Astronom amatorCât din Universul uimitor în care trăim puteţi vedea personal? Răspunsul este: foarte mult. Astronomia este probabil singura ştiinţă în care amatorii şi profesioniştii  conlucrează îndeaproape, iar amatorii pot aduce  contribuţii valoroase.

 

 

 

Pentru a deveni un observator practic, nu trebuie să cheltuiţi sume mari de bani pe echipamente scumpe. George Alcock, cel mai celebru vânător de comete  şi de nove, nu a folosit niciodată un telescop, ci doar un binoclu puternic montat special, pe care îl lua cu el  în grădină!


Cum să deveniţi astronom

Următoarele sugestii vă pot fi de folos, dar, desigur, modul de lucru diferă de la o persoană la alta şi foarte multe lucruri depind de condiţiile personale şi de mediul  în care trăiţi. Dar le prezentăm aici ca pe nişte sfaturi, sperăm, utile:
1. Citiţi câteva lucrări introductive şi asiguraţi-vă că ştiţi  esenţialul (un exemplu bun este cartea pe care o folosesc pentru articolul de faţă, Bang - Istoria completă a Universului, sau orice alte enciclopedii care se găsesc la bibliotecă sau în librării). O sursă care nu poate fi neglijată o reprezintă şi documentarele, din care vă puteţi familiariza mai bine cu corpurile cereşti.
2. Deveniţi membru al unei societăţi astronomice. Există astfel de societăţi în toate oraşele mari şi pot fi găsite cu o simplă căutare pe google. Tot ce vă trebuie este puţin entuziasm. Devenind membru al unei astfel de societăţi, vă veţi face mulţi prieteni noi şi există întotdeauna acolo oameni care vă pot ajuta şi sfătui.  În general, astronomii sunt oameni sociabili!
3. Procuraţi-vă o hartă schematică a stelelor (vom vorbi despre ele în partea a III-a a acestui articol), ieşiţi afară noaptea când cerul este senin şi învăţaţi să vă orientaţi printre constelaţii. Nu este nici pe departe atât de greu pe cât s-ar crede. Reţineţi că nu puteţi vedea niciodată mai mult de 3000 de stele  o dată fără să folosiţi instrumente optice, iar constelaţiile au forme distinctive. Mai mult, stelele rămân în aceleaşi poziţii an după an, secol după secol. Doar vecinele noastre cele mai apropiate, planetele din sistemul solar, se mută dintr-o constelaţie în alta şi chiar acestea rămân strict în centura care înconjoară cerul şi care se numeşte Zodiac.
4. Procuraţi-vă pentru început un binoclu, dacă un telescop reprezintă o opţiune prea scumpă, şi începeţi să căutaţi o serie de obiecte cosmice cum ar fi stele roşii, nebuloase sau faze ale lui Venus, şi sateliţii lui Jupiter. Desigur, puteţi avea noroc să fiţi întâmpinat de o cometă. De exemplu, în 1997 minunata cometă Hale-Bopp a putut fi observată luni de zile pe cer.
5. Dacă aţi urmat deja paşii de mai sus, până acum v-aţi dat seama cu siguranţă cât de profund este interesul dvs pentru astronomie şi ce ramură a acestei ştiinţe vă atrage cel mai mult.  De aceasta depind echipamentele de care veţi avea nevoie. Aproape sigur vă trebuie un telescop, şi în această privinţă lucrurile stau mult mai bine decât în urmă cu doar câţiva ani. Reţineţi că un telescop se uzează destul de greu; dacă aveţi grijă de el cum se cuvine, durează o viaţă şi chiar mai mult, iar întreţinerea lui este simplă.


Bun! Să presupunem că deţineţi un binoclu bun şi/sau un telescop nu prea scump. De unde trebuie să începeţi?

 


Soarele


Este important să învăţăm constelaţiile, dar poate că majoritatea oamenilor vor dori să înceapă cu vecinele noastre cele mai apropiate, obiectele care fac parte din sistemul solar. Primul pe listă este Soarele - dar trebuie să reţineţi un lucru de la început: Soarele este periculos.

Este foarte important să nu vă uitaţi niciodată direct la el, nici măcar când răsare sau apune şi pare inofensiv, deoarece emite radiaţie pe tot spectrul electromagnetic, nu numai radiaţii vizibile, şi evident este fierbinte. Dacă îl veţi privi direct prin orice telescop sau chiar printr-un binoclu, veţi suferi leziuni permanente ale vederii şi puteţi ajunge chiar să orbiţi dacă nu luaţi măsurile de precauţie adecvate.

 

 

Din păcate, se mai vând şi acum unele telescoape mici prevăzute cu ”dispozitive de protecţie împotriva soarelui”  care se pot fixa în faţa ocularului unui telescop pentru a elimina strălucirea şi căldura. Aceste dispozitive sunt ineficiente şi extrem de periculoase. Nu asigură o protecţie completă şi se pot strica oricând. Nu ar trebui să le folosiţi niciodată. Există filtre care pot fi instalate pe un telescop cu refracţie, dar nu încercaţi să priviţi Soarele direct în acest mod până nu ştiţi exact ce faceţi.

 

Sursa: http://science.nasa.gov/


Soluţia este să folosiţi telescopul ca pe un proiector şi să priviţi imaginea Soarelui reflectată pe un ecran amplasat corespunzător. Această metodă este destul de sigură, iar în imagine veţi putea observa toate petele solare existente în acel moment. Dacă le veţi observa zilnic, veţi vedea că petele se mută de-a lungul discului datorită rotaţiei Soarelui. Este fascinant şi reţineţi că Soarele este o stea normală, singura care se află suficient de aproape pentru a fi studiată în detaliu.

Sir Patrick Moore observând trecerea lui Venus (punctul acela micuţ) prin faţa Soarelui  (2004)     
Pentru cercetări solare serioase este nevoie de echipamente specializate care depăşesc sfera de cuprindere a acestui articol.


Luna

Următoarea este Luna, pe care o puteţi privi în siguranţă - cantitatea de căldură emisă de Lună care ajunge la noi este prea mică pentru a prezenta un pericol - ,dar care ar putea să vă uimească.  Principalele ei forme de relief sunt mările (sau ”maria”), munţii şi craterele.  Cu ochiul liber se pot vedea  principalele mări, iar cu binoclul se pot vedea multe cratere şi lanţuri muntoase impresionante. Cu un telescop se pot observa foarte multe detalii.

 



”Maria” sunt nişte câmpii de lavă, unele cu un contur regulat , altele mai puţin definite. Mai demult se credea că sunt  mări sau cel puţin funduri de mare, şi şi-au păstrat numele interesante: Mare Serenitatis (Marea Seninătăţii), Sinus Iridium (Golful Curcubeelor), Oceanus Procellarum (Oceanul Furtunilor) şi aşa mai departe, dar ştim acum că nu au existat niciodată suprafeţe acoperite de apă pe Lună. Mările lunare sunt complet uscate  şi sunt brăzdate de cratere; unele sunt mărginite de lanţuri muntoase.


Perioada orbitală a Lunii este de 27,3 zile. Perioada ei de rotaţie axială este egală cu  perioada orbitală, astfel încât spunem că rotaţia Lunii este  capturată sau sincronă . ştim de ce este aşa - datorită fricţiunii produse de maree de-a lungul mileniilor, toţi sateliţii planetari  importanţi comportându-se la fel. Aceeaşi emisferă a Lunii este întoarsă mereu către Pământ şi înainte de era spaţială  nu aveam informaţii directe despre regiunile pe care nu le putem vedea. Observaţi că , deşi Luna întoarce mereu aceeaşi faţă spre noi, ea nu întoarce permanent aceeaşi faţă spre Soare, prin urmare condiţiile  diurne şi nocturne sunt aceleaşi în ambele emisfere - nu există o ”faţă întunecată”.

Cu toate acestea, lucrurile se complică datorită unor efecte numite ”libraţii”. Orbita Lunii nu este circulară, ci evident eliptică; conform legilor lui Kepler, Luna se mişcă cel mai repede când este cel mai aproape de noi (la perigeu) şi cel mai încet când este cel mai departe (la apogeu). Totuşi, viteza ei de rotaţie axială rămâne constantă. Aceasta înseamnă că în cursul fiecărui circuit, între poziţia ei pe orbită şi gradul de rotaţie, apare o uşoară desincronizare. Luna pare să oscileze foarte încet şi foarte puţin; putem zări o mică suprafaţă întâi în jurul unui limb, apoi  în jurul celuilalt. Aceasta se numeşte libraţie longitudinală. Datorită ei şi altor libraţii mai puţin importante putem studia în total 59% din suprafaţa Lunii, dar, desigur, nu mai mult de 50% o dată. Restul de 41% a rămas neexplorat până în 1959 când ruşii au trimis sonda fără echipaj Lunik 3 într-o călătorie în jurul Lunii, observând primele imagini ale zonelor până atunci necunoscute. Deloc surprinzător, aceste zone  s-au dovedit foarte asemănătoare celor deja cunoscute , cu munţi, văi şi cratere.


Harta Lunii

Un crater este cel mai vizibil  atunci când se află pe sau lângă zona  care delimitează emisfera luminată de cea întunecată, deoarece fundul acestuia  este umbrit  integral sau parţial. în centrul multor cratere mari există  vârfuri care sunt luminate  de Soare, în timp ce fundul craterului rămâne întunecat.  Când Soarele răsare, umbra se micşorează şi chiar un crater mare poate fi greu de identificat dacă este luminat puternic, cu excepţia celor care au fund extrem de întunecat sau pereţi foarte luminoşi.

Pentru începători, Luna plină este cel mai prost moment pentru a-ţi începe observaţiile; nu există aproape nici o umbră, iar scena este dominată de raze strălucitoare provenind de la câteva cratere precum Copernicus din Oceanus Procellarum şi Tycho din regiunile muntoase sudice. Razele sunt emise de depozite de suprafaţă, care nu se văd în condiţii de iluminare slabă.  Dacă vă întrebaţi  cum se numesc craterele, acestea poartă numele unor personalităţi  printre care se numără observatori ai Lunii din trecut. Sistemul a fost iniţiat de astronomul iezuit  Riccioli,  care a desenat o hartă a Lunii în 1651, şi de atunci a continuat să se extindă.

Printre alte forme de relief lunar se numără creste , vârfuri izolate, coline joase sau domuri şi şanţuri  asemănătoare unor crevase (numite şi văi lunare).  Dat fiind că imaginea se modifică  foarte repede odată cu  condiţiile de iluminare, schiţaţi mai multe formaţiuni în condiţii de iluminare diferite, folosind o hartă schematică. Dacă perseveraţi, nu va dura mult să învăţaţi să vă orientaţi pe suprafaţa Lunii. Când începeţi o sesiune de observaţii, examinaţi zona care urmează a fi studiată; folosiţi negreşit o hartă fotografică (ţinând cont de formele de relief principale). Nu încercaţi să desenaţi o suprafaţă prea mare o  dată şi nu folosiţi o putere prea mare; dacă imaginea devine neclară sau instabilă, ajustaţi imediat  coeficientul de mărire la un nivel inferior. Echipamentele electronice folosite cu un telescop modest pot produce imagini superbe.



Eclipsele

Când Luna trece prin conul de umbră aruncat de Pământ , ea nu mai este luminată direct de Soare şi capătă o culoare întunecată, adesea arămie, până când iese din nou din umbră. Nu dispare complet, pentru că unele raze de Soare sunt deviate asupra ei de atmosfera care înconjoară Pământul.

Eclipsele de Lună pot fi totale sau parţiale - şi, evident, pot avea loc numai atunci când Luna este plină! Nu sunt importante, dar este o plăcere să le urmăreşti şi se pot face fotografii excelente.


Ghidul astronomului amator (2)

 



Bibliografie:  Bang! Istoria completă a Universului, editura Rao
Autori:

BRIAN MAY, comandor al Imperiului Britanic, membru asociat al Colegiului Regal de ştiinţă şi membru al Societăţii Regale de Astronomie, este membru fondator al formaţiei Queen. Când popularitatea acesteia a atins pentru prima oară o cotă înaltă, Brian a fost nevoit să îşi întrerupă studiile pentru doctorat despre praful cosmic interplanetar, pe care le efectua la Imperial College din Londra. El şi-a păstrat întotdeauna interesul viu pentru astronomie şi participă regulat la emisiunea The Sky at Night.

SIR PATRICK MOORE, comandor al Imperiului Britanic, membru al societăţii regale de ştiinţe, membru al Societăţii Regale de Astronomie, a studiat toată viaţa Luna, descoperind mai multe forme de relief ale  acesteia, mai ales pe limburile greu de observat. Emisiunea lunară pe care o realizează la postul de televiziune  BBC, The Sky at Night, a fost lansată în acelaşi an ca Sputnik 1, 1957. A inspirat mai multe generaţii de astronomi profesionişti şi amatori să se angajeze cu entuziasm şi să participe toată viaţa la dezvoltarea acestui domeniu fascinant.

CHRIS LINTOTT , posesor al titlului de master în arte şi alte ştiinţe, membru al Societăţii Regale de Astronomie, şi-a obţinut  recent doctoratul în astrofizică la University College din Londra. în prezent îşi continuă studiile privind formarea stelelor de la începutul Universului până la Calea Lactee la Universitatea Oxford.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.