Yo-yoToată lumea ştie ce este un yo-yo. Probabil, majoritatea dintre noi s-a jucat cândva cu unul. Pare o jucărie simplă, alcătuită din două discuri egale, ce sunt conectate cu un ax fix, în jurul căruia se rulează un fir. Dar ce poveste se ascunde de fapt în spatele yo-yo-ului?

 

 

 

 

Se presupune că yo-yo-ul este cea mai veche jucărie, exceptând păpuşa. Deşi e utilizat încă din cele mai vechi timpuri (prima menţionare istorică a yo-yo-ului aparţine grecilor, datând din anul 500 î.Hr.), această jucărie a devenit faimoasă în epoca modernă. Până şi vestitul Napoleon al Franţei şi armata sa s-au jucat cu un yo-yo înainte de Bătălia de la Waterloo, probabil pentru a se relaxa.

Nu mereu această jucărie s-a numit yo-yo. De exemplu, când s-a răspândit în Franţa, avea denumirea de „jucăria de Normandia”. Denumirea engleză pentru yo-yo, când acesta a ajuns în Anglia, însemna „filfizon francez”. Denumirea de yo-yo a fost dată de o revistă ştiinţifică americană, care a publicat în paginile sale un articol despre jucăriile filipineze. „Yo-yo” era o traducere din filipineză pentru această jucărie, ce însemna „vino-vino”. Din această perioadă yo-yo-ul devine tot mai faimos şi utilizat.

 

 

Yo-yo
Yo-yo
credit: billymcguffin.deviantart.com

 

Donald F. Duncan, care era un excelent om de afaceri, a preluat în 1928 sau 1929 compania de yo-yo cu acelaşi nume a lui Pedro Flores. A mutat-o din California în Wisconsin, care a devenit curând „Capitala Yo-yo-urilor din toată lumea”, fabrica producând 3600 de yo-yo-uri pe minut. Dacă la început yo-yo-ul era făcut din lemn, cu timpul acesta a devenit tot mai stilizat, aducându-i-se noi şi noi îmbunătăţiri.

 

Cum funcţionează yo-yo-ul?

V-aţi întrebat vreodată de ce yo-yo-ul urcă înapoi odată ce ajunge jos? Deşi are un design atât de simplu, yo-yo-ul foloseşte de un principiu de bază ale fizicii: conservarea energiei. Legea conservării energiei ne spune că orice formă de energie nu se pierde, ci se transformă în altă formă de energie, rămânând constantă. Aşa este şi în cazul yo-yo-ului, când energia potenţială se transformă în energie cinetică, iar aceasta din nou în potenţială. Atunci când obiectul coboară are energie cinetică, derivată din energia potenţială. Odată ce aţa ajunge la capăt, energia cinetică este suficientă pentru a face ca yo-yo-ul să urce înapoi în sus. Apoi, energia cinetică se transformă în energie potenţială pe măsură ce yo-yo-ul urcă şi astfel, întregul proces se reia. Din cauza frecării, la fiecare astfel de ciclu, yo-yo-ul va urca tot mai puţin, până când în cele din urmă, se va opri cu totul. Dar orice pasionat de yo-yo ştie că jucăria se poate menţine pe termen nelimitat în acest proces, dacă obiectul este tras uşor în sus la fiecare ciclu. Această tragere furnizează o energie cinetică suplimentară, care compensează pierderile prin frecare.

Iată aşadar, cum un obiect cu o istorie atât de veche şi cu un design atât de simplu, poate fi explicat, din punct de vedere al funcţionării, prin folosirea unor noţiuni de fizică fundamentale.

 


Bibliografie:
yoyomuseum.com/museum_view.php?action=profiles&subaction=yoyo
physlink.com/education/askexperts/ae18.cfm
ro.wikipedia.org/wiki/Legea_conserv%C4%83rii_energiei
capisci.ro/articole/Energie_poten%C5%A3ial%C4%83
capisci.ro/articole/Energie_cinetic%C4%83
ro.wikipedia.org/wiki/Yo-yo