SoareleSoarele, steaua care ne luminează şi ne întreţine viaţa, este astrul cel mai apropiat de noi. Datorită distanţei relativ mici la care se află de Terra, Soarele a putut fi explorată îndeaproape. Articolul următor prezintă o "radiografie" de detaliu a Soarelui.

 

 

Formarea şi structura sistemului solar (1)

 

Volumul Soarelui ar cuprinde circa 1.300.000 de planete ca a noastră, iar de-a lungul diametrului său s-ar putea alinia circa 109. Pentru astronomi, această banală stea oferă numeroase detalii care îi ajută să înţeleagă mai bine celelalte stele.

Fotosfera este locul de unde provine această lumină orbitoare din timpul zilei.

 

Structura Soarelui
Structura Soarelui.
Credit: nasa.gov


Având o grosime mai mică de 300 km şi o temperatură de aproximativ 6.000 C pe suprafaţa fotosferei, Soarele prezintă în această zonă o serie de pete întunecate numite pete solare (vezi imaginea de mai jos). După inventarea lunetei, acestea au fost îndelung studiate. Urmărindu-le în fiecare zi, se poate observa că ele nu rămân în acelaşi loc, dovadă a rotirii astrului în jurul axei sale.

Pete solare
Pată solară


În timpul eclipselor totale, se remarcă o bordură de un roşu aprins – cromosfera. Dincolo de aceasta, se găseşte un halou argintat numit coroana. În cromosferă, temperatura se ridică până la circa 20.000 C şi atinge până la 5.000 km de suprafaţă. Coroana care îmbracă atmosfera este deosebit de caldă, temperatura ajungând până la 1 milion de grade C. Deseori, prin coroană, un flux de particule părăseşte Soarele. Acesta poartă numele de vânt solar şi poate părăsi chiar şi sistemul solar. Coroana este foarte vizibilă în timpul eclipselor de Soare.

Interiorul Soarelui a fost examinat prin studierea suprafeţei şi a straturilor exterioare lui. El este compus în proporţie de 98% din hidrogen şi heliu (70% hidrogen, 28% heliu), restul fiind alte metale. Pe măsură ce înaintăm spre interiorul Soarelui, temperatura devine tot mai ridicată, ea atingând 15 milioane de grade în centru. În aceste condiţii, atomii de hidrogen se aglomerează câte patru formând atomi de heliu. În urma acestui proces, se degajă enorme cantităţi de căldură. Vântul solar, alături de căldura degajată de Soare, sunt principalele cauze ce determină apariţia cozii cometelor.

Observarea Soarelui se realizează cu ajutorul spectografului şi a coronografului. Totodată, există observatoare pentru studierea Soarelui în Statele Unite, Spania, Franţa, Cehia, Japonia, Ucraina şi Australia.

Principalele caracteristici ale acestei stele ordinare pentru astronomi sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Caracteristicile Soarelui
Caracteristicile Soarelui

Compoziţia solară poate fi stabilită prin intermediul liniilor de absorbţie din spectrul său. Şablonul lor ne expune tipul elementelor din structura lor, iar intensitatea ne oferă concentraţia lor. Circa 60 de elemente au fost descoperite în compoziţia acestei stele, dintre care cele mai abundente sunt hidrogenul (70% din masa totală) şi heliul (28% din masa totală). Alte elemente prezente în compoziţia sa figurează în tabelul de mai jos:

Alte elemente din compozitia Soarelui
Alte elemente prezente în compoziţia Soarelui


Aşa cum şi era de aşteptat, cele mai abundente elemente sunt hidrogenul şi heliul, acestea fiind şi cele mai abundente din Univers. Heliul, al doilea element ca abundenţă din Univers, este foarte greu de găsit pe Terra (fiind prezent doar în unele fântâni adânci de gaze), şi prezenţa lui în structura Soarelui a fost postulată odată cu descoperirea unor linii spectrale ce nu aparţineau vreunui element cunoscut pe Terra. Ipoteza a fost confirmată, doar după descoperirea lui pe Terra.

Liniile de absorbţie menţionate mai sus sunt numite şi linii Fraunhofer, iar spectrul solar este uneori numit şi spectru Fraunhofer. Aceste linii sunt produse, în mare parte, în fotosferă. Soarele emite în diverse spectre, dintre acestea cel mai cunoscut fiind spectrul vizibil (între 4000 Å şi 7500 Å).

Există însă şi emisii de raze X, ceea ce indică faptul că temperatura Soarelui atinge în unele zone din coroană şi atmosfera superioară milioane de grade. De asemenea, emisiile în ultraviolet arată zone de circa un milion de grade Celsius în zonele mai deschise şi puţin mai reci în cele întunecate.

Interiorul Soarelui poate fi împărţit în trei regiuni mari, conform descrierii din tabelul de mai jos:

 

 

Interiorul Soarelui
Interiorul Soarelui


Datorită faptului că Soarele nu are o suprafaţă bine definită, atunci când vorbim de ea ne referim la fotosfera lui. De obicei, diametrul acestuia vizează diametrul fotosferei. Odată cu înaintarea spre centru pornind de la suprafaţă, se observă că atmosfera solară trece rapid de la o vizibilitate aproape perfectă de circa 99,5% la 0 km la circa 4% la 400 km adâncime. Temperatura lui urcă însă rapid ajungând de la 4465 K la 0 km şi până la 7610 K la 400 km. Însă, în general, presiunea înregistrată este de 1% sau mai puţin din cea înregistrată pe Terra.

Pe suprafaţa sa, fotosfera prezintă anumite granulaţii ce apar lângă petele solare şi au culoare gri. Ele sunt cauzate de fenomenul de convecţie ce are loc sub fotosferă. Acest fenomen produce coloane de gaz cu diametrul de circa 700- 1000 km în diametru. Gazul se ridică rapid, iar vârfurile acestor coloane nu sunt altceva decât celulele granulate din jurul petelor solare. Gazul fierbinte ajuns aici se răceşte şi se scufundă în regiunile delimitate de pete.

Petele solare despre care s-a vorbit mai sus sunt regiuni mai reci decât restul fotosferei, cu temperaturi cu 1500 K mai joase. Cele mai mari au atins dimensiuni de 50000 km, făcându-le astfel vizibile cu ochiul liber. De obicei, apar în grupuri de până la 10 pete. O metodă de calculare a acestora a fost prezentată în paragraful anterior. Timpul cât este vizibilă o astfel de pată se poate prelungi de la câteva ore la câteva luni. Structural, pata este formată dintr-o zonă mai întunecată numită umbra, şi una mai luminoasă numită penumbra. Aceste pete au avut un rol esenţial în determinarea perioadei de rotaţia a Soarelui, Galileo aproximând-o la circa o lună. Aceste pete solare au de-a lungul anilor o variaţie ce poate fi încadrată într-un ciclu ce atinge un maxim de aproximativ o dată la fiecare unsprezece ani. Perioada de maxim solar presupune o activitate crescută a vântului solar ce implică apariţia aurorelor boreale, a furtunilor magnetice şi o creştere a proeminenţelor şi a emisiilor de raze X şi non-termale. În contrast, perioadele de calm sunt caracterizate prin lipsa elementelor ce tocmai au fost enumerate. Ele sunt mai întunecate decât restul Soarelui pentru că sunt mai reci şi datorită magnetismului solar extrem de ridicat în vecinătatea lor. Acesta împiedică convecţia gazului cald, deci a căldurii, la suprafaţă.

Gazele lui se extind dincolo de fotosferă, în cromosferă. Aceasta are circa 2000- 3000 km grosime şi poate fi văzută doar în timpul eclipselor de Soare datorită luminozităţii scăzute în comparaţie cu fotosfera, ceea ce îi conferă o culoare roşiatică dată de emisiile Balmer. Strălucirea slabă este cauzată de spectrul de emisie al unui gaz cald şi cu densitate scăzută. În cromosferă, apar aşa-numitele spicule, care o traversează şi care au aspectul unor vârfuri ascuţite de gaz. Cele mai mari spicule se înalţă la circa 7000 km şi ating viteze de 30 km/s. Durata lor de viaţă este de aproximativ 10 minute.

Partea exterioară a atmosferei solare este numită coroană solară (vezi imaginea de mai jos). Temperatura sa ajunge la câteva milioane de grade Celsius, dar este de 10 miliarde de ori mai puţin densă decât atmosfera terestră la nivelul mării. Se caracterizează printr-o strălucire de un milion de ori mai mică decât cea a fotosferei, fapt ce o face vizibilă doar în timpul eclipselor totale de Soare sau cu ajutorul unor aparate speciale ce acoperă discul solar, numite cronografe. În coroana solară apar aşa-numitele găuri coronale, regiuni în care liniile magnetice solare sunt deschise şi permit gazului coronar să curgă în spaţiul interstelar.

Coroana solară
Coroana solară


Din ea sunt emise linii ce corespund unor atomi extrem de ionizaţi. Acest fapt demonstrează că temperaturile de aici ating câteva milioane de grade Celsius, însă mecanismul care le produce nu este pe deplin înţeles.

Soarele mai posedă şi alte formaţiuni cum ar fi proeminenţele (imaginea de mai jos) prezente deasupra fotosferei solare. Ele sunt formaţiuni ce ajung departe în coroană şi sunt asemănătoare unor bucle ce pot rămâne şi până la câteva zile. Proeminenţele sunt asociate adesea cu punctele de activitate solară şi cu câmpul magnetic. Erupţiile lor sunt asociate cu schimbări bruşte ale magnetismului solar, iar stabilitatea în timp e asigurată de forţele magnetice ce acţionează asupra particulelor ce le formează.

 

Erupţie solară
Erupţie solară


Flăcările solare sunt cele mai violente manifestări, capabile să degaje o energie echivalentă cu cea dată de un milion de bombe cu hidrogen. Temperatura materialului flăcării poate fi ridicată cu circa zece milioane de grade Celsius, flacăra emiţând puternic în spectrul uv, de raze X şi vizibil.

Viteza cu care materialul este expulzat în spaţiu atinge 1000 km/s. În perioada de maxim solar poate apărea, în medie, o asemenea flacără pe săptămână. Şi acestea sunt corelate cu magnetismul solar. Ciclul magnetismului solar durează 22 de ani, corespunzător revenirii polarităţii la valoarea iniţială, deoarece ea se schimbă la fiecare 11 ani odată cu maximul de activitate. Un rol în determinarea magnetismului şi măsurarea lui o are efectul Zeeman. Nivelele energetice ale atomilor în prezenţa câmpurilor magnetice se separă în mai multe, şi acest fapt conduce şi la separarea liniilor de tranziţie. Separarea este proporţională cu puterea câmpului magnetic.


Planetele şi sateliţii sistemului solar (3)


 

Articol preluat de pe portalul de astronomie regulus.ro, cu acordul autorului.{jcomments on}