GeoingineriaDe la umbrelele solare la înmulţirea algelor până la densităţi uriaşe, există o mulţime de idei pentru răcirea planetei. Dar există oare şi pericole ascunse? Geoingineria - intervenţia pe scară largă asupra sistemului climatic planetar - poate oferi unele răspunsuri.

 

 

 

OOPS. Noi nu am vrut-o, dar se pare că am îmbolnăvit planeta. Ce putem face oare pentru a o însănătoşi?

Simţim deja efectele schimbărilor climatice; ne confruntăm cu topirea gheţarilor, distrugerea pădurilor, iar inundaţiile şi valurile de căldură sunt mai intense. Între timp, emisiile globale de dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră continuă să crească, anunţând parcă răul mai mare ce va să vină. Chiar dacă am înceta toate emisiile începând cu ziua de mâine, temperaturile ar continua să crească timp de decenii, cu consecinţe potenţial catastrofale, de la foamete la creşterea rapidă a nivelului mării.

Aşadar, poate că este timpul să luăm în serios ideile îndrăzneţe din domeniul geoingineriei. Speranţa este că, prin joaca deliberată cu imensa maşinărie climatică a planetei, vom putea cumva să fim în măsură să reparăm erorile uriaşe comise deja sau cel puţin să evităm unele dintre consecinţele cele mai grave, ori măcar să ne acordăm nouă înşine ceva mai mult timp pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră.

Au fost imaginate zeci de proiecte de răcire a planetei. Am putea lansa o flotă foarte numeroasă de nave pentru a albi norii prin pulverizarea unei pulberi fine de sare sau să împrăştiem acid sulfuric în stratosferă pentru a reflecta razele Soarelui. Să trimitem o mulţime de oglinzi în spaţiu. Să creăm culturi mai pale (în stare să reflecte un procent mai mare din razele solare – n.tr.). Să fertilizăm oceanele. Să acoperim deşerturile lumii cu mylar (material electroizolant pe bază de poliesteri – n.tr.) strălucitor. Să împrăştiem bacterii generatoare de nori. Să eliberăm un detaşament planetar de microbaloane.

Aceste proiecte sunt ingenioase, dar oare chiar ar funcţiona vreunul? Sau doar ar face lucrurile mai rele şi ar grăbi catastrofa? Cum încă nu ne putem lansa în cel mai mare joc imaginabil, încercând punerea în practică a uneia dintre soluţiile prezentate, cel mai bun lucru pe care îl putem face acum este să încercăm să explorăm fiecare idee cu calcule detaliate şi modele computerizate. Cum rezultatele unor astfel de studii încep să apară, începem să ne formăm o idee despre ceea ce ar putea (ori nu) geoingineria să fie capabilă să realizeze.

Unele idei pot fi respinse cu relativă uşurinţă. Acoperirea deşerturilor cu plastic reflectorizant, de exemplu, ar putea reflecta un mare procent din lumina Soarelui şi ar putea să răcească oarecum planeta, dar probabil că această idee este la fel de nebunească pe cât pare. Un asemenea proiect ar devasta ecosistemele, ar modifica tiparele climatice regionale şi ar necesita o armată imensă de oameni de serviciu pentru curăţenie şi a menţinerea în funcţiune a sistemului.

Altele sunt dincolo de capabilităţile noastre prezente. Pentru a umbri Pământul cu o mulţime de umbrele plasate în spaţiu ar fi necesare aproximativ 20 de milioane de lansări de rachete. Fără o tehnologie nouă, radical diferită, această idee s-ar dovedi una foarte scumpă şi peste măsură de poluantă. "Este o idee care ţine complet din domeniul science-fiction", spune Tim Lenton de la Universitatea din Exeter, Marea Britanie. "Ar trebui să nu mai vorbim despre ea."

Multe alte proiecte, cum ar fi vopsirea acoperişurilor în alb, sunt cu siguranţă fezabile, dar oare pot ele să însănătoşească clima terestră? Problema fundamentală, desigur, este că creşterea nivelului de gaze cu efect de seră în atmosferă acţionează ca o pătură în jurul Pământului, capturând căldura. La un anumit moment în acest secol vom fi dublat concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă, reducând pierderile de căldură cu aproximativ 3,7 waţi pe metru pătrat, în medie pe întreaga planetă. Pentru a opri încălzirea Pământului, orice sistem de geoinginerie fie trebuie să blocheze cât mai multă căldură care vine de la Soare, fie trebuie să crească pierderea de căldură din partea superioară a atmosferei la fel de mult.

Avem, de asemenea, şi alte condiţii prealabile care trebuiesc îndeplinite pentru frigiderul nostru global. Este nevoie să lucreze fără a modifica drastic climatele regionale, în timp ce, de asemenea, trebuie să prevină creşterea nivelului mării. În mod ideal, ne dorim şi să oprim oceanele din a deveni atât de acide încât recifele de corali să dispară.

Dar primul test este cel de capacitate. În 2008, Lenton şi Nem Vaughan de la Universitatea East Anglia din Norwich, Marea Britanie, au combinat rezultatele diferitelor modele cu calculele proprii pentru a evalua potenţialul de răcire a două serii de propuneri. "Ideea noastră s-a născut din frustrare", spune Lenton. "Am fost la prea multe workshopuri la care oamenii pledau în favoarea tehnologiilor proprii şi arătau că "acesta era mai eficient decât acela".



Ei au descoperit că multe dintre idei ar produce o diferenţă prea mică. Să luăm de exemplu ideea de a face acoperişurile şi drumurile mai albe, pentru a reflecta mai multă lumină solară. Chiar şi având în vedere ipotezele optimiste, acest model ar putea reflecta doar aproximativ 0,15 waţi pe metru pătrat – ceea ce în cel mai bun caz ar reprezenta doar o contribuţie minoră la restabilirea echilibrului balanţei energetic a Pământului.

Un plan aparent mai promiţător este de a fertiliza mările. Planctonul consumă dioxid de carbon pe măsură ce creşte şi, uneori, planctonul mort se scufundă pe fundul mării şi rămâne îngropat, blocând astfel cantitatea de carbon digerată. Adăugarea de elemente nutritive, care sunt în deficit, cum ar fi fierul, ar putea stimula creşterea planctonului. Până la sfârşitul secolului, acest lucru ar putea îmbunătăţi balanţa radiativă cu un coeficient de 0.2 waţi pe metru pătrat, conform calculelor lui Lenton şi Vaughan. Acest plan ne este la îndemână, dar nu ar avea un impact major şi, din nou, cifra de mai sus reprezintă estimarea de vârf, o cifră care ar putea scădea în mod considerabil pe măsură ce aflăm mai multe despre acest proces.

Multe dintre celelalte propuneri, cum ar fi încurajarea creării unui curent de adâncime în regiunile polare pentru a accelera transportul de carbon în adâncurile oceanului, ar avea efecte chiar mai neînsemnate. Dar două dintre proiecte sunt văzute ca fiind atât extrem de puternice, cât şi relativ fezabile. Ambele implică o anumită formă de parasol (umbrelă împotriva razelor solare).

O idee este de a albi norii de deasupra mărilor, în special stratul de la joasă înălţime şi plat care acoperă o mare suprafaţă de cer. Nave împrăştiate pe oceanele lumii ar putea trimite curenţi de pulbere de sare fină către sus, în atmosferă. Acţionând ca puncte de nucleaţie, particulele de sare ar putea să "încurajeze" picăturile de apă să se adune şi să formeze nori. Cu mai multe picături pe metru cub, aceşti nori ar fi mai albi decât în mod normal şi astfel ar reflecta mai mult lumina Soarelui. E posibil ca acest lucru să poată compensa întreaga încălzire datorată unei dublări a emisiilor de dioxid de carbon.

Albirea norilor are beneficiile sale, cum ar fi faptul că nu implică folosirea de substanţe chimice periculoase. Dar procesul de nucleaţie al norilor nu este bine înţeles, aşa că ar putea să nu funcţioneze la fel de bine pe cât sugerează susţinătorii săi şi, pe de altă parte, răcirea numai a oceanelor ar putea perturba climatul local. Un studiu publicat anul acesta a constatat că plantarea de nori deasupra Pacificului ar putea modifica regimul precipitaţilor într-o manieră similară cu fenomenul meteo extrem de perturbator La Niña, de exemplu.

Celălalt proiect pretendent la fotoliul de lider este unul vechi: umplerea atmosferei cu o ceaţă de particule fine. De fapt, facem asta deja. Poluarea cu dioxid de sulf dă naştere unor picături fine de acid sulfuric, care reflectă deja un procent estimat de 0.4 waţi pe metru pătrat. Dar dioxidul de sulf produs de incendii şi fabrici nu rămâne în atmosferă pentru mult timp, astfel că efectele sale sunt limitate. Totuşi, dacă sulfatul ajunge în stratosferă, el poate persista ani de zile, astfel încât efectul de răcire este mult mai mare. Dovada vine de la erupţiile vulcanice suficient de puternice pentru a injecta dioxid de sulf la nivelul stratosferei. Erupţia din 1991 a Muntelui Pinatubo din Filipine a răcit planeta cu până la 0,5° C în anii care au urmat.

 

Geoingineria şi schimbările climatice (2)

 

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Can geoengineering avert climate chaos?, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu