Pete solareÎn secolul al V-lea î.Hr. chinezii au observat pete închise la culoare pe Soare. În 1610, Galileo Galilei din Italia, Johannes Fabricius din Olanda, Christopher Scheiner din Germania şi Thomas Harriott din Anglia, fiecare independent au făcut primele observaţii despre petele solare.

 

 

 

Există o dezbatere despre cine a fost primul care a făcut o observaţie. Toţi cei patru au observat petele solare cu ajutorul telescopului şi au făcut desene ale acestor pete care îşi schimbau formele şi locaţiile. Observaţii de zi cu zi au fost începute la Observatorul din Zurich în 1749 şi, odată cu apariţia de alte observatoare, observaţiile continue au fost obţinute începând din 1848.




Câteva schiţe ale petelor solare ale lui Galileo Galilei, din secolul al XVII-lea.

 




Ce este mai exact o pată solară?


O pată solară este o regiune de pe suprafaţa Soarelui, numită fotosferă, care este temporar întunecată şi rece, comparativ cu regiunile din jur. Măsurătorile solare arată că media de temperatură a suprafeţei Soarelui este de 6000° C şi că petele solare sunt cu  1500° C mai reci decât zonele din jurul lor (încă foarte fierbinţi) şi că pot dura de la câteva ore la câteva luni. Petele solare se dilată şi se contractă ca şi cum s-ar mişca pe suprafaţa Soarelui şi pot fi atât de mari încât pot avea 80.000 km în diametru.

Petele solare sunt regiuni magnetice de pe Soare cu puterea câmpului magnetic de mii de ori mai mare decât câmpul magnetic al Terrei şi adesea apar în perechi ce sunt aliniate pe direcţia est-vest. O parte din pereche va avea un câmp magnetic pozitiv sau nordic, în timp ce cealaltă parte va avea un câmp negativ sau sudic. Acest câmp este cel mai puternic în părţile cele mai întunecate ale petelor solare, numite “umbra”. Câmpul este mai slab şi mai mult orizontal în partea mai luminată, numită “penumbra”. În general, petele solare au un câmp magnetic cam de 1000 de ori mai puternic decât fotosfera din jur.

Uneori Soarele conţine un număr mai mare de pete solare, în timp ce uneori sunt puţine sau nu sunt văzute deloc. În 1843, chimistul german şi amatorul astronomic Heinrich Schwabe a descoperit că este un ciclu destul de regulat al schimbărilor numărului de pete solare şi că acest ciclu durează aproximativ 11 ani. Partea din ciclul solar cu activitate scăzută a petelor solare se numeşte “minim solar”, în timp ce partea cu activitate ridicată este cunoscută ca “maxim solar”.

Astăzi numărul de pete solare este calculat mai întâi prin numărarea de grupuri de pete solare şi apoi prin numărare individuală a acestora. Numărul de pete solare este dat de suma dintre numărul petelor individuale (s) şi de 10 ori numărul de grupuri de pete (g), folosind formula R= k (10g +s), unde k este un factor de scalare variabil (de obicei <1) care indică efectele combinate ale condiţiilor de observare, ale telescopului şi ale greşelilor observatorului. Cum cele mai multe grupuri conţin, în medie, aproximativ 10 pete, această formulă de numărare dă un număr vrednic de încredere, chiar şi când condiţiile de observare nu sunt ideale şi petele mici sunt greu de văzut.


Diagrama-fluture

Observaţii detaliate ale petelor solare au fost obţinute de Observatorul Regal din Greenwich, începând din 1874. Aceste observaţii includ informaţii despre mărimea şi poziţia petelor solare şi despre numărul acestora. Aceste date arată că petele solare nu apar la întâmplare pe suprafaţa Soarelui, ci sunt concentrate în două benzi, de o parte şi de alta a Ecuatorului. O diagramă-fluture (nume dat din cauza aspectului său), subliniind poziţiile petelor pentru fiecare rotaţie a Soarelui din mai 1874, arată că aceste benzi se formează prima dată la latitudinea medie a Soarelui, se lăţesc şi apoi se mişcă spre Ecuator când fiecare ciclu progresează. Până petele solare ating Ecuatorul, ciclul este la un minim şi pete noi încep să se formeze din nou la latitudini medii.



Diagramă-fluture
(Imagine de la Centrul Marshall de Zbor Spaţial, NASA)


Vântul solar

În timpul ciclului solar au loc explozii mari la suprafaţa Soarelui. Numite erupţii solare, aceste colosale izbucniri de flăcuri pot dura de la câteva minute la câteva ore şi pot elibera la fel de multă energie ca un milliard  de tone de dinamită! Erupţiile solare se întâlnesc lângă petele solare, de obicei de-a lungul liniei de demarcaţie dintre zonele cu câmp magnetic opus. Cele mai mari erupţii solare au loc de obicei în timpul anilor ce preced şi ce urmează “maximului solar”.

 

Vant solar



Erupţiile solare sunt direct responsabile pentru întreruperile de transmisii radio de pe Pământ. Cum energia de la erupţiile solare pleacă mai departe de Soare - energie numită vânt solar - unele particule cu energie mare sunt capabile să penetreze un strat al atmosferei Pământului, numit ionosferă (ionosfera joacă un rol în transmisii, deoarece ea reflectă undele radio înapoi pe Pământ). Când ionesfera este disturbată de vântul solar, poate avea loc o recepţie radio statică sau chiar o pierdere completă de semnal.

În plus, vântul solar poate afecta sistemul de cabluri de înaltă tensiune şi sateliţii ce orbitează în jurul Pământului. În 1989, o pană de curent din America de Nord şi Canada a fost declanşată de o furtună geomagnetică ce a supraîncărcat o parte a reţelei electrice şi a provocat o pană de curent în cascadă prin sistem. Câţiva sateliţi au fost perturbaţi de particule de înaltă energie asociate cu vântul solar, ce au pătruns prin secţiuni ale sateliţilor şi au deteriorat circuitele lor electronice sensibile. În 1979, staţia spaţială Skylab a reintrat prematur în atmosfera Pământului din cauza unei defecţiuni cauzate de creşterea activităţii solare şi în consecinţă a plouat cu resturi peste oceanul Indian şi o parte din Australia de Vest.

Din aceste motive, operatorii de sateliţi, sistemele de alimentare, conductele şi alte sisteme sensibile supraveghează activităţile solar-terestre prin intermediul Centrului de Mediu al Spaţiului din Boulder, Colorado. Centrul, la rândul său, colectează date de la sol şi de la telescoapele solare ce orbitează, de la magnetometre şi alte instrumente şi postează avertismente pe Internet, dar acestea sunt anunţate şi prin contact direct.

 




Textul reprezintă traducerea articolului SolarMax publicat pe site-ul NASA.
Traducere: Duceac Irina