Tipărire
Categorie: Astronomie
Accesări: 3936

Observatorul Astronomic BucurestiÎn România se poate vorbi de tradiţie în domeniul astronomic începând cu mileniul întâi, când dacii au construit la Grădiştea Muncelului un locaş care încă păstrează dovezi ale cunoştinţelor lor în domeniu şi a unui calendar foarte precis pentru acea vreme.

 

 




Începuturile


Cu toate că există mai multe probe privind existenţa astronomiei pe pământurile noastre, până în secolul XX nu au existat observatoare ştiinţifice în ţara noastră. Astfel, în 2008 s-au împlinit 100 de ani de la înfiinţarea celui mai important observator astronomic din România, ce a fost construit la Bucureşti, iar tot în 1908 a fost înfiinţat un observator astronomic privat, pe malul drept al Nistrului, la Dubăsarii Vechi, condus de către Nicolae Donici.


Evul Mediu

Astronomia s-a dezvoltat foarte mult şi în secolele ce au urmat, dar adevăratele descoperiri în domeniu au avut loc în secolele 16 şi 17 când, în 1609, Galileo Galilei a făcut primele observaţii cu ajutorul telescopului, iar Johannes Kepler a publicat cartea “Astronomia Nova”. Anul Internaţional al Astronomiei a fost anul 2009, care celebrează aceste observaţii şi descoperiri.

Tot pe atunci, în partea aceasta a Europei, Ioan Viteaz (1408 – 1472), dascălul băiatului prinţului Iancu de Hunedoara, face primele observaţii astronomice, iar în anul 1445 înfiinţează Observatorul din Oradea, un important centru al culturii renascentiste din acele vremuri. De asemenea, s-au răspândit foarte mult cunoştinţele din domeniul astronomiei în numeroase colegii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

În anul 1716, în cartea “Introductio ad geographiam et sphaeram” scrisă de către Giovanni Domenico Cassini (1625 – 1712), directorul Observatorului  din Paris, puteau fi găsite calculate coordonatele oraşelor din România.

Alte observatoare au fost construite şi în Transilvania în secolul 18. În 1759 a fost încheiată construcţia turnului astronomic, construcţie condusă de către Maximilian Hell (1720 – 1790). Turnul a fost însă distrus de flăcări în 1798, dar restaurat în 1805. Un al doilea observator a fost deschis la Alba Iulia în anul 1795 de către episcopul Ignatius Batthyany, şi apoi închis în 1860. În anul 1762, iezuitul Ruggero Giuseppe Boscovich, unul din cei mai mari astronomi din acea vreme, a efectuat determinări ale longitudinilor şi latitudinilor şi a susţinut diverse alte studii astronomice la Galaţi.

Alte lucrări foarte bine elaborate pe baza determinării astronomice ale coordonatelor geografice pentru oraşele Bender, Akerman, Chilia Nouă, Ismail, Bucureşti, Focşani, Iaşi şi Brăila au fost publicate de către astronomul rus, Stephen Rumowski.

Secolul al 19-lea


În anul 1823, poetul Costache Conachi a cumpărat un telescop de la Viena, telescop ce a fost ulterior utilizat de studenţi în studiile practice ale acestora. Telescopul, ce avea o distanţă focală de 2 m şi un diametru al oglinzii de 157 mm, a fost donat apoi de către urmaşii acestuia Observatorului din Iaşi.

Noi observaţii, de data aceasta între anii 1828 şi 1832, au fost realizate pentru a fi determinate coordonatele geografice ale oraşelor Iaşi, Galaţi, Roman, Bucureşti, Călăraşi, Calafat, Craiova, Constanţa şi altele. Primele manuale de astronomie au fost scrise de către A. Marin în anul 1829, Gheorghe Asachi în 1830 şi A. T. Laurian în anul 1859.

Înfiinţarea primelor universităţi româneşti în Iaşi şi Bucureşti au marcat începutul învăţământului academic. Primul profesor de astronomie a fost Neculai Culianu (1832 – 1915), în Iaşi. Pe 9 decembrie 1874, acesta, împreună cu profesorul Ştefan Micle, a observat tranzitul planetei Venus peste discul Soarelui. Dimitrie Petrescu (1831 – 1896) a fost primul profesor de astronomie ce a predat la Universitatea din Bucureşti, urmat apoi de către Nicolae Coculescu.

 

 

Observatorul Astronomic amiral Vasile Urseanu

Observatorul Astronomic "Amiral Vasile Urseanu", din Bucureşti.



Un alt mare astronom român a fost Constantin Căpităneanu (1849 – 1895). Acesta a desenat o hartă precisă a ţării folosind un binoclu pentru latitudini, 2 telescoape refractoare (lunete), un cronograf şi mai multe ceasuri de precizie. Căpităneanu şi Kihnert au publicat la Bucureşti cartea “O determinare a diferenţelor longitudinale dintre Iaşi şi Cernăuţi”, aceasta fiind prima publicaţie de observaţii astronomice scoasă de către un om de ştiinţă român, în propria sa ţară.


După 1990


La 1 aprilie 1990 lua fiinţă Institutul Astronomic, sub egida Academiei Romane. Avea în componenţă trei observatoare:  Bucureşti, Cluj şi Timişoara; a avut doi directori până în prezent: Magda Stavinschi între anii 1990 şi 2005, iar începând din anul 2005, pe Vasile Mioc. Institutul Astronomic a organizat numeroase întruniri internaţionale.

Un eveniment remarcabil a fost eclipsa de Soare din 11 august 1999, al cărui punct maxim a fost vizibil din România. Cu această ocazie, NATO a sponsorizat primele seminarii internaţionale dinaintea unei eclipse şi un Institut de Studii Avansate, chiar în momentul în care eclipsa a avut loc.

România a reprezentat un factor important în realizarea reţelei Europei de Est prin formarea Branşei de Sud-Est a Societăţii Astronomice Europene şi a Comitetului Astronomic European Sub-Regional sub egida UNESCO-ROSTE (şi de curând aflată sub egida UNESCO-BRESCE).

Un rol important l-a avut şi educaţia în domeniul astronomiei, cu toate că, datorită reducerii numărului de obiecte studiate în şcoli, astronomia a fost eliminată. Mai mulţi tineri de la institut sau din afara acestuia şi-au dat doctoratul sub călăuzirea cercetătorilor de la institut. Câţiva dintre ei, în prezent cercetători asociaţi Institutului, lucrează în diverse centre de cercetare din întreaga lume.

 

 

Articolul foloseşte ca sursă principală de informaţii un articol scris în limba engleză de către Cătălin Moşoia (jurnalist de ştiinţă cunoscut la EuropaFM şi Ziarul Ştiinţelor), pus la dispoziţie autorilor cu amabilitate de doamna Magda Stavinschi, de la Observatorul Astronomic Bucureşti.