Coreea de NordDoar o mână de oameni de ştiinţă din occident au vizitat vreodată Coreea de Nord. Keith Bowers, ecolog şi arhitect peisagist, preşedinte al Biohabitats, este unul dintre aceştia. În continuare, povestea vizitei lui în această ţară ruptă de lume.

 

 


Atunci când am aterizat în Phenian, era martie şi peninsula coreeană mai prezenta încă ultimele urme ale iernii tocmai încheiate. Peisajul era străbătut de vânt şi straniu de tăcut. Era ca şi cum ceva ar fi lipsit. A fost un sentiment prezent pe toată durata excursiei. Am fost invitat în Coreea de Nord pentru a participa la un seminar despre criza de mediu din această ţară organizat în colaborare de două ONG-uri, unul cu sediul în Phenian, iar celălalt cu sediul în Beijing, China.

Atunci când am primit invitaţia nu ştiam ce să fac. Asemenea celor mai mulţi dintre occidentali, imaginea pe care o aveam despre Coreea de Nord nu era una bună: un stat totalitar, înapoiat, cuprins de foamete şi condus prin frică şi aflat la acel moment într-o stare de incertitudine după moartea recentă a liderului său Kim Jong-il.

Familiei mele îi era frică că nu o să mă mai vadă niciodată. Dar faptul că excursia era sponsorizată de către AAAS, Asociaţia Americană pentru Progresul Ştiinţei a ajutat, cum a fost şi cazul informaţiilor oferite de Environmental Education Media Project (EEMP), ONG-ul chinez, al cărui director executiv călătorise de mai multe ori în Coreea de Nord.

Am suplimentat toate acestea cu orice informaţie am putut găsi pe Internet. Am verificat obsesiv informaţiile de călătorie ale Departamentului de Stat al Statelor Unite şi m-am interesat de politicile de asigurări pentru statele periculoase. Într-un final, istoria EEMP în ceea ce priveşte schimburile tehnologice de vârf cu Coreea de Nord – şi sponsorizarea oferită de AAAS – m-au convins să merg.

Intrarea pe teritoriul Coreei de Nord nu a fost una uşoară. Eu sunt un cetăţean american, iar guvernul meu nu întreţine relaţii diplomatice cu Phenianul. Singura modalitate prin care puteam intra era să obţin o permisiune oficială din partea autorităţilor Coreei de Nord şi apoi să-mi procur o viză de intrare din partea unei ţări care avea legături diplomatice cu Coreea de Nord. În cazul meu, această ţară era China.

Având în vedere că permisiunea oficială de vizitare fusese aranjată de ONG-ul din Coreea de Nord, Centrul de Informaţii Internaţionale în domeniul Noilor Tehnologii şi Economie din Phenian (PIINTEC) – directorul său Ri Song-uk este, de asemenea, vice-preşedintele Academiei Naţionale de Ştiinţe a Coreei de Nord – am călătorit în China unde EEMP a obţinut vize pentru mine şi pentru alţi trei participanţi americani.

Am părăsit Beijingul cu ajutorul Air Koryo, aparat de zbor deţinut de statul nord coreean. Sloganul său, "Spre lume!", este cumva o exagerare; el zboară de cele mai multe ori spre şi din China şi Rusia, plus o mână de alte destinaţii asiatice.

Prin urmare, nu a fost surprinzător faptul că grupul nostru a format majoritatea sosirilor de pe Aeroportul Internaţional Sunan din acea zi. La prima vedere terminalul arăta surprinzător de modern. Dar exteriorul placat cu sticlă era doar o simplă faţadă pentru un bloc înnegrit de proastă calitate cu ghişee de bilete şi cabine vamale construite din placaj. Fotografii ale liderilor Coreei de Nord erau agăţate la vedere, prima întâlnire cu ceea ce urma să devină o privelişte familiară.

Agentul vamal ne-a chestionat într-o engleză stricată. Telefoanele noastre mobile au fost confiscate şi plasate în pungi de plastic până când urma să le recăpătam atunci când am fi plecat acasă. Ni s-a permis să ne păstrăm laptopurile şi camerele, dar niciun dispozitiv dotat cu GPS sau dispozitive de monitorizare prin satelit.

Aceasta nu a fost singura restricţie. Odată ce am intrat, accesul la Internetul internaţional a devenit un lucru imposibil. La hotelul nostru, ne era permis să scriem emailuri, dar numai prin scrierea unui mesaj şi a unei adrese care apoi erau date personalului centrului de afaceri pentru a fi trimise. Camerele noastre erau dotate cu telefoane cu fir. Am sunat de două ori acasă; cred că cineva asculta ceea ce vorbeam.

Coreea de Nord ocupă o suprafaţă de pământ aproximativ egală cu cea a statului american Pennsylvania, cu o populaţie de aproximativ 25 de milioane de oameni. În afară de acestea, statisticile sunt sumare şi nedemne de încredere; nu degeaba este considerată cea mai secretoasă ţară de pe faţa Pământului.

Informaţiile despre starea climatului sunt, de asemenea, neclare. Mai mult de 80 la sută din suprafaţa uscatului este de tip montan şi odată adăpostea păduri dense de conifere şi foioase. Ceea ce mai rămâne constă din zone rurale deluroase, prezentând văi de râuri adânci şi înguste precum şi o gamă variată de habitate de coastă.

Climatul se află sub influenţa fronturilor de aer rece arctic care suflă prin Siberia şi în josul peninsulei, de cele mai multe ori făcând ca anotimpurile productive să fie relativ scurte, în special la înălţimi mai mari.

Înainte să înceapă războiul coreean, în 1950, suprafaţa de pădure era aparent destul de abundentă pentru a oferi lemn pentru combustibili şi alte produse forestiere, plus “servicii de ecosistem” cum ar fi reglarea curgerii apei, stabilizarea pantelor alunecoase şi adăpostirea unei flore şi a unei faune diverse. Dar după încetarea ostilităţilor, în 1953, peisajul care lucrase în tandem cu cultivarea umană pentru mii de ani a început să se degradeze.

În timpul anilor 1990, a izbucnit dezastrul. Căderea comunismului în Rusia şi întoarcerea Chinei către capitalism a condus la o spirală economică descendentă. Penuria de hrană şi combustibil generalizată i-a forţat pe oameni să se axeze pe păduri pentru a-şi satisface nevoile de bază. În acelaşi timp, ploile şi furtunile devastatoare au dăunat unei mari părţi a ţării, distrugând recolte şi infrastructură.



Un pământ lipsit de viaţă


Aceasta a avut loc cu 15 ani în urmă, iar peisajul este încă într-o stare de şoc. Cea mai mare parte a ţării a fost despădurită, cu excepţia unor pante abrupte şi a unor zone protejate. Eroziunea, sedimentarea şi pierderea habitatelor sunt omniprezente, iar multe cursuri de apă sunt complet lipsite de viaţă.

Mediul se află aproape de un colaps total.
Lucrurile sunt într-o stare atât de proastă, încât chiar statul nord-coreean, cunoscut pentru politica sa de izolare, a fost forţat să recunoască că are nevoie de ajutor din exterior. Acesta era motivul pentru care noi eram acolo.

Ne-au trebuit aproape 20 de minute pentru a străbate cei 25 de kilometri de la aeroport până în centrul Phenianului, călătorind printr-un peisaj lipsit de trafic sau oameni. Ne-am oprit o singură dată pentru a trece printr-un punct de control, unde cei doi gardieni ai noştri au vorbit cu gărzile armate pentru câteva minute. Phenianul însuşi era tăcut, în mod vizibil lipsindu-i forfota pe care mă obişnuisem să o întâlnesc atunci când vizitez o capitală a unui stat.

Gardienii ne vor deveni însoţitori constanţi pentru următoarele câteva zile, monitorizându-ne fiecare mişcare pe care o făceam în afara teritoriului hotelului.

Un alt însoţitor ne-a fost Ryu Kumran de la PIINTEC, care era responsabilă pentru organizarea vizitei. Gardienii noştri vorbeau puţin engleza, dar engleza lui Kumran era una bună, iar noi puteam vorbi destul de deschis cu ea. Ea era dornică să ne răspundă la întrebări, dar era păzită şi câteodată protectoare faţă de propria ţară. Au existat câteva ocazii în care noi am dorit să variem itinerarul prestabilit. De cele mai multe ori ni s-a spus într-un mod politicos: nu.

Înainte să ne putem înregistra la hotel, am făcut un ocol surprinzător pentru a vizita statuile din bronz ale eternului preşedinte Kim Il-sung (care a murit în 1994) şi ale fiului său Kim Jong-il, eternul secretar general al Partidului Muncitorilor din Coreea (mort în 2011), amândoi călare pe cai. Noi eram nepregătiţi, dar gardienii noştri ne-au oferit un buchet de flori pentru a-l plasa la baza statuilor. Astfel de ocoluri au devenit o trăsătură regulată a şederii noastre.

După aceea, am fost transportaţi la hotelul Yanggakdo, care se află pe o insulă a râului Taedong şi este rezervat pentru oaspeţii străini. Hotelul era confortabil, dar suprarealist. Avea 47 de etaje, dar din câte am putut vedea noi, eram cam singurii oaspeţi. Luminile se aprindeau numai când intram pe hol şi doar camerele individuale erau încălzite. Coridoarele, barul şi restaurantul erau reci.

Scopul principal al vizitei noastre era să participăm la Seminarul Internaţional pentru Refacerea Pădurilor şi a Peisajului organizat la Palatul Popular al Culturii – trei zile de prezentări şi discuţii cu câţiva dintre oamenii de ştiinţă de primă mână şi oficiali guvernamentali de top. Delegaţia noastră era formată din 15 ecologi specializaţi în domeniul refacerii mediului şi factori de decizie politică din toată lumea, dar înainte de sosire era destul de greu de ştiut ce aşteptau gazdele noastre din partea noastră. A devenit destul de clar că ceea ce voiau ei era know-how: informaţii practice asupra plantării de păduri şi asupra refacerii mediului.

Am realizat prezentări alternative însoţite de traduceri simultane. Primul slide al fiecărei prezentări din partea coreenilor şi câteodată şi cel de-al doilea, conţinea omagii aduse lui Kim Il-sung pentru recunoaşterea nevoii unor peisaje sănătoase, a unor păduri refăcute şi a prosperităţii economice.

După ce au trecut de formalităţi, coreenii s-au arătat a fi în pas cu ultimele terminologii în domeniul mediului. O parte dintre ei călătoriseră peste graniţe; câţiva vorbeau engleza. Păreau surprinzător de deschişi faţă de starea proastă a ţării lor; schimbările climatice, pierderea biodiversităţii, deficitul de apă şi securitatea alimentară au fost menţionate destul de des.

Iniţial, am fost încurajat de faptul că cei din Coreea de Nord păreau să recunoască legătura dintre un peisaj sănătos, robust şi rezistent şi securitatea economică şi socială – un grad de conştientizare împărtăşit de puţine alte guverne din întreaga lume. De asemenea, părea a exista o dorinţa veritabilă de schimbare şi un angajament de a activa sub auspiciile convenţiilor internaţionale asupra mediului.

Înaintea vizitei noastre, de exemplu, guvernul ordonase plantarea în masă a copacilor pentru a evidenţia importanţa iniţiativei individuale – sau Juche, ideologia naţională – în cazul reîmpăduririlor. Atunci când am călătorit în jurul Phenianului, am observat mulţi copaci recent plantaţi. Orice oraş mare ar fi invidios pe viteza cu care este implementat acest efort.

Totuşi, atunci când am pus întrebări specifice, au început să apară momente discordante. Atunci când îi întrebam despre datele pe care le colectau, resursele pe care le aveau la dispoziţie şi metodele pe care le foloseau pentru a-i implica pe cetăţeni, devenea clar că nivelul lor de cunoştinţe era limitat, resursele rare, iar implicarea comunităţii era inexistentă. Aveau nevoie urgentă de computere, imagistică prin satelit, unelte de colectare a datelor şi, cel mai important, finanţare. Unele prezentări au expus o fixaţie asupra nevoii imediate şi disperate de hrană şi lemn.

Dialogul era foarte limitat. Ei puneau puţine întrebări, iar conversaţia informală era descurajată masiv. În timpul pauzelor, la prânz şi la sfârşitul sesiunilor eram conduşi în camere separate.

Unii dintre noi au fost capabili să producă discuţii limitate în timpul momentelor de acalmie dintre prezentări şi în baza întâlnirilor întâmplătoare, care mi-au confirmat dorinţa lor de a se implica în discuţii mai semnificative dacă li s-ar fi dat timp şi aprobare. Dar prezenţa constantă a oficialilor guvernamentali era sufocantă.


Cenzura guvernamentală

Mulţi dintre noi am adus cărţi, lucrări şi broşuri pentru a le împărţi celorlalţi, dar nu ni s-a permis să le distribuim direct. Totul trebuia să treacă mai întâi printr-o cenzură guvernamentală, de care ni s-a spus că ar putea dura chiar săptămâni. Nu ştiu dacă vreuna dintre acestea a fost aprobată. Nu am mai avut niciun contact direct cu vreunul dintre oamenii de ştiinţă coreeni după momentul excursiei.

Călătoria prin Phenian era deprimantă. Oraşul se presupune a fi destinat elitei şi celor privilegiaţi, dar sărăcia şi condiţiile de trai modeste erau prezente oriunde. Întreruperile de curent aveau loc aproape în fiecare seară între miezul nopţii şi răsărit. Nu era ceva neobişnuit să vezi focuri de tabără aprinse pe balcoane în timpul nopţii, prezumabil folosite pentru încălzire. Oamenii din toate categoriile sociale păreau a fi zdrobiţi de sărăcie şi de controlul guvernamental total.

După întâlnire, delegaţiei noastre i s-a acordat permisiunea pentru excursii de două zile în afara Phenianului. Am vizitat o zonă de îngrijire a pădurilor, o pepinieră forestieră, aflată nu departe de zona demilitarizată, o fermă din Sariwon City şi Rezervaţia Mondială a Biosferei de pe muntele Myohyang. De asemenea, am avut parte de o călătorie omagială la locul naşterii lui Kim-Il sung.

Atunci când călătoream de-a lungul autostrăzilor, sentimentul de linişte a început din nou să mă bântuie. Magazinele, hotelurile şi benzinăriile erau non-existente. Drumurile, aproape lipsite de maşini, prezentau o mână de biciclişti şi mulţi pietoni. Mişcarea părea a fi una letargică şi la fel era şi peisajul rural. În spatele copacilor de la nivelul drumului exista ceva care părea a fi un peisaj lipsit de viaţă, cu excepţia unor fragmente de pădure prezente pe pante alunecoase şi pe vârfurile munţilor. Văile râurilor erau sever erodate; fiecare centimetru pătrat de teren arabil era cultivat, minat sau desţelenit. Deseori vedeam familii care cotrobăiau prin râurile îngheţate pentru a colecta minerale pe care le foloseau pe post de fertilizanţi.

Având în vedere că era iarnă şi temperaturile se învârteau în jurul punctului de îngheţ, nu mă aşteptam să văd multă viaţă animală. Nu am văzut aproape nimic care să se asemuie acesteia. Acest lucru constituia o temă constantă de discuţie pentru mulţi dintre noi. Peisajul era straniu de tăcut.

Ni se prezentau, destul de des, eforturile eroice de reîmpădurire. La pepinieră ni s-a prezentat cu multă mândrie o recent construită seră pentru răspândirea copacilor. Dar am aflat că, de obicei, nu exista curent electric pentru încălzirea sau funcţionarea maşinăriilor pentru ghivece.

După o săptămână venise timpul să ne întoarcem la lumea din exterior. Înapoi la aeroport, unde ne-au returnat celularele şi ne-au confiscat vizele. Presupun că nu voi mai avea nevoie de ea vreodată.

Exista o atitudine ciudat de mândră şi de provocatoare din partea coreenilor pe care i-am întâlnit, dar mă întreb cât de mult din aceasta fusese modelată de către regim. Este clar că ei au nevoie de ajutor. Mediul lor înconjurător are nevoie şi el de ajutor. Reconstruirea mediului distrus al Coreei de Nord va lua timp, resurse şi bani, dar partea bună e că poate fi realizată. Pentru a îmbunătăţi modul de viaţă al oamenilor, ar trebui să fie acordată prioritate pentru două tipuri de refacere: biodiversitate şi agro-silvicultură, focalizată pe furnizarea de hrană, fibre şi lemn.

În acest scop lucrez la constituirea unei filiale a Societăţii pentru Refacere Ecologică în China, în speranţa că poate funcţiona ca un intermediar pentru schimburile ştiinţifice şi tehnice cu oamenii de ştiinţă din Coreea de Nord. Mulţi dintre colegii mei din această excursie explorează oportunităţi similare pentru schimbul de informaţie şi know-how tehnologic.

Nu putem ignora regimul represiv care controlează fiecare aspect al vieţii din Coreea de Nord. Dar trebuie să argumentez faptul că refacerea mediului şi sprijinirea oamenilor pentru a ieşi din sărăcie îi va ajuta, în ciuda conducătorilor lor. Sănătatea pământului şi securitatea alimentară ar putea funcţiona ca un catalizator pentru schimbări pozitive şi de lungă durată în această ţară deprimantă şi uitată de lume.


 

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului North Korea: What a terrible state to get into, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu