Richard FeynmanRichard Feynman, premiant Nobel şi popularizator de ştiinţă, agrea farsele, dar mă îndoiesc că i-ar fi plăcut să vadă demonstraţia din Chicago, de pe Michigan Avenue, în care participanţii aveau inscripţionată pe posterior denumirea unui faimos curs al său.

 

 

 

Cu toţii îşi dezvăluiau posterioarele „înnobilate” cu titlul „There’s Plenty of Room at the Bottom.”

Intenţia lor nu era de a aduce un omagiu celebrului curs al lui Feynman în care el introducea conceptul de nanotehnologie, ci de a protesta împotriva folosirii tehnologiei de către compania Eddie Bauer pentru a fabrica pantaloni rezistenţi la pete.

Ca şi cum nu am avea destule probleme pe cap, activiştii îşi îndreaptă acum atenţia spre nanotehnologie pretinzând că riscurile acesteia nu au fost corect evaluate.

 


Prelegere Richard Feynman pe teme de nanotehnologie


Ce este nanotehnologia?

În linii mari ea presupune utilizarea de particule extrem de mici în scopuri practice. Cât de mici? Ca regulă de bază, cel puţin o dimensiune a acestor particule trebuie să fie mai mică de 100 nanometri, un nanometru fiind a miliarda parte dintr-un metru. Ca să vă faceţi o idee: pentru a ajunge la grosimea firului de păr uman ar fi nevoie de o mie de particule de acest gen puse una lângă alta.

De ce este nanotehnologia un domeniu de sine stătător?

Pentru că la dimensiuni atât de mici materia se comportă foarte diferit faţă de varianta la dimensiuni mai mari, chiar dacă compoziţia chimică este aceeaşi.

Ca să vă ofer un exemplu oarecum simplist imaginaţi-vă o bucată de cărbune. Puteţi trece această bucată dintr-o mână în alta fără probleme. Dar dacă măcinăm bucata de cărbune până ce devine o pudră fină, proprietăţile sale se schimbă considerabil. Praful rezultat va fi obligatoriu inhalat, ceea ce va provoca probabil un acces de tuse. Dar substanţa ar putea fi folosită şi drept lubrifiant. Atunci când vorbim însă despre „nano” ne referim la particule mult mai mici decât praful, atât de mici încât nu pot fi văzute.

Să luăm în considerare următorul exemplu. Loţiunile cu protecţie solară folosesc de mult timp oxidul de zinc, aceasta fiind substanţa albă ce acoperea nasul salvamarilor. Substanţa este un foarte bun absorbant al luminii ultraviolete, dar nu arată foarte bine. Acum însă intervine nanotehnologia. Ea permite fabricarea oxidului de zinc cu particule atât de mici încât sunt transparente. Acest lucru nu numai că a eliminat aspectul albicios al loţiunii, ci a mărit şi eficienţa stratului de nanoparticule în blocarea luminii ultraviolete.

O altă aplicaţie fascinantă: geamurile cu auto-curăţare. Stratul de nanoparticule de dioxid de titan depozitat pe sticlă joacă două roluri: absoarbe lumina ultravioletă şi produce radicalii liberi ce descompun mizeria. În plus, are şi efectul de a împiedica formarea picăturilor de apă. Atunci când ploaia loveşte în fereastră, în loc să se formeze mici picături apa se împrăştie formând o peliculă transparentă.

„Nano-pantalonii” rezistenţi la pete sunt o altă aplicaţie. Dar în acest caz efectul este contrar faţă de cel obţinut de nanoparticulele de dioxid de titan. Mini-fibrele de carbon depozitate la suprafaţa materialului textil resping lichidele, determinându-le să formeze mici picături care se scurg fără a produce pete.

Şi atunci de ce toată această demonstraţie împotriva tehnologiei? Activiştii susţin că minusculele nanoparticule pot trece prin piele sau pot fi inhalate, fiind potenţial dăunătoare. De aceea resping pantalonii rezistenţi la pete în speranţa că vor atrage atenţia asupra problemei. Realitatea este că „nanotoxicologia” este pe val, dar producătorii sunt în faţa concurenţei. În cazul nano-pantalonilor testele au fost făcute cu mult timp înainte ca produsele să fie introduse pe piaţă. De aceea demonstranţii îşi pot trage înapoi pantalonii şi îşi pot relua nano-vieţile lor.



Traducere de Brânduşa Băcilă după Nanotechnology, cu acordul autorului.