea accent pe raţiune - al lui René Descartes şi empirismul - care punea accent pe experienţă - al lui Francis Bacon. Astfel a inaugurat o nouă eră în dezvoltarea gândirii.

 

COPILĂRIA ŞI TINEREŢEA

Immanuel Kant a trăit toată viaţa în provincia îndepărtată în care s-a născut. Tatăl său, un şelar, era, după spusele lui Kant, descendentul unui imigrant scoţian, însă cărturarii nu au găsit nicio dovadă în sprijinul acestei afirmaţii; mama sa, o nemţoaică fără şcoală, se remarca prin caracter şi inteligenţă nativă. Ambii părinţi erau credincioşi fervenţi ai ramurii pietiste a Bisericii Luterane, care considerau că religia aparţine vieţii interioare exprimate prin simplitate şi supunere în faţa legilor morale. Influenţa pastorului lor l-a ajutat pe Kant - al patrulea din nouă copii, însă cel mai mare care a supravieţuit - să meargă la şcoală.

La vârsta de 8 ani, Kant a intrat la şcoala pietistă pe care o conducea pastorul. Era o şcoală în limba latină şi se presupune că în cei 8 ani şi jumătate pe care i-a petrecut acolo a dobândit dragostea pentru clasicii latini, mai ales pentru poetul naturii, Lucretius. În 1740 s-a înscris la Universitatea din Königsberg ca student la teologie. Însă deşi a participat la multe cursuri de teologie şi chiar a predicat în câteva ocazii, era atras mai ales de matematică şi de fizică. Cu ajutorul unui tânăr profesor care îl studiase pe Christian Wolff, un sistematizator al filozofiei raţionaliste şi care era, de asemenea, entuziasmat de ştiinţa lui Sir Isaac Newton, Kant a început să citească lucrările fizicianului englez, iar în 1744 a început să scrie prima carte, care trata problema forţelor cinetice. Deşi pe atunci se hotărâse să urmeze o carieră academică, moartea tatălui său în 1746 şi încercarea eşuată de a obţine postul de subtutore într-una dintre şcolile care ţineau de universitate l-au făcut să se retragă şi să caute un mijloc de a-şi câştiga existenţa.

 

TUTORE ŞI PRIVATDOZENT

A găsit o slujbă de profesor particular şi, în timpul celor 9 ani în care a practicat-o, a lucrat pentru trei familii diferite. Astfel a pătruns în societatea înaltă a oraşului, a dobândit un statut social şi a făcut cele mai îndepărtate călătorii, la o distanţă de 96 de kilometri în oraşul Arnsdorf. În 1755, graţie generozităţii unui prieten, a absolvit universitatea şi a obţinut postul de Privatdozent (lector).

Cele trei disertaţii pe care le-a prezentat pentru a primi slujba demonstrează interesul şi direcţia gândirii sale în acel moment. Într-una dintre acestea, Despre foc, susţinea că toate corpurile se influenţează reciproc prin intermediul unei materii elastice şi subtile, răspândite uniform, ce reprezintă substanţa de bază a căldurii şi luminii. A predat întâi matematică şi fizică şi nu şi-a pierdut niciodată interesul pentru ştiinţă. Faptul că nu era vorba de un simplu interes de amator este demonstrat de publicarea în anii următori a mai multor lucrări ştiinţifice despre diverse rase de oameni, despre natura vântului, despre cauzele cutremurelor şi teoria generală a cerului.

 

Immanuel Kant

Immanuel Kant, 1724-1804

 

În acea perioadă, fizica newtoniană era importantă pentru Kant atât din punct de vedere al implicaţiilor filozofice, cât şi pentru conţinutul său ştiinţific. A doua dizertaţie, Monodologia physica, 1756, punea în contrast metodele newtoniene de gândire cu cele utilizate în filozofia promovată atunci în universităţile germane. Aceasta era filozofia lui Gottfriend Wilhelm Leibniz, un cărturar universal, sistematizată şi popularizată de Wolff şi de Alexander Gottlieb Baumgarten, autorul unui text foarte popular, Metaphysica, 1739. Lucrările lui Leibniz, aşa cum sunt cunoscute astăzi, nu erau disponibile în întregime acestor scriitori; iar filozofia lui Leibniz pe care o prezentau ei era exagerat de raţionalistă, abstractă şi definitivă. Însă a rămas o forţă puternică, iar eforturile unor gânditori independenţi germani ai timpului erau dedicate examinării ideilor lui Leibniz.

În a treia dizertaţie, Principiorum Primorum Cognitionis Metaphysicae Nova Dilucidato, 1755, despre primele principii ale metafizicii, Kant a analizat mai ales principiul raţiunii suficiente, care, conform formulării lui Wolff, spune că pentru toate lucrurile există mai degrabă o raţiune suficientă de a exista decât de a nu exista. Deşi avea o atitudine critică, Kant a rămas precaut şi încă departe de a pune la îndoială presupunerile metafizicii lui Leibniz.

 

 

În cei 15 ani petrecuţi ca Privatdozent, renumele de profesor şi scriitor al lui Kant a crescut rapid. Curând avea să ţină cursuri despre diverse subiecte, altele decât fizică şi matematică, printre care logica, metafizica şi filozofia morală. A ţinut cursuri chiar şi despre artificii şi fortificaţii, iar timp de 30 de ani, în fiecare vară, a predat un curs popular de geografie fizică. S-a bucurat de un mare succes ca lector; stilul său de a ţine cursurile, foarte diferit de cel al cărţilor sale, era plin de umor şi viu, pigmentat cu multe exemple din lecturi din literatura engleză şi franceză şi despre subiecte precum călătoriile şi geografia, ştiinţa şi filozofia.

Cu toate că a eşuat de două ori în încercarea de a obţine un post de profesor la Königsberg, a refuzat să accepte oferte care l-ar fi dus în alt oraş, inclusiv un post de profesor de poezie la Berlin, care i-ar fi adus un prestigiu foarte mare. A preferat pacea şi liniştea oraşului natal, în care să-şi dezvolte şi să-şi maturizeze propria filozofie.

 

CRITICA RAŢIONALISMULUI LUI LEIBNIZ

În anii 1760 a început să îl critice din ce în ce mai mult pe Leibniz. Conform unuia dintre studenţii săi, Kant îi ataca atunci pe Leibniz, Wolff şi Baumgarten, era un adept declarat al lui Newton şi avea o mare admiraţie pentru filozofia morală a romanticului Jean-Jacques Rousseau.

Lucrarea principală a acelei perioade a fost Cercetare asupra caracterului distinct al principiilor fundamentale ale teologiei naturale şi moralei, 1764. În această lucrare a atacat pretenţia lui Leibniz, potrivit căreia filozofia trebuie să aibă drept model matematica şi drept scop construirea unui lanţ de adevăruri demonstrate, bazate pe premise evidente prin ele însele. Kant a afirmat că matematica începe de la definiţii arbitrare, prin operaţii care sunt definite clar şi concis, după concepte care pot fi prezentate în formă concretă. În contrast cu această metodă, filozofia trebuie să înceapă de la concepte deja date, însă determinate neclar sau insuficient, astfel că filozofii nu pot începe cu definiţii fără să se închidă în interiorul unui cerc de cuvinte. Filozofia nu poate, aşa cum face matematica, să funcţioneze sistematic; trebuie să analizeze şi să clarifice. Importanţa ordinii morale, pe care o învăţase de la Rousseau, i-a întărit convingerea pe care şi-o formase studiindu-l pe Newton - şi anume că filozofia sintetică e găunoasă şi falsă.


 

În afară de faptul că ataca metodele promovate de susţinătorii lui Leibniz, a început să le critice şi ideile principale. În eseul Încercare de introducere a conceptului de mărimi negative în filozofie, 1763, afirma că opoziţia fizică, aşa cum apare la lucruri, nu poate fi redusă la o contradicţie logică, în care acelaşi predicat este acceptat şi respins în acelaşi timp şi, astfel, că este inutil să reducem cauzalitatea la relaţia logică dintre antecedent şi consecinţă. Într-un eseu scris în acelaşi an, Unicul argument posibil ca sprijin pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, a criticat aspru conceptul leibnizian de fiinţă, spunând că aşa-zisul argument ontologic, care ar dovedi existenţa lui Dumnezeu doar prin logică, este fals, pentru că confundă afirmaţiile existenţiale cu cele atributive: existenţa, afirma el, nu este un predicat al atribuirii. Mai mult, în privinţa naturii spaţiului, Kant i-a luat partea lui Newton în confruntarea acestuia cu Leibniz. A ajuns la concluzia că viziunea lui Leibniz - conform căreia spaţiul este "o ordine a coexistenţei" şi că diferenţele spaţiale se pot afirma în termeni conceptuali - nu se susţine.

Anumite indicii despre o posibilă alternativă a poziţiei lui Kant comparativ cu cea a lui Leibniz pot fi găsite în ciudata lucrare Visurile unui clarvăzător spiritual (Träume eines Geistersehers erläutert durch Träume der Metaphysik, 1766). Aceasta reprezintă o punere în discuţie a întregii noţiuni a lumii spiritelor, în contextul unei cercetări a pretenţiilor spiritualiste ale lui Emanuel Swedenborg, om de ştiinţă şi savant religios. Iniţial, poziţia lui Kant pare să fi fost complet sceptică, iar influenţa scepticului scoţian David Hume este mai sesizabilă aici decât în toate lucrările anterioare; după cum afirma ulterior, Hume l-a trezit din somnul său dogmatic. Şi totuşi, Kant nu susţinea de fapt că noţiunea de lume a spiritelor este iluzorie, ci insista că oamenii nu cunosc natura acestei lumi, o concluzie cu implicaţii devastatoare pentru metafizică, aşa cum era ea concepută de Leibniz şi de adepţii acestuia. Metafizicienii pot să viseze la fel de mult ca spiritualiştii, însă nu se putea spune că visele acestora sunt neapărat lipsite de substanţă; deja există indicii că experienţa morală poate să ofere conţinut idealului unei "lumi tangibile". În acest caz, Rousseau a acţionat asupra lui Kant ca o contrainfluenţă la cea a lui Hume.

 

 

Immanuel Kant - viaţa şi opera (2)