MarteFilosofii şi oamenii de ştiinţă au considerat Marte ca fiind o lume rece şi fără viaţă, o planetă plină de viaţă ori o fostă planetă înfloritoare care poartă acum doar vestigiile unei societăţi inteligente şi pline de resurse. Când vom coloniza planeta roşie?

 

 

 

 

 

Indiferent de perioadă, planeta roşie a menţinut o influenţă constantă asupra imaginaţiei oamenilor şi savanţilor deopotrivă – a fost mereu o sursă de fascinaţie şi, în ultimul timp, o ţintă ce poate fi atinsă. Farmecul şi romantismul lui Marte i-a îndemnat pe mulţi să propună explorarea planetei roşii într-o varietate de moduri. Unii se concentrează pe explorarea robotizată, în timp ce alţii au propus misiuni organizate cu echipaj uman. Cea mai radicală propunere le combină pe cele două într-un cadru temporal strict: o misiune umană cu sens unic pe Marte, în primul sfert al secolului 21.

 





Mars Pathfinder


Conceptul general al unei misiuni cu sens unic nu este în totalitate nou. O propunere similară pentru o acostare pe Lună a fost pentru scurt timp luată în consideraţie în primele etape de planificare pentru Apollo. Echipajul ateriza pe suprafaţa Lunii şi aştepta, primind periodic livrări de provizii, până când NASA găsea o modalitate prin care să îi aducă acasă (întoarcerea acasă era, până la urmă, o parte din indicaţiile lui Kennedy). Propunerea nu a fost niciodată luată în serios.

Propunerile pentru o misiune cu sens unic pe Marte urmează, în general, un profil de misiune de bază în trei etape: selectarea locului, stabilirea unei baze fără piloţi şi sosirea astronauţilor. O prezentare a acestor etape va clarifica modalitatea în care misiunea trebuie să se desfăşoare.

Înainte ca vreun om să poată fi trimis, sateliţii de pe orbita lui Marte şi roverele de suprafaţă trebuie să cutreiere planeta pentru a selecta o regiune potrivită pentru instalare. Locul ideal este înăuntrul unui tub de lavă - o structură naturală, largă, cavernoasă, formată din pârâuri de lavă topită. Acestea vor asigura coloniştilor un refugiu faţă de climatul marţian dur şi furtunile de praf. Ca un beneficiu în plus, multe tuburi de lavă se află la o înălţime mică şi în apropiere de regiunea care este considerată a fi un fost ocean. Apropierea faţă de gheaţa subterană va da astronauţilor o sursă de oxigen şi de apă, constituenţii vitali pentru susţinerea vieţii umane pe Marte.



Fotografie făcută cu ajutorul camerei de navigaţie de pe roverul Spirit. Roverul Marţian de Explorare stă pe platforma sa de aterizare, la doar câteva ore după atingerea suprafeţei marţiene. 2004


Odată ce locul este ales, rovere robotizate şi sonde vor începe pregătirile pentru sosirea astronauţilor. Ele vor stabili baza unui post uman permanent pe Marte. Instrumentele stabilite de la distanţă vor include un releu de comunicaţii, un generator electric şi, probabil, un telescop. Aceşti roboţi vor îndeplini o a doua funcţie. Odată ce sarcina lor este dusă la capăt, ei vor fi reconfiguraţi ca locuinţe adiţionale pentru echipaj. În acest punct al explorării sistemului solar, nimic nu  poate fi irosit.



Roverul Sojourner, aşa cum este văzut de pe Mars Pathfinder Lander. 1997


În final, astronauţii vor sosi. În mod ideal, echipajul va fi format din patru bărbaţi sau femei, dintre care cel puţin unul este medic calificat. Echipa va fi trimisă pe planeta roşie în perechi în două nave spaţiale identice. Vehiculele de aterizare vor fi folosite atât ca locuinţe, cât şi ca staţie de lucru; adăugate taberei de bază deja stabilite, vor asigura astronauţilor o locuinţă şi un laborator, mari şi bine înzestrate.

Existenţa a două echipaje cu două vehicule de aterizare asigură un grad suplimentar de succes misiunii. Două vehicule vor asigura echipajului piese de rezervă dacă ceva se defectează sau are nevoie de reparaţie imediată într-unul din cartierele generale. În plus, separarea echipajului în două perechi măreşte şansele ca măcar o pereche de astronauţi să ajungă la destinaţie.

Odată instalaţi, astronauţii vor fi, în mare măsură, responsabili de propria supravieţuire. Plante aduse de pe Pământ vor putea creşte pe solul marţian sub cupole specializate, asigurând o sursă adiţională de hrană şi oxigen. Proximitatea taberei faţă de apa îngheţată le va da posibilitatea astronauţilor de a extrage şi purifica apă potabilă. Microbii vor fi folosiţi pentru a descompune deşeurile umane. În plus faţă de aceste mijloace de autosusţinere, proviziile care nu pot fi obţinute din mediul marţian (cum sunt combustibilii şi anumite piese de aparate) vor fi trimise periodic de pe Pământ.



Conceptul unui artist în legătură cu o staţie de lucru umană şi o seră pe Marte


Astronauţii vor trăi pe Marte, realizând experimente şi transmiţând date valoroase prin radio către Pământ. Mai mulţi astronauţi se vor alătura acestui prim grup pe măsură ce baza lor este pusă la punct, dar nu va exista un drum de întoarcere acasă. Propunerea nu include un plan de întoarcere pentru niciun fel de circumstanţe. Odată ce au părăsit Pământul, pionierii marţieni nu se vor întoarce niciodată.

Cele mai multe propuneri anticipează că oamenii vor ajunge pe Marte în anii 2020.
Dacă nu, măcar este de aşteptat ca etapele preliminare pentru o misiune umană pe Marte să fie în desfăşurare atunci.

Adepţii acesteia şi ai altor propuneri similare subliniază faptul că nu este nici pe departe o misiune de sinucidere. Astronauţii vor fi voluntari; faptul că nu se vor întoarce niciodată acasă nu va fi o surpriză. Ei vor fi cei mai potriviţi din punct de vedere fizic şi mental dintre toţi aplicanţii. Vor fi luate măsuri pentru asigurarea stabilităţii lor mentale şi emoţionale. De asemenea, se vor afla în permanent contact cu Pământul, vorbind atât de frecvent şi de natural cât vor permite întârzierile date de comunicarea prin radio. În funcţie de poziţia relativă a celor două planete, întârzierile vor avea valori cuprinse între trei şi treizeci de minute.

Propunerea este incitantă şi aduce, cu siguranţă, un element din era romantică în explorarea modernă. Într-adevăr, sunt realizate în mod constant comparaţii cu primii exploratori de noi ţinuturi. O misiune umană către Marte este tratată ca o încarnare modernă a lui Magellan pornind în căutarea unui drum între America de Sud şi Antarctica sau descoperirea întâmplătoare a Americii de Nord de către Columb în timpul căutării unei rute mai rapide către India.

Dar Magellan, Columb şi Huxley, la fel şi contemporanii lor, aveau avantajul deosebit de a fi capabili să trăiască de pe urma regiunii descoperite. Nu aveau nevoie să trăiască în cupole specializate. Nu aveau nevoie să îşi creeze hrana de la zero; se puteau aproviziona de pe ţărm în aproape toate locurile în care se opreau.

Probabil că mai aproape de călătoria propusă spre Marte sunt expediţiile arctice şi antarctice ca cele ale lui Roald Amundsen. Amundsen nu a putut trăi de pe urma pământului odată ce a ajuns la Polul Nord şi, mai târziu, la Polul Sud. La fel ca pionierii marţieni, el a trebuit să îşi aducă mâncare, pe lângă adăpost potrivit pentru mediul polar dur. Amundsen putea, oricum, să respire aer şi să topească zăpada disponibilă pentru a avea apă.



Roverul Sojourner traversând terenul marţian accidentat, aşa cum se vede de pe Mars Pathfinder Lander. 1997


Considerând faptul că nevoile de bază devin o provocare într-o misiune umană pe Marte, ajungem să ne întrebăm dacă o misiune umană este necesară. Un echipaj uman are anumite beneficii remarcabile. Astronautul Jack Schmitt de pe Apollo 17 a specificat trei avantaje: ochii umani pot capta mai multe detalii, cu mai multă profunzime, dintr-o privire asupra împrejurimilor decât camerele unui robot, dexteritatea umană este cu mult mai precisă decât cea a unui robot şi mintea umană poate lua decizii mult mai de încredere, mai rapide şi mai eficiente decât un robot. Chiar şi în lumina avansării rapide a roboţilor, realitatea aserţiunii lui Schmitt este uşor de văzut.


Astronautul Jack Schmitt de pe Apollo 17. 1971


Deşi aptitudinile umane pot fi superioare, un robot poate atinge acelaşi scop. Ar dura doar mai mult. Dar de ce să ne grăbim? Pionierii marţieni vor fi acolo să studieze planeta, vor trimite informaţii despre mediu, peisaj, posibile forme de viaţă şi mijloace de supravieţuire umană. Ţinta 2020 impune grabă acolo unde nu este necesară. Marte nu pleacă nicăieri, iar umanitatea este improbabil să facă un pelerinaj în masă în următorul deceniu.

Acestea fiind spuse, este, într-adevăr, nevoie de un om pe Marte? Ce justificare are o misiune cu sens unic, lăsând deoparte orice misiune umană pe Marte?

Cel mai puternic factor de motivaţie este pur şi simplu umanitatea noastră. Suntem o specie fragilă şi mândră, obsedată de asigurarea unui fel de nemurire prin răspândirea noastră prin Cosmos. Carl Sagan a folosit curiozitatea noastră firească şi instinctele de autoconservare moştenite de la strămoşii noştri, homo sapiens, ca rampă de lansare pentru susţinerea zborului spaţial uman. Întrucât nu mai vânăm o necesitate, am devenit agitaţi în vieţile noastre sedentare. Şi când suntem agitaţi, ne mişcăm. O mare aventură şi provocarea descoperirii de noi lumi sunt aproape inevitabile.

Unii duc acest argument şi mai departe, citând lipsa de noi locuri de explorat pe Pământ ca principalul motiv pentru inevitabila noastră călătorie spre noi lumi. Expansiunea logică o reprezintă, desigur, oceanele. Oceanele adânci sunt un loc la fel de necunoscut şi de străin care poate fi atins mult mai repede şi mai ieftin.

Există şi o justificare mai extremă pentru explorarea umană a sistemului solar. Unii sunt convinşi că o acţiune grandioasă ca trimiterea unor oameni să locuiască pe Marte îi va uni pe cei de pe Pământ într-un fel în care nimic altceva nu poate. Rasa, religia, naţionalitatea şi chiar clasa vor deveni irelevante când lumea va fi alături de pionierii săi marţieni. Cei de pe Marte nu vor fi doar “oameni”, vor fi “Noi” ca specie, cu “n” mare.

Această ultimă noţiune idealistă pare aproape absurdă. Este posibil ca un tânăr fanatic religios, gata să moară într-o încercare de a-i lua cu sine pe “duşmanii” săi, să îşi schimbe planurile pentru că brusc îşi aminteşte de cei patru oameni care trăiesc pe Marte? Probabil că nu. Din păcate, o aventură umană grandioasă nu are aceeaşi putere de a-i uni pe oameni cum are un duşman comun. Dacă venusienii ar fi pe cale să atace Pământul şi oamenii ar fi nevoiţi să migreze spre Marte imediat pentru a supravieţui, poate că “Noi”, oamenii, ne-am uni în sprijinul unei misiuni umane pe Marte.



Umbra roverului Spirit pe suprafaţa lui Marte. Braţul său robotic este clar vizibil în centru. 2004


O misiune umană pe Marte este dificil de justificat. Dar dacă decizia de a merge acolo este luată, o misiune cu sens unic simplifică mult lucrurile. Un aspect ce motivează o misiune cu sens unic este costul. Combustibilul este greu, ceea ce înseamnă că o navă spaţială ce duce combustibilul necesar astronauţilor pentru a se întoarce de pe Marte, ar costa mai mult pentru a fi lansată pe orbită. Renunţând la greutatea în plus se realizează o lansare mai ieftină. Este de aşteptat să coste mai puţin trimiterea celor două perechi şi misiunile continue de reaprovizionare decât trimiterea echipajului cu tot ce este necesar călătoriei de întoarcere. Dar pe de altă parte, costul aprovizionării continue a cercetaşilor de pe Marte ar putea fi la egalitate cu costul trimiterii de instrumente pentru construirea unei rampe de lansare şi de combustibil în plus pentru aducerea lor acasă.



Conceptul unui artist în legătură cu o explorare umană pe Marte.



Concept artistic al câmpului magnetic al lui Marte. O comparaţie cu cel al Pământului arată cât de puţină protecţie are suprafaţa lui Marte.



Concept artistic al câmpului magnetic al Pământului. O comparaţie cu cel al lui Marte arată cât de multă protecţie are suprafaţa Pământului.


Un alt motiv este siguranţa. Se consideră ca este mai puţin riscantă trimiterea unei misiuni cu sens unic, decât a uneia dus-întors. Lansarea şi aterizarea sunt fazele cele mai periculoase din orice misiune. Înjumătăţind etapele periculoase, o lansare şi o aterizare în loc de două din fiecare, misiunea prezintă mai puţine riscuri pentru echipaj. Pericolele inerente unui zbor spaţial rămân, însă astronauţii au mai multe şanse de a supravieţui pe suprafaţa marţiană decât într-o misiune de întoarcere.

Argumentul securităţii este întrucâtva anulat în lumina atmosferei marţiene dure. Marte nu are aceeaşi protecţie naturală ca Pământul. Marte nu are câmp magnetic, lăsându-i pe astronauţi expuşi unor cantităţi mai mari de radiaţii, însemnând că durata vieţii lor va fi în mod semnificativ redusă. Ca să nu menţionăm mediul aspru. Orice prejudiciu grav adus sistemelor de mediu va determina pieirea astronauţilor, dacă nu pe loc, atunci rapid.

Poate că riscurile asociate unei misiuni dus-întors pe Marte sunt prea mari. Dacă ar fi cazul unei misiuni umane şi dacă riscurile asociate ar arăta că echipajul s-ar putea să nu mai ajungă înapoi sau să nu mai supravieţuiască destul pentru a se întoarce acasă, de ce să cheltuieşti timp şi bani în plus când a-i menţine liniştiţi şi fericiţi este mai uşor. Încercarea unei a doua lansări şi unei a doua aterizări este incredibil de riscantă. O misiune mai simplă are mai multe şanse de succes.

Chiar dacă misiunea ar putea fi justificată şi fructificată, pare imposibil să aibă loc fără controverse.



Aşa se vede Pământul de pe suprafaţa lui Marte

 

 

Textul este traducerea articolului A-one-way-ticket-to-mars.
Traducere: Maria Mihai