Disc vinilDe-a lungul timpului, oamenii au comparat tot felul de lucruri: forţa cailor în raport cu cea a aburului, hârtia faţă de pergament, sistemele de operare Android şi iOS, doctrina partidului liberal-conservator faţă de cea a partidului conservator, susţinătorii fiecărui concept în parte promovând, cu o pasiune aproape religioasă, superioritatea unuia în raport cu oricare altul.

 

 

Acum a venit rândul să comparăm calitatea sunetului în cazul unei înregistrări pe vinil în raport cu o înregistrare digitală. Aproape toţi iubitorii de muzică îşi exprimă preferinţa pentru una din aceste două metode de înregistrare a sunetului (vinil şi digital), fiecare putând indica într-un mod sincer, pe baza preferinţei lor, argumente pro şi contra pentru fiecare metodă în parte. Oricum, există o întrebare de bază care poate înlocui subiectivismul fiecăruia. Există vreo diferenţă sesizabilă între cele două metode de înregistrare, în ceea ce priveşte calitatea sunetului?

Susţinătorii, plini de zel, ai ambelor metode de înregistrare vor răspunde la această întrebare că există o diferenţă perceptibilă, ceea ce înseamnă că ei sunt în măsură să o indice. În cele ce urmează vom arunca o privire asupra unora dintre testele efectuate pentru a verifica această afirmaţie. Dar, în primul rând, este necesar să ne formăm, în mod rapid, o vedere de ansamblu asupra celor mai importante aspecte tehnice ce caracterizează ambele metode de înregistrare.

Diferenţa principală dintre cele două metode de înregistrare a sunetului o reprezintă modul în care este realizată înregistrarea, în sistem analog sau digital. În cazul discurilor de vinil, un semnal analogic, aflat sub forma unei unde continue, este imprimat în canalul aflat la suprafaţa acestora, în timp ce pentru o înregistrare digitală se utilizează un semnal discontinuu a cărui amplitudine este eşantionată la o frecvenţă înaltă. Există un mod deosebit de elegant prin care un semnal stereo, compus din două canale audio discrete ce se reproduc simultan, poate fi înregistrat într-un singur canal aflat pe un disc de vinil ce este parcurs de către un ac de înregistrare. În timp ce acesta parcurge canalul aflat pe discul de vinil, de la o faţă către cealaltă faţă a canalului, este înregistrat un singur canal audio a cărui frecvenţă este determinată de viteza cu care acul este împins în stânga şi în dreapta, iar amplitudinea acestui semnal este dată de cât de ample sunt aceste deplasări. Pentru a adăuga un al doilea canal audio, se utilizează deplasarea acului pe verticală, în plus faţă de mişcarea sa în plan orizontal. Dacă se înclină cu 45 de grade ambele căi de rulare, se obţine un canal care variază atât în adâncime cât şi în jurul axei sale orizontale. Dacă se ţine cont că cele două semnale audio se vor reproduce împreună, se obţin indicaţiile privind modul în care trebuie tăiat canalul, pentru fiecare moment în parte. În acest fel se obţin două semnale audio ce variază uniform şi care reproduc canalul din stânga şi canalul din dreapta al unui sistem de redare stereo. Este un sistem de reproducere a muzicii deosebit de frumos.

O înregistrare audio digitală este definită de doi parametri de bază: rata de eşantionare, care reprezintă de câte ori pe secundă este divizată amplitudinea undei audio şi rezoluţia, care este numărul de nivele posibile care pot fi măsurate în cadrul fiecărui eşantion în parte. Pentru un disc compact, această rezoluţie este de 16 biţi, ceea ce înseamnă că amplitudinea undei sonore se măsoară, la fiecare pas, pe o scară cuprinsă între 0 şi 65.535. Rezoluţia unui compact disc este foarte precisă. Această măsurătoare se realizează la o rată de eşantionare de 44.100 de ori pe secundă. Această valoare este aleasă dintr-un motiv special, pentru că ea este de două ori mai mare ca frecvenţa maximă care poate fi sesizată de urechea umană, care este în jur de 20.000 Hertz. O formulă numită rata de eşantionare Nyquist arată că aceasta este rata minimă de eşantionare necesară pentru a acoperi întreaga gamă de frecvenţe ce pot fi percepute de auzul uman. Dacă se consideră cantitatea totală de date necesară pentru fiecare canal audio în parte şi se dublează valoarea obţinută, din condiţia de a avea un sistem stereo de înregistrare, se poate calcula volumul de date care trece în unitatea de timp şi care reprezintă viteza cu care se deplasează aceşti biţi de date, denumită bitrate. Cu cât este mai mare valoarea pentru bitrate, cu atât mai mult se poate utiliza o rezoluţie şi o rată de eşantionare mai mare. Dacă acest flux de date este destinat pentru a fi înregistrat pe un disc compact (CD), acesta suferă, în prealabil, o conversie pentru a-l transforma într-o serie de unu şi zero care poate fi citită, cu o mai mare precizie, de laserul utilizat în procesul de înregistrare. În cazul în care datele urmează să fie stocate pe un calculator, ele pot fi comprimate prin intermediul unor algoritmi specifici care realizează un compromis între dimensiunea fişierului generat şi condiţia de păstrarea intactă a datelor.

Deci, acestea sunt câteva detalii tehnice ale întrebării la care căutăm un răspuns. Există nenumărate amănunte ce s-ar putea indica, în plus, pentru fiecare din cele două metode de înregistrare. Ambele au şi avantaje şi dezavantaje. Dar acesta este momentul pentru a sublinia că motivul unei asemenea dezbateri este prostesc: indiferent pe ce mediu este înregistrată muzica, pe vinil sau pe un CD, acesta nu reprezintă cea mai importantă parte a unui sistem audio. Este ca şi cum am decide care dintre două maşini diferite este mai bună prin compararea bujiilor din cadrul lor.

Există mult mai multe variabile care intervin în procesul de obţinere a muzicii înregistrate şi care afectează, într-un mod considerabil, calitatea sunetului: microfoanele de înregistrare, mixajul audio, prelucrarea sunetului, calitatea echipamentelor audio de redare, amplificatorul şi (de departe cel mai important) calitatea difuzoarelor şi caracteristicile camerei de audiţie. În consecinţă, faptul că înregistrarea audio a fost realizată pe vinil sau pe un CD nu este, pur şi simplu, o caracteristică importantă în lanţul de redare al muzicii, cu scuzele de rigoare către acei entuziaşti susţinători ai acestei idei. Calitatea sunetului obţinută prin ambele metode de înregistrare nu permite urechii umane să poată face vreo distincţie între ele.

O mulţime de susţinători ai vinilului afirmă existenţa unei diferenţe de natură subiectivă, de exemplu că sunetul este mai cald sau chiar mai calitativ. Susţinătorii înregistrării digitale evidenţiază, în schimb, o diferenţă obiectivă ce există între cele două metode de înregistrare şi anume că un semnal digital poate asigura o dinamică a sunetului mai mare, care este dată de diferenţa de volum dintre părţile cu volumul cel mai mic şi cele cu volumul cel mai mare din cadrul unei înregistrări audio. Dar pot aceşti audiofili indica vreo diferenţă între cele două metode de înregistrare, în condiţii identice de redare?

Ei bine, din păcate, acest lucru este similar cazului în care ne întrebăm care conducător auto este mai talentat, în condiţiile în care ei utilizează maşini identice. O anumită maşină se potriveşte întotdeauna mai bine unui anumit stil de condus şi răspunde mai bine la comenzi dacă este setată în acest sens. Nu este posibilă găsirea unei înregistrări audio identice atât pentru vinil cât şi pentru CD, pentru a le compara. În perioada apariţiei primelor CD-uri, casele de înregistrări audio nu produceau, de multe ori, matriţe noi pentru înregistrările vechi, ci utilizau aceleaşi matriţe care au fost folosite pentru obţinerea discurilor de vinil. Prin aceasta metodă s-au obţinut CD-uri al căror sunet era de o slabă calitate, lipsit de o gamă largă de frecvenţe. Matriţa pentru vinil nu poate fi utilizată în cazul mediilor digitale, fără o pierdere a calităţii semnalului. Inginerii ce produc matriţele actuale, aproape întotdeauna, vor crea o matriţă nouă, special concepută pentru mediul de redare propus. Un inginer de sunet realizează un disc audio, special proiectat, în care el a ţinut cont de câteva cerinţe pe care acesta trebuie să le îndeplinească:cine va asculta, în principal, produsul final, cum va fi acesta ascultat, faţă de ce alte înregistrări muzicale trebuie acesta să sune bine şi aşa mai departe. Înregistrările separate pentru fiecare instrument în parte sunt, eventual, egalizate ca nivel de intensitate şi se aplică în cadrul semnalului stereo pentru obţinerea senzaţiei de spaţialitate. De asemenea, se pot include o serie întreagă de alţi parametri care fac parte din cadrul metodelor de prelucrare a sunetului. În acest fel, un CD şi un disc de vinil, având înregistrări audio de aceeaşi calitate, sunt susceptibile de a fi foarte diferite. Dacă ele nu sunt, înseamnă că procedeul tehnologic utilizat pentru inscripţionarea unuia sau a altuia a fost necorespunzător, iar testul lor va fi neconcludent.

În plus, metoda de redare a discurilor de vinil generează sunete nedorite, datorită sistemului mecanic de redare, realizat prin deplasarea acului de citire pe suprafaţa discului. Într-adevăr, ceea ce este atât de mult lăudat în ceea ce priveşte discurile de vinil, cum ar fi sunetul lor mai bogat în frecvenţe şi mai cald, nu se datorează unei redări fidele, ci este mai mult o consecinţă a calităţii mecanismului de redare.

Este un fapt dovedit ştiinţific că redarea digitală este capabilă de a reproduce frecvenţe mai înalte decât în cazul vinilului, aflate deasupra frecvenţei maxime pe care majoritatea oamenilor o pot auzi. Dar, pot oamenii distinge dacă o piesă muzicală conţine aceste frecvenţe sau nu? Conform cercetărilor efectuate în Japonia de către NHK Laboratories, în anul 2004, răspunsul pare să fie nu. Cercetătorii au testat 36 de oameni, pentru fiecare în parte fiind efectuate 20 de teste distincte. Doar o singură fată, în vârstă de 18 ani, a fost în măsură să audă sunetele aleatoare ce au fost utilizate în cadrul grupului de voluntari. În consecinţă, ei au testat-o ulterior, separat, doar pe ea, dar rezultatele obţinute în acest caz au infirmat primele constatări. Cu toate acestea, cercetătorii au emis o concluzie în care se afirmă că ei nu pot „nici confirma, dar nici nega posibilitatea ca unele persoane să poată distinge, dintre piesele muzicale redate, pe cele ce conţin sunete de foarte înaltă frecvenţă". Indiferent că înregistrarea audio este de pe vinil sau de tip digital, pentru frecvenţele aflate deasupra sau sub limita de 20.000 Hz nu se poate evidenţia vreo diferenţă între ele.

Există, de asemenea, controverse între diferitele formate digitale utilizate în prezent, care pun la îndoială calitatea audio în cazul unuia sau a altuia. Două astfel de formate digitale, numite Super Audio CD şi DVD-Audio (ceea ce din punct de vedere tehnic înseamnă Direct Stream Digital şi Pulse Code Modulation), au fost criticate de către experţii din industria audio. Dar în anul 2004, o lucrare ce a fost prezentată la cea de-a 16-a conferinţă a Audio Engineering Society, ce a avut loc în Berlin, a constatat următoarele:

„...Nu există diferenţe semnificative, ce ar putea fi auzite, între formatul DSD şi cel de înaltă rezoluţie PCM (24-bit/176.4 kHz) chiar şi cu cele mai bune echipamente audio, în condiţii optime de ascultare şi folosind persoane de test având o experienţă muzicală variată şi care au experimentat diverse moduri de a se concentra asupra a ceea ce ei au ascultat. Prin urmare, se poate afirma că niciunul dintre aceste sisteme digitale nu are o susţinere ştiinţifică pentru a-şi putea revendica superioritatea audio faţă de celălalt sistem. Această concluzie ar trebui să pună stop disputei dintre diversele departamente ce asigură relaţia cu publicul şi care sunt implicate în această cauză".

În anul 2000, un excelent studiu de cercetare a fost publicat în Bulletin of the Council for Research în Music Education în care participanţii la test au ascultat înregistrări digitale şi analogice ale aceluiaşi concert, înregistrări la care nu s-a aplicat operaţia de egalizare sonoră şi nu au fost mixate special pentru acest test. Ei au fost capabili de a derula înainte şi înapoi înregistrările audiate, după dorinţă, spaţiul de audiţie a fost bine ecranat şi întreaga procedură de test s-a desfăşurat într-un mod bine controlat. În general, versiunea digitală a fost preferată în toate cele zece teste care au obţinut punctaj. Cu toate acestea, mediile de înregistrare, utilizate în cadrul acestui test, au fost discurile compacte şi casetele magnetice, care nu sunt comparabile cu înregistrările pe bază de vinil. Cercetătorii au concluzionat:

„Rezultatele au arătat că marea majoritate a ascultătorilor au considerat că versiunile digitale ale înregistrărilor unor concerte live sunt mai de calitate decât versiunile lor analogice corespunzătoare. Participanţii la test au acordat punctaje, ce sunt semnificativ mai mari, pentru redarea digitală a frecvenţelor joase şi înalte, calitatea de ansamblu a sunetului, precum şi modului de separare a instrumentelor şi a vocilor. Notele mai mari obţinute de versiunile audio digitale au fost în concordanţă, în general, atât pentru ascultarea la boxe cât şi pentru ascultarea la căşti.

Pentru a rezuma toate aceste cercetări avansate, formatul digital este un format superior de redare a muzicii comparativ cu cel analog, dar acesta din urmă (în special cel pe bază de vinil) oferă un anumit tip de sunet pe care unii oameni îl preferă. L-am asemăna pe acesta cu un Ferrari comparativ cu un Mustang. Ele pot avea diferite particularităţi, dar oamenii le preferă pentru ceea ce sunt ele şi nu le pasă atât de mult despre aceste diferenţe distinctive.

Cele mai bune argumente în favoarea înregistrărilor pe vinil nu trebuie să se bazeze pe afirmaţii fără acoperire privind calitatea tehnică a înregistrării audio, atâta timp cât aceasta reprezintă o experienţă fizică reală. Deplasarea unui ac de redare audio în canalul gravat al unui disc de vinil, ce poate reproduce un semnal audio, este comparabilă cu construirea propriul automobil recondiţionat cu mâini unsuroase şi instrumente nepotrivite. Performanţele acestuia în comparaţie cu un automobil produs de BMW nu sunt, pur şi simplu, relevante. Este vorba despre o experienţă audio, nu despre măsurători sau rezultate prezentate într-o formă tabelară. Mai multe simţuri sunt implicate în această experienţă audio: mirosul coperţii unui album, atingerea şi poziţionarea braţului de citire în canalul din discul de vinil, vizualizarea stroboscopului care indică, cu precizie, viteza platanului. Este o experienţă audio completă căreia ascultătorul trebuie să-i dedice atenţia şi timpul său. Discurile de vinil se utilizează manual, realizând o legătură personală între ascultător şi mediul audio, care se află, fizic, în apropierea sa şi această experienţă nu poate fi reprodusă de niciun sistem fidel de reproducere digitală a sunetului. Se poate dezbate la nesfârşit cu privire la existenţa acestei legături, dar veţi descoperi că aceasta este o problemă ce ţine de metafizică sau filozofie. Nu trebuie să căutăm o logică sau o explicaţie concretă pentru această preferinţă. Există unele lucruri, cum ar fi aceste tipuri de legături, pentru care nu există explicaţii cantitative, concrete, dar uneori ele sunt cele mai importante.



Traducere de Cristian-George Podariu după Are Vinyl Recordings Better than Digital