RealitateFilosofii nu sunt nepoliticoşi atunci când înţelegerea realităţii de către cei mai mulţi dintre noi ca fiind realism naiv. Până la urmă, atunci când traversăm strada către muncă, tindem să acceptăm implicit că există o realitate externă, independentă de procesul nostru de observare.

 

 

 

Rolul conştiinţei în determinarea realităţii

Dar odată ajunşi la muncă, ar trebui să ne întrebăm: dacă realitatea există, atunci cum putem şti că ea există?

În alte cuvinte, întrebarea “ce există?” se poate reduce - ceea ce în filozofie are raţiuni concrete - la întrebări de genul “ce înţelegem prin a şti?”

 

Platon a avut o abordare a acestei probleme în urmă cu 2400 de ani, definind “cunoaşterea” ca fiind “credinţa justificată că ceva este adevărat”. Dar testarea validităţii sau a adevărului credinţelor se poate reduce la percepţii şi noi ştim cu toţii că acestea ne pot înşela.

Doua milenii mai târziu Rene Descartes a decis să facă un rezumat a ceea ce era sigur că ştia. Legenda spune că şi-a stabilit ca locuinţă un mare cuptor pentru a putea realiza ce şi-a propus la căldură şi în singurătate. Concluzia lui a fost că singurul lucru pe care îl ştia e că există ceva care se îndoia de orice.

Concluzia logică a îndoielii lui Descartes este solipsismul, convingerea că singurul lucru care există este conştiinţa unei persoane. Aceasta este o idee care este dificil de combătut.

Riposta legendară a lui Samuel Johnson asupra chestionării realităţii obiectelor - “O neg în acest mod!”, lovind o piatră – nu are nicio valoare filosofică. După cum a menţionat şi Descartes cu un secol mai devreme, este imposibil să ştii dacă nu cumva noi nu visăm că am exista.

Nici noţiunea de dualism nu a avut mai mare succes în a fi înţeleasă (dualismul prezintă faptul că mintea şi materia sunt noţiuni distincte). Un răspuns la această chestiune e că numai materia este reală, mintea fiind doar o iluzie generată de către neuronii puşi pe treabă. Poziţia opusă este “panpsihismul”, care atribuie proprietăţi mentale întregii materii. După cum spunea şi astrofizicianul Arthur Eddington în 1928: “realitatea lumii este dată de realitatea minţii... nu putem face o distincţie clară între minte şi sentimentele din conştiinţa noastră”.

Pe un drum separat, logicieni riguroşi ca Willard Van Orman Quine de la Harvard au abandonat căutarea unei fundaţii a realităţii şi au ocupat poziţii din prisma teoriei “coherentiste”. Să renunţăm la noţiunea unei piramide a cunoaşterii: să ne gândim în schimb la o plută construită dintre credinţele noastre şi la o plasă construită din afirmaţiile asupra percepţiilor şi din afirmaţiile despre afirmaţii, care nu sunt “sprijinite” de nimic altceva, dar sunt lăsate libere şi sunt destul de solide pentru a putea pluti. Sau şi mai probabil, să fie un univers.

Această idee este circulară şi destul de înşelătoare, spun criticii raliaţi unei interpretări bazate pe teoria fundaţiei. Aceasta poate duce la suspiciunea că nu există nicio realitate independentă de observaţiile noastre. Dar dacă există, oare cum putem şti?

Realitatea: Viitorul

 

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului reality, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu