Unul dintre cele mai contraintuitive aspecte ale universului nostru, şi din acest motiv larg dezbătute şi combătute de către pasionaţii de ştiinţă, este următorul: de ce nu putem călători cu viteze superioare vitezei luminii? Viteze superluminice ar putea permite călătorii în alte galaxii într-un timp rezonabil, de exemplu. Răspunsul cel mai adesea oferit de fizicieni în materiale de popularizare este: pentru că orice corp care se apropie de viteza luminii are nevoie de energie din ce în ce mai mare, iar, la limită, are nevoie de energie infinită pentru a atinge viteza luminii. Pus în context relativist, specialiştii în teoria relativităţii au însă opinii diferite.


Masa curbează spațiut-timpul. Credit: Mark Garlick / Science Source

Am scris un articol în urmă cu câteva săptămâni în care am arătat un aspect complet contraintuitiv: că accelerația unui corp într-un câmp gravitațional nu este reală.

În esență, dacă nu vreți să citiți tot articolul, spuneam următoarele:
:: asupra unui corp aflat în cădere liberă într-un câmp gravitațional (spațiu-timpul este distorsionat de masă şi energie), nu acționează nicio forță.
:: accelerația de care vorbim atunci când spunem că un corp lăsat să cadă spre sol va evolua cu o accelerație de 9,8 ms2 - există doar în raport cu suprafața terestră, dar nu este o accelerație propriu-zisă, adică una care ar fi simțită de corpul aflat în cădere. În lipsa rezistenței aerului - tot ce vei simți va fi senzația de imponderabilitate. Este ceea ce simt astronauții de pe Stația Spațială Internațională.
:: principiul echivalenței al lui Albert Einstein este soluția la acest mister: efectele gravitaţiei şi ale acceleraţiei sunt imposibil de diferenţiat.
:: corpurile aflate în într-un spaţiu-timp curbat de masă/energie par să se mişte accelerat, dar acestea se află, în fapt, într-o mişcare neaccelerată, urmând liniile geodezice din spaţiu-timp, specifice zonei din univers în care se află.

Probabil ai făcut-o deja. Și probabil știi că „e mai bine cu azot”. Oare ce ți-a spus cel de la service ori de la vulcanizare?

Probabil că ideea a fost preluată din lumea formulei 1, unde roțile se umflă cu azot pur. Dar chiar e mai bine? Și dacă da, de ce?


Sistemul nostru solar (indicat cu scris albastru) se află pe unul dintre brațele Căii Lactee.
Clic dreapta - view image (pentru o rezoluţie superioară)

Sigur, un telescop ajută, dar și fără ajutorul unuia, cu ochiul liber, putem observa obiecte cosmice aflate la distanțe respectabile. „Respectabile” însemnând enorme. La urma urmelor, vedem ceea ce ajunge la ochii noștri, sub formă de fotoni, din segmentul vizibil al spectrului electromagnetic, oricât de mare ar fi distanța.

Una dintre probleme, care ne împiedică să vedem prea multe obiecte aflate la distanțe enorme, constă în aceea că sistemul nostru solar este situat pe unul dintre brațele galaxiei noastre, Calea Lactee, iar această situare în interiorul galaxiei, împreună cu faptul că galaxia noastră este enormă (circa 100.000 de ani-lumină diametru), cu un număr imposibil de numărat de stele, face ca lumina de la alte corpuri cerești, din afara galaxiei, să fie dificil de observat cu ochiul liber. Și totuși...

Am mai scris pe subiectul ăsta. Ce am spus anterior, foarte pe scurt, a fost așa: a) Terra se deplasează în jurul Soarelui cu 30 km/s; b) sistemul nostru solar se deplasează în jurul centrului galaxiei cu 220 km/s; 3) raportat la radiația cosmică de fond, Terra s-ar deplasa cu 390 km/s. Calea Lactee s-ar deplasa cu 1.000 km/s către o anomalie gravitațională aflată la 150 de milioane de ani-lumină, denumită „marele atractor”.

Citiți acest articol; sunt date mai multe și explicate cu detalii. E un articol care a ajuns la aproape 100 de mii de citiri. Dar iată o perspectivă diferită, pentru a înțelege complexitatea fizicii și a interpretării ei. Dacă Terra ar fi singurul obiect static din univers, cum ar arăta universul? Ar arăta diferit? Probabil că nu. Dar ce înseamnă „static”, în repaus?


Imagine obținută cu Telescopul Hubble a cefeidei RS Puppis, una dintre cefeidele folosite pentru a măsura expansiunea universului
Credit: NASA/ESA/Hubble Heritage (STScI/AURA)-Hubble/Europe Collab)

Care este viteza de expansiune a universului? Diverse metode de a o măsura dau rezultate diferite. O nouă teorie, a bulei cosmice intergalactice, ar explica aceste rezultate.

Teoria apariției şi a evoluţiei universului are ca punct de plecare aşa-numitul Big Bang, un fel de explozie cosmică, care ar fi dus la apariția spațiu-timpului și a tot ce există în acesta: materie, antimaterie, materie întunecată ori energie întunecată. De atunci, adică acum circa 13,8 miliarde de ani, universul se află în expansiune şi în răcire. Dacă la început era un univers extrem de cald, o supă de quarcuri şi gluoni, la ora actuală temperatura universului, măsurată prin intermediul radiaţiei cosmice de fond, este de circa 2,7 K.


Pe axa verticală sunt reprezentate numărul de îmbolnăviri, pe axa orizontală numărul de zile.

În graficul de mai sus puteți vedea o privire comparativă a evoluției epidemiei COVID-19 în România și în cele trei țări europene cele mai afectate: Italia, Spania și Germania.

Am început graficul în ziua în care țările au consemnat 3 cazuri de infecție cu virusul SARS-CoV-2 (care provoacă COVID-19); în cazul Germaniei nu a fost posibil, dat fiind că prima informare a menționat 16 cazuri (24.02.2020).

Un studiu chinez recent, preluat de presa românească și internațională, a încercat să stabilească o corelație între grupa de sânge și rata infectării cu SARS-CoV-19. Concluzia studiului, conform cercetătorilor chinezi, este următoarea: „persoanele cu grupa de sânge A au un risc mare decât cei cu grupa de sânge 0 sub raportul ratei de infectare și al severității bolii”. Citind articolul, vom vedea că această concluzie suportă o serie de comentarii. Cercetarea are o serie de limitări, pe care le evidențiem în articol. Să vedem, așadar, ce spune studiul, după o lectură atentă.

De când epidemia de COVID-19 a intrat și în România, s-a tot vorbit despre detecția rapidă a celor infectați, despre capacitatea de testare, despre tipuri de teste etc. Dar câte tipuri de teste există? În ce constă aplicarea unui test de detectare a SARS-CoV-2 și cât de sigură este această testare?

Testele pentru diagnosticarea COVID-19 sunt de două tipuri:
(1) teste care detectează componente ale codului genetic al coronavirusului (numite teste moleculare ori teste bazate pe acizi nucleici);
(2) teste care detectează proteinele asociate prezenței virusului (imunoteste).

 

Întâi de toate, SARS-CoV-2 este mult mai contagios. Pornind de la R0 (numărul de reproducere de bază - numărul mediu de persoane infectabile de o persoană infectată), după 10 pași de răspândire, virusul gripei (R0=1,3) infectează 56 de persoane. Noul coronavirus (R0=2-2,5) va infecta mai bine de 2.000 de persoane.

Unde sunt cele două virusuri similare? La unele dintre simptome: febră, tuse, faptul că uneori duc la pneumonie. Dar sunt multe alte diferențe, după cum explicăm mai jos.

În videoclipul de mai jos sunt prezentate cinci idei care, cel mai probabil, sunt înțelese în mod greșit de cei mai mulți dintre noi. Iată cele cinci idei (rămânând să vedeți explicațiile pe larg în videoclip), în varianta corectă:
1. Pe Stația Spațială Internațională (SSI) astronauții simt gravitație (puteți citi și acest articol al nostru, video inclus, despre cum funcționează SSI).


SARS-CoV-2 (în galben) ieșind dintr-o celulă umană

Se discută mult astăzi dacă este bine sau nu să purtăm mască pentru a evita infecția cu noul coronavirus.

E important de știut că modul de expunere la particulele virale contează. În cele mai multe cazuri, nu în toate, este o diferență din perspectiva efectelor între infecția cu o cantitate mare de virus și o cantitate mică de virus.

Sistemul imunitar este mai eficient dacă are de-a face, la început, cu o cantitate mai mică de virus. O cantitate mică  de particule virale inițiale implică o perioadă mai lungă pentru virus pentru a se multiplica până la un nivel care devine periculos. Asta oferă timp sistemului imunitar pentru a crea o protecție eficientă.

În timpuri ca acestea, de început al unei epidemii generate de un nou virus, care ucide, două incertitudini ne macină liniștea: nu știm cât va dura și nu știm dacă vom supraviețui. Nicio statistică în care rata mortalității e mai mare de 0 nu ne poate liniști pe deplin. Iată câteva gânduri apărute în izolarea impusă de vremuri...

1. Acum, când un virus minuscul, cât a mia parte a unui milimetru, ne-a blocat pe toți în case, câți ne găsim ceva cu sens de făcut? Câți avem o pasiune care să ne ocupe zilele lungi?

2. Este uimitor că deși cădem de acord că universul în întregul său, viața însăși, nu au niciun sens, noi, indivizii, ne vom găsim mereu unul. Absurditatea existenței pare să acopere orice altceva, mai puțin propria noastră ființă.

 

Noul coronavirus, denumit de cercetători SARS-CoV-2, este parcă desprins dintr-un scenariu de film apocaliptic: extrem de contagios, majoritatea celor care-l contactează nu au simptome (50%, conform unui studiu din Islanda) sau au simptome ușoare (ceea ce-i permite răspândirea neidentificabilă), ocolește copiii și are o predilecție pentru bătrâni (de unde și teoriile conspirației că a fost creat în laborator să-i elimine pe cei care se bucură azi de pensii).